TATA

Un veac de om e o nimica toată…

Parcă mai ieri erai mic și-ți priveai părinții de jos în sus ca pe niște zei și astăzi ai copii care au crescut mai înalți decât tine. Sunt atâtea momente frumoase în copilărie. Unele cu timpul se șterg, dispar undeva in subconștient și nu ni le mai amintim niciodată, altele apar în memorie în diferite situații iar altele rămân mereu vii.

Astăzi s-au împlinit 11 ani de când tata a plecat dintre noi. M-am trezit cu gândul la el. Am atâtea amintiri… cele mai multe sunt din timpul când deja crescusem mare și, de cele mai multe ori, îmi aduc un zâmbet pe față, iar alteori chiar câte un hohot de râs, câci avea un simț al umorului deosebit. Au fost și situații când mă suparam pe el, dar acestea s-au uitat, le-a împrăștiat timpul și mi le-a lăsat doar pe cele vesele și plăcute.

Astăzi am încercat să-mi amintesc momente cu tata din copilărie, cât mai de demult. Nu aș risca să le pun într-o ordine cronologică și nici nu cred că e important. Împortante sunt emoțiile, simțurile, înseși amintirile.

Dintotdeauna am fost băiatul lui, încă de pe când eram în burtică la mama. Putea să mă îmbrace mama cu cele mai frumoase rochii că eu tot ”băiatul tatei” rămâneam.

Putea să se supere mama și să-l certe că el oricum îmi permitea să mă trântesc cu băiatul vecinului și, parcă ar fi fost ieri, îmi amintesc cuvintele spuse cu bucurie și mândrie: Ți-am zîs eu că-l bate! Aista-i băietu tatii!

Îmi amintesc panica din ochii lui când m-a adus acasă în brațe,cu nasul sângerând de la un săniuș nereușit, s-au când m-a luat de pe toloaca de lângă casă după ce am încercat să merg călare pe porc.

Mi-l amintesc citind (de la el am luat această pasiune), citea de fiecare dată când avea un moment liber.

El mi-a explicat magia ceasornicului și a acelor care se mișcau mereu.

El m-a învățat să joc dame. La început, cum e și firesc pierdeam de fiecare dată, uneori plângeam de ciudă. Nu mă lăsa să câștig din milă, în schimