Bunica și icoana

De câte ori mă gândesc la clipele copilăriei petrecute în casa bunicilor mei materni, îmi apare o imagine de curățenie totală. Dacă bucătăria, unde făcea focul și pregătea mâncare apare uneori cu lucrurile schimbate un pic din loc, ba cu măsuța rotunda mica in mijlocul camerei, ba rezemată de perete, ba cu un braț de lemne la gura sobei, etc., apoi, camera din față nu se schimba niciodată. Eu nici măcar nu am apucat vreodată patul nefăcut, căci în momentul când crăpam ochii, bunicii deja trebăluiau de mult prin ogradă. Și chiar dacă, stăteam mai puțin în casă și mai mult pe afară, gândul la bunici apare mereu însoțit de acea cameră. Simplă și impecabil de curată, cu o masă lângă fereastră și un pat din fier la peretele din fundul camerei, cu doua scaune in capetele mesei si o icoana mare pe perete. Icoana cu o ramă de un albastru deschis, o infățișa pe Maica Domnului cu pruncul Isus în brațe, avea un prosop lucrat de mâinile bunicii capetele căruia, agățau un pic mai jos de icoană, iar chiar dedesubt, pe pat, se afla teancul cu plapuma si perna frumos strânse. Imaginea aceasta îmi aduce lumină, căldură și multă dragoste, pentru că acestea erau trăirile și sentimentele mele când mă aflam acolo.

Această icoană a fost începutul drumului meu spre credință. În fața icoanei, îngenunchea neaca( bunica) în fiecare seară înainte de somn, tot zicea ceva încet făcând uneori semnul crucii și aplecând fruntea până la pământ. Ritualul mă fascina într-atât încât în una din seri am îngenuncheat și eu alături de neaca Varvara. Numai că eu nu știam care gest face parte din rugăciune și care nu, așa că, de fiecare dată când ea facea semnul crucii, eu repetam, când bătea mătănii, eu tot băteam și dacă cumva se nimerea s-o apuce vreo furnicătură la nas ori la ceafă și se scărpina, eu repetam gestul exact ca dânsa.

Eu nu știu cum a reușit ea să-și termine rugăciunea, ori dacă a ajuns s-o termine până la capăt în acea seară. În cealaltă cameră, bunelul își spăla picioarele și ne admira prin ușa deschisă, de câte ori eu repetam scarpinăturile pe la nas ori gestul de a-și așeza broboada a neacăi, în spatele nostru se auzea un icnet abea ținut. Când neaca s-a ridicat, bunelu a izbucnit în râs, bunica râzând și ea, dar așa mai contenit, m-a luat de mânuță m-a sărutat și m-a lăudat. Mi-a explicat cum se țin degetele și cum se face corect semnul crucii, cum se bate o mătanie și care gesturi nu fac parte din rugăciune.

Și din acea zi a început să-mi vorbească mai des despre ”bojica” care-i sus și le vede pe toate. În fiecare seară, deja cu lumina stinsă, în pat, făceam împreună semnul crucii pe pernă și repetam după ea ”Înger, îngerașul meu”. Am mai auzit această rugăciune, deja când eram mare, dar cu totul diferită de cea din copilăria mea, care suna așa:

Înger, îngerașul meu

Păzește-mi suflețelul meu

Cel de zi și cel de noapte

Pân la ceasul cel de moarte.

Sfânta cruce mă-ntărește

Sfânta lumină-mi este

M-am pornit pe-o cărărușă

M-am întâlnit cu o albinuță

Albinuța – stupușor

Stupușorul – făclioară

Făclioara s-a aprins

Raiul s-a deschis

Sfânta Cruce m-a cuprins.”

Când copiii mei au început să înțeleagă un pic, tot aceasta a fost prima rugăciune care au învățat-o de la mine și de la bunica lor.

Reclame

Cu colinda

Chiar dacă zăpada se tot lăsa așteptată, copiii mari și mici de prin sat se pregăteau intens de sărbătorile de iarnă. Cei mai mici, învățau colinde și urături după sobă de la părinți și bunici, cei mai măricei, bătătoreau glodul, adunându-se in cete și repetând ce știau de anii trecuți și ce au reușit să mai prindă anul acesta.

Pășuța, mai mică fiind, se tot tupila pe după colțuri, de câte ori veneau băieții la frate-su Dumitru, și învăța din ascunziș toate cuvintele și melodiile lor. Vroia și ea cu colinda, dar știa că n-o să-i permită părinții să plece singură, așa că-și făcuse un plan.

Măi și ce bucurie pe tot satul, când, în ajunul Crăciunului i-a tras o ninsoare ca-n poveste. În dimineața de Crăciun era totul împodobit cu alb, o frumusețe ce bucura ochii celor mari și toată făptura celor mici.

-Ia te uită minune, ziceau bătrânii, au ariștanții noroc și anul ăsta. N-o să umble prin noroi. Fără omăt, parcă nici colinda nu-i colindă.

Pe la o vreme se aud strigăte la poartă:    

– Băi Dumitre, hai, ești gata?

Dumitru ia în grabă traista și căciula și dă să iasă din casă.

-Stai oleacă că merg și eu! se aude un glas pițigăiat de lângă ușă.

Cu un hălățel florat, pe alocuri încă murdar de noroiul din ziua trecută, cu ă șalincă mare, încrucișată pe piept și legată la spate și încălțată în pâsle cu vreo două mărimi mai mari, era și Pășuța gata de colindă. Văzând că fratele se uită cam straniu și fără mare încredere spre ea, fata a adăugat:

-Eu tot stiu colinda voastră, toată de la inceput pân la sfârșit.

-Du-te fa de aicea, că eu mă duc cu băieții.

Tata s-a uitat cu milă la bărbița tremurândă a fetei și la ochii gata,gata să sloboadă un râu de lacrimi și zice:

-Treaba îi așa Dumitre, ori vă duceți împreună, ori stați ambii acasă.

Băiatului i-a picat cerul în cap. Ce-or zice băieții când l-or vedea cu mucoasa asta? Ei, dar și să nu se ducă nu poate, că el era șeful cetei. Cam cu jumate de gura, dar a zis:

-Hai mai repede.

Și tot cu ”mișcă-te, mai repede, mucoaso” ,a mers sărmana tot drumul. Să fi fost alta, s-ar fi întors acasă după primele blenduituri, dar ea nimic. După fiecare bleandă se ridica din troian, își scutura hăinuța și repede din urma lor. Printre vocile de băieți, auzeau gospodarii și o voce subțirică și ascuțită de fată. Pe unde smiorcăind de ciudă, pe unde tremurând de frig, dar n-a încurcat nici un cuvințel.

Rumeni pe obrajii pișcați de ger, cu degetele bocnă de frig, dar mulțumiți nevoie mare a năvălit ceata iar în ogradă la Dumitru și au colindat și aici, așa cum se și cuvenea. Tata i-a lăudat, le-a mai adăugat câteva nuci, dulciuri și câteva copeici în traistă și i-a poftit în casă. Dar băieții au împărțit între ei ce câștigaseră și s-a dus fiecare pe la casa cui îl are.

Mare i-a fost mirarea și ciuda lui Dumitru, când tata i-a cerut traista și a împărțit în două, frățește ce avea el acolo, făcându-i parte și surioarei.

Dumitru stătea lângă soba fierbinte, încălzindu-și măinile și picioarele și aruncând câte-o privire ucigașă soră-si: ”Nu-i de-ajuns că se ține de mine ca o lipitoare, ca o coadă, de mă râd băieții mereu, încă și jumate din câștig mi-a luat”.

Pășuța, la rândul său, avea un zâmbet de la ureche la ureche. Își privea minunată poalele curate lună de la hălățel iar cu mânuța în punguța cu bunătăți, tot număra nucile, dulciurile și bănuții câștigați : ” Nu degeaba am măsurat de adâncime toate troienele de pe drumuri, și haina mi s-a curățat și punguța s-a umplut.” Iar când se gândea că peste câteva zile vine Sfântul Vasile când se urează și se seamănă, apoi fericirea îi era și mai deplină.

Săptămâna verde

Prima dată în viața mea am mâncat spanac la 14 ani, la cantina de la căminul liceului și am zis că nu-l mai gust cât oi trăi. Era spanac din conservă, tăvălit și incălzit în ulei și servit cu 2 oua prăjite(slave cerului că erau ouăle, altfel ar fi fost jale și foame). Adolescenții și copiii nu prea se încântă cu verzăturile, dar dacă-s gătite prost apoi e tragedie mare.

Să-mi fi zis atunci cineva că peste ani, spanacul va deveni verzătura mea preferată aș fi râs copios.

Săptămâna care a trecut, în familia noastră, a fost ”săptămâna verde”, datorită unei cunoștințe cu grădină mare și legume multe. Cum e un suflet bun și darnic mi-a făcut și mie parte din bogăția ei. Așa, m-am trezit cu frigiderul aidoma unui câmp de vară după ploaie. Salată verde de câteva feluri(creață, roșcată, lunguiață, verde simplă), spanac, rucolă, pătrunjel, frunze de coriandru. Să mă fi văzut cum tot deschideam frigiderul și miroseam, și priveam, și mă bucuram ca un copil.

Am făcut supe și salate în fiecare zi, dar verdeața încă era multă. Și spre marea groază și incredibilitate a fică-mea m-am decis la o măsură ”extremă” – copturi verzi. Trecea pe la bucătărie și numai zicea:

-Nu poate fi adevărat…e o glumă? Serios?

Da eu nu glumeam, ce glumă, Dom-le, când se strică bunătatea de iarbă, crescută cu dragoste și dată din suflet.

  Și așa răsfoind ”paginile internetului” am reușit să prezint spre apreciere familiei un quiche de spanac și un chec de spanac cu ciocolată.

Fic-mea nici n-a vrut să le guste, mai ales a ingrozit-o checul verde, a zis că am stricat bunătatea de ciocolată. Dar pe mine m-a incântat atât aspectul cât și gustul. Delicios, pur și simplu delicios.

 

Noi cu soțul am mâncat în două fălci.

Încurajată de prima experiență și pentru a nu lăsa la pierzanie salatele, am mai făcut si un chec de salată verde cu scorțișoară.

Biata copila doar a zis:” Nu pot să cred, iar?”

Dar eu tot înfulec și nu pot să mă satur.

P.S. 1 Până la urmă n-a rezistat copilul meu și a gustat checul de salată. I-a plăcut!!!

P.S. 2 La sugestia și rugamintea Katrinuței vine aici rețeta:

Chec de spanac.

6 ouă

1 ceașcă și jumătate de ulei(ceașca pentru ceai)

2 cești de zahăr (ar putea fi mai mult ori mai puțin un pic, în dependență de gustul fiecăruia)

3 cești de făină (eu am pus făină specială cu praf de copt, dacă folosiți făina simplă adăugați o linguriță de bicarbonat de sodiu stinsă cu suc de lâmâi)

250 gr de spanac verde

Se pune spanacul și uleiul in blender și se amestecă bine până se omogenizează.

Compoziția obținută se toarnă într-un vas, se adaugă albușul bătut spumă, zahărul și gălbenușurile. Se amestecă bine, se adaugă făina, iar se amestecă. Se toarnă in tava unsă cu unt și se bagă la cuptorul încălzit la 180º pentru aproximativ 40 de minute.

Glazura de ciocolată:

Topiți la foc foarte încet o tabletă de ciocolată amăruie, adăugați 100 ml de smântână dulce.

O turnați peste chec încât este caldă.

Rețeta pentru checul de salată verde este aceeași, doar înlocuiți spanacul cu salata și puteți să adăugati o linguriță de scorțișoară. Iar ornamentarea o faceți cu zahăr praf și scorțișoară.

Pofta mare!

Învață să zbori

-Mam, eu mă mărit și gata!

Mă-sa tace.

-Neatali mă auzi? Petrică mă iubește, eu îl iubesc pe dânsu și fără Petrică nu mai pot trăi.

Tace. Penește găina, șterge fruntea cu podul palmei și tace.

-Maaaaaaaaam? Neatali înțelegi ce-i dragostea?

Zboară găina în ligheanul cu apă fierbinte, sar pene și apă în toate părțile, se ridică mam-sa de pe scăunel, își șterge mâinile de șorț și încet cu pași mici se tot apropie de fiică. La ficare pas o întrebare și cu fiecare pas a ”soacrei mici” se face tot mai mică ”mireasa” și se lipește tot mai tare de peretele albastru al casei.

-Care măritat fa? Câți ani ai mucoaso? Vrei nunta chiar acum ori mai așteptăm până la ultimul sunet, nu de altă dar încă te-i mărita cu șorțul de la școală. Care Petrică? Care dragoste? De unde ai luat tu că știi ce-i dragostea? Iaca termină școala, du-te la institut, vezi lumea și încolo, peste vreo 5-6 ani, om sta noi de vorbă despte dragoste. Da acum învață a zbura și zboară, că de nu ai să te târâi toată viața ca mine.

Cam galbenă la față și speriată, dar îndrăgostită foc, Lenuța încearcă ultimul argument, care îi părea ei, că va bate toate argumentele mamei.

-Dap neatali cum te-ai măritat la 16 ani?

Of, mai bine tăceai Lenuță.

S-a ridicat o mână sus, deasupra capului ”miresei” care a închis ochii și s-a făcut și mai mică în așteptare… Numai că, mâna s-a lăsat a lehamite în jos, femeia s-a așezat încet pe scăunel și cu privirea pierdută și cu voce domolă a început să vorbească.

”Știi de ce, când vine bunel-to la noi, eu mai nu vorbesc cu dânsu? Știi de ce umblă el din urma mea și tot își cere iertare la fiecare pas? Nu știi așa-i? Apoi, eu acum ți-oi spune, tot ți-oi spune.

Eu am învățat bine la școală, vroiam să mă fac doctoriță. Și învățătorii mă lăudau și directoarea zicea că o să meargă cu mine la Chișinău când a fi să mă înscriu la studii mai departe. Și mama era fericită că are fată deșteaptă. Numai mama, că tata, bunel-to, tot sucea din nas și bolmojea ceva încet. Și când prin primăvară în ultimul meu an de școală, au început a înflori lalelele tata a declarat:

-Fimei, sâ ti gătești că sâmbătă vin pețâtori la Anița.

-Care pețâtori, măi, fata vre sâ sâ facâ doftorițâ?

-Ce te-a apucat tată?

-Lasă că știu eu ce fac aestea care sâ duc la oraș la învățat. Îs tăti niști curvi. Neam din neamu meu n-o făcut carti și iaca am fost gospodari și nu ni-o râs lumea. Ce, am ajiuns eu, sâ mă arăti lumea cu deștu. Fimeia tre sâ șii gospodină, sâ țâi casa și s-asculte de bărbat, da nu să fâlfâi fusta pin Chișinău.

Eu am zis că nu mă mărit, bunică-ta m-a susținut și am mâncat ambele o mamă de bâtaie de nu-ți închipui. A doua zi de dimineață mi-a zis:

-Nu cumva să te împingă păcatu să fugi la oraș c-o omor pe măta.

Și m-am măritat. Am plâns tot timpu până la nuntă, am plâns toată nunta și un timp după. Acum nu mai plâng, că nu am timp. Am gospodărie, norme la kolhoz și fată care să învețe și să ajungă acolo unde poate cu mintea care o are. De tat-o ce să-ți mai zic, că l-ai tot urmărit în decursul anilor. Cînd m-a lovit prima dată și am fugit la mama, bunel-to m-o alungat înapoi acasă, zicând că ”fimeia nebătută îi ca casa nemăturată”. Dar când am fost dusă la spital, după o bătaie mai amoroasă și medicii au zis că eram mai mult pe lumea aceea decât pe aceasta, tata meu s-a schimbat la față. Din acea zi, mama n-a mai vorbit cu el mult timp. Bunic-ta a avut grijă de tine până am ”înviat” eu și a reparat casa strabunicei tale. Eu de la spital am venit drept la casa aceasta și cu muncă am făcut din ea ce vezi acum.”

-La noi e diferit, mamă, noi ne iubim, nimeni nu ne silește.

– Ia haide să ne uităm noi olecuțică în viitor. Ei și facem noi nuntă și mai departe? Petrea , din câte știu eu, școală n-are, o să lucreze pe ici colea prin kolhoz și tu tot așa. Deodată după mai, când se termină școala te iau la mine în brigadă la lucru, schimbi șorțul de școală pe cel de femeie gospodină. Of, că nu mai pot, film romantic nu alta. Acuș încep a plânge de emoții.”

-Ei, și neatali vezi numai rău.

-Bun, vrei să cred în dragostea voastră? Dacă așa-i de puternică și frumoasă, n-o să fugă nicăeri. Ce strică dragostea la învățat și învățătura la dragoste? Te duci frumușel la Institut, că parcă așa era planul înainte să te năpădească iubirea. Din sat pân la Chișinău îi o aruncătură de băt. La sfârșit de săptămână vii acasă și-l vezi pe Petrică, pe la mijloc de săptămână trage Petrică o fugă la tine și te vede. Și cum îți iei diploma, facem nuntă.

Se uită Ana la mireasă și așteaptă, și cum i-a părut că nu prea îi convine Lenuței planul a mai adăugat:

-Tu gândește-te bine și să știi încă un lucru.Cu bunel-to, cam printre dinți, da mai vorbesc eu, dar dacă mi te măriți acum ap cu tine nu mai vorbesc pân oi muri.

*

Acum, Lenuța deja e doamna Elena cu funcție importantă și cu copii mai înalți decât dânsa, iar istorioara e repovestită deseori la întâlnirile de familie, la cererea nepoților. Chiar dacă deja o cunosc toți cu toate amănuntele, este ascultată de fiecare dată cu interes și stârnește hohote de veselie, căci bunica Ana o povestește cu atâta măiestrie și suflet, parcă ar trăi din nou acele momente. Și de fiecare dată încheie solemn:

– Și iaca așa, dragă ginere, avea să-ți ia mireasa Petrică din dealul de lângă vie.

*Foto-arhiva personală

Drumul spre casă

De la șoseaua centrală, până in sat sunt 7km de drum șerpuit,cu pietriș și cu praf, cu dealuri și văi, care nu s-a schimbat deloc câteva zeci de ani, cel puțin de când am început eu să-l bătătoresc.

La început doar până la jumătate, unde era satul bunicilor. Mi-l amintesc privit prin geamul autocarului supraîncărcat, stând în brațe la unul din adulți. Alergau copacii afară iar eu îî urmăream cu ochii, până începea să mi se învârtă capul și mi se făcea rău. Mi-l amintesc pășit pas cu pas pe jos, de mână cu mama ori în brațe la tata când făceam mofturi că mă dor piciorușele. Fâșia de pădurice dintre sate mi se părea o pădure maaaare și misterioasă și de fiecare dată când vântul ori vreo jivină foșnea frunzele, îmi închipuiam monștri și urși giganți și strângeam mâna mamei, și cuprindeam strâns gâtul tatei căci ei erau eroii mei și siguranța mea. Iazul de lângă pădurice îmi părea enorm și nespus de frumos. Iar in apele lui sigur trăiau sirene frumoase în castele fermecate. Și toate erau minunate și frumoase, cele mai frumoase, caci nu văzusem altceva mai minunat până atunci. Acel drum era ieșirea mea în ”lumea mare”, la aventuri și experiențe noi.

In anii studenției, am parcurs pe jos toți cei 7 kilometri de nenumărate ori, și de fiecare dată era o aventură. Fiecare cotitură are o amintire, o istorie, un sentiment.

Prima parte a drumului, chiar in deal la șosea, îmi aduce în memorie iernile albe și minunate, când copacii de ambele părți a drumului, încărcați de gheață și zăpadă mă făceau să cred pentru un moment că sunt într-o poveste. Era iarnă, era frig, dar sufletul era mulțumit.

Bucata de drum care trece chiar pe lângă satul bunicii, îmi amintește de fiecare dată de privirea îndrăgostită a unui flăcău frumos, care mânca din mâinile mele pufuleți, pentru că avea mâinile ocupate cu geanta lui și cu geanta mea. Discutam ceva, râdeam ambii în hohote și mâncam pufuleți dulci. Era vară, eram fericită.

Prima cotitura, îmi amintește de-o noapte de toamnă friguroasă dinainte de hram, cănd nu vedeam nimic în față și mergeam după memorie și intuiție. Eram singură, venisem cu ultimul autocar. Prin întunericul dens am zărit o siluetă enormă în mijlocul drumului, am simțit o răceală și o frică prin tot corpul. M-am oprit și am așteptat câteva clipe, am auzit un nechezat, era un cal speriat ca si mine. I-am șoptit ceva și am plecat mai departe. Era toamnă, eram speriată dar curajoasă.

A doua cotitura, e drumul spre bunica, aici coboram din autocar cand veneam s-o vizităm. După pod drumul are gustul dulce al strugurilor, cu care umpleam burta infometata de student, toamna in drum spre casa. Iar ultima vale e valea bucuriei și a anticipării, căci se vede satul ca-n palmă și pe măsură ce înaintam spre sat începeau să se simtă mirosurile cunoscute de copturi, de fum, de copaci in floare, de copilărie, de casă.

Același drum unește și acum șoseaua principală de satul meu, tot atât de lung, aceleași cotituri…

A rămas egal, dar totuși, parcă s-a schimbat. Atunci era mai viu, cu iazul, păduricea, via, găinăria și ferma de vaci. Acum, cu o gaură mare unde a fost iazul, cu câțiva copâcei răriți în loc de păduricea „fermecată”, cu dărâmături in loc de ferma de vaci, fără vie… Parcă a sărăcit, parcă și-a pierdut din frumusețea de altădată, dar oricum,de fiecare dată cănd ajung să-l parcurg din nou, chiar dacă foarte rar în ultimii ani, îmi revin noi și noi amintiri și trăiri și-mi revine acel sentiment de anticipare în suflet. Indiferent unde-mi va fi traiul și casa pe parcursul vieții, acesta mereu va fi drumul meu cu amintiri frumoase, spre copilărie, spre CASĂ.

Când plecați în vacanță, nu uitați respectul acasă

Unele persoane, când pleacă în vacanță, își iau ”casa după ele”, altele preferă să ia doar câteva lucruri esențiale. Oricare ar fi cazul dumneavoastră, vă sfătui să nu uitați cel mai important lucru: respectul.

Indiferent de profesia, poziția și locul de muncă pe care il aveți între vacanțe, vă place să fiți respectat. Nu uitați că, acolo unde mergeți la odihnă, sunt mii de oameni care, prin efortul depus zi de zi, vă asigură odihna și ei, de asemenea, merită și așteaptă respectul vostru.

Locuesc de mai bine de 15 ani într-o zonă turistică, unde perioada când tot restul lumii se odihnește, aici se muncește la greu. Dacă toți așteapta cu nerăbdare vara, mai ales iulie ori august pentru a se relaxa, distra și recupera forțele, noi, cei de aici, ne pregătim moral și fizic pentru a rezista, stresului, muncii și de multe ori atitudinii de superioritate a celor ce ne onorează cu prezența.

Chiar dacă chelnerul, recepționista, șoferul, vânzătoarea, etc., nu te-a înțeles din prima nu este un prilej pentru a fi desrespectuos. Suntem toți oameni și ”a greși e omenește”, zice o maximă latină. Vă garantez că persoana care a greșit, nu se simte bine de la aceasta, și va încerca să-și corecteze greșeala cât mai repede posibil, iar o atitudine înțelegătoare va lăsa o impresie buna și nu va strica ziua nimănui.

Majoritatea persoanelor de aici vorbesc mai mult sau mai puțin una ori mai multe limbi străine, dacă cineva nu vorbește limba ta, nu-i un prilej sa-l insulți ori să-l consideri prost, poate ar fi un prilej să te pună pe gânduri și să te facă să înveți și tu o limbă străină. Am asistat la cazuri când persoane, care nu se puteau înțelege prin grai, cu respect, imaginație și bună voință, s-au înțeles prin gesturi și desene. Aceasta i-a făcut să se despartă cu zâmbetul pe buze și le-a adus o satisfacție mult mai mare decât, dacă s-ar fi enervat unii pe alții.

Faptul că voi plătiți, iar cineva vă servește nu vă face prin nimic superiori. Aceste persoane își fac munca, iar atitudinea voastră determină dacă ei o vor face cu plăcere ori nu. Ajutați persoanele care muncesc sa-și facă munca cu placere. Și, cred că toți vom fi de acord, că un lucru făcut cu plăcere aduce rezultate mult mai bune decât atunci când e făcut doar din obligație.

Și să vă mai zic un secret, răbdarea persoanelor nu-i de fier, într-o zi ar putea să vă pară rău pentru aerele de superioritate și lipsa de respect.

P.S. Respectul față de alții e direct proporțional cu nivelul educației fiecărei persoane.

Copiii, într-o zi, ajung adulți

Uneori, fără să ne dăm seama, le tăiem copiilor noștri aripile. Nu din răutate ci din dragoste, din prea multă dragoste.

Am asistat duminica trecută la un fel de conferință pentru părinții de copii care pășesc în maturitate, și pentru copiii cărora le-a venit ora maturității. Adulții de ”mâine” au primit indicațiile și sfaturile lor aparte, despre cum să ”decoleze și să nu pice la prima furtună”, noi, părinții, într-un auditoriu aparte am primit sfaturi despre cum să-i susținem pe noul drum și să nu le favorizăm căderea, ci zborul. Uneori, ajutorul nostru este prin a le refuza susținerea, atunci când vor să renunțe și a-i face să depășească greutățile și să continue.

Toată discuția aceasta m-a dus cu gândul la un moment din trecutul meu, de care nu-mi mai aminteam de ceva timp, dar care a jucat un rol important in formarea mea ca adult.

*

Cu doar 14 ani și jumătate, m-am trezit la sute de km de casă, în altă țară. Mama m-a dus, s-a convins că școala e bună, căminul tot și cu un sărut pe frunte și o îmbrățișare m-a lăsat cu indicația: „Să fii cuminte, să înveți și să nu ne faci de râs!”

Telefonul pe care mă putea suna era în cabinetul directorului, deci, nu putea să abuzeze cu sunat la orice oră. Eu, tot, puteam s-o sun doar în cabinetul directorului de la școala din sat,unde lucra învățătoare. În acel timp, in sat erau doar câteva telefoane. De mobile nici pomină.

Ei și vă dați seama, o adunătură de copile, care până atunci nu fuseseră prea departe de cuibul cald și fără griji, lăsate între străini. Bineînțeles că, după primele 2-3 săptămâni a început să ne usuce dorul. Mâncarea de cantină care, nu prea răspundea mofturilor și gusturilor noastre, responsabilitatea picată dintr-o dată pe capul nostru, disciplina și orarul rigid, ne-a cam zgâlțâit dorința de studii și planurile mărețe. De câteva ori ne făcuserăm ”ciumadanele”* și era cât pe ce să o tulim la gară. Numai că, căminul nostru avea gard de mai mult de 2 metri și poartă cu portar, care nu permitea nimănui să treacă fără bilețel de voie. Directorul cu dirigintele, oameni deștepti și cu muuultă răbdare, ne-au convins că prea ne grăbim și chiar dacă ar vrea ei să ne permită să plecăm, nu au dreptul: ” Sunteți minore, noi răspundem pentru voi și numai părinții ar putea să vină să vă ia acasă. Altfel nicicum!”

Da noi, ce credeți, tot nu ne-am pierdut cu firea. Fete luptătoare, dacă am făcut plan de evadare ap trebuia să încercăm tot. Ne-am așezat prietenește, fiecare pe patul ei și am întocmit niște scrisori părinților, de ți se făcea mai mare jalea de ”bietele copile, singure, abandonate și nedreptățite”.

Am scris, am citit, am mai completat pe unde ni s-a părut că nu-i chiar jalnic și convingător am pus răvașele în plicuri și trimise-le-am direct la Moldovioara noastră pe la cuibușoarele de pe unde venisem.

După calculele noastre cam peste vreo 2 săptămâni, ar fi trebuit să ne trezim cu o brigadă de părinti furioși la poartă. Furioși pe direcția școlii și cu dragoste și simpatie pentru noi ”sărăcuțele”, să ne ia de mânuță și să ne ducă acasă.

Trece o săptămână, mai trece una, mai trec vreo două, nu se vede „armata salvatoare” la orizont. Nouă ni s-a mai topit ciuda, am început să ne obișnuim, a inceput chiar să ne și placă. Cam pe la mijloc de noiembrie, apare tata cu două genți pline cu bunătăți, câteva haine mai groase și o plapumă de lână. Era clar ca buna ziua că nicidecum nu venise să mă ”salveze”. A inspecționat condițiile de trai și mâncarea de la cantină, a vorbit cu dirigintele și profesorii și multumit de toate, inclusiv de reușita mea a plecat acasă la mama. Înainte de plecare m-a îmbrățișat și m-a povățuit:

Noi avem încredere în tine, știm că ești o fată harnică și deșteaptă, totul la inceput e greu, dar cu străduință totul se trece. Tu vei reuși. Te așteptăm cu mare drag în vacanța de iarnă.”

Ei și după așa cuvinte, mai încearcă să nu înveți ori să te porți urât. Când știi că cineva departe, are încredere în tine și în capacitatea ta de a învinge, intri în pământ de rușine numai la gândul de a face ceva care ar putea să-i întristeze.

Totuși, de multe ori mă întorceam cu gândul la scrisoarea cea jalnică întocmită de mine și nu puteam să înțeleg de ce n-a avut efectul dorit. Mai ales că eu, ca să mă conving că impactul va fi și mai mare îi trimisesem o scrisoare plină de smiorcăieli și finei mamei mele, care după calculele mele ar fi trebuit să fie de partea mea și s-o ajute pe mama sa ia ”decizia corectă”. În vacanța de iarnă, am prins-o pe mama singură într-o zi și am intrebat-o direct și fără ocolișuri, de ce nu a luat în serios scrisoarea mea, chiar nu mă iubește, chiar nu i s-a făcut milă de mine?

La care mama mi-a povestit toată învălmășeala și suferința pe care au produs-o cele două scrisori. Bineînțeles că au intrat în panică, că primul gând a fost să lase tot și să vină să mă ia acasă, că doar n-a crescut ea așa mândrețe de fată, ca să fie „ obijduită” și ”chinuită” printre străini. A apărut și fina cu răvașul meu și s-a inceput adunarea familiei. După primul val de milă au început să analizeze situația din toate părțile și direcțiile și au ajuns la simpla concluzie că e panica unui copil ieșit dintr-o ”bortă de sat” în lumea mare. Scos de sub aripa caldă de ”cloșcă” și lăsat să învețe să se protejeze singur de vânt și furtună. Au sunat la școală, directorul le-a explicat situația și i-a încredințat că ”puiul” lor e bine tratat dar cum e și firesc se topește de dorul ”cloștii” . I-a invitat să facă oricând o vizită pentru a se convinge că nu are loc nici o luptă crâncenă împotriva ”bietului kopkil” și a reușit să liniștească sufletele săracilor părinți.

Faptul că au procedat corect, când nu au venit să mă ”salveze” la prima chemare și la primul atac de panică, călcându-și pe inimă și pe suferință, l-am înțeles chiar după primul an. Acea experiență departe de ei, m-a maturizat, m-a ajutat să cresc și să devin independentă, m-a învățat că orice situație are cel puțin o rezolvare, trebuie doar să vrei s-o găsești.

Abia acum, însă, după mai mult de 20 de ani, îmi dau seama câtă suferință le-am cauzat părinților cu sclifoseala și tânguiala mea, câte nopți nedormite cu preocuparea și incertitudinea dacă au procedat ori nu corect, ducându-mă atât de departe de casă și lasându-mă acolo chiar daca eu deja vroiam să mă intorc.

Trăiască părinții tari de fire! 🙂

* valize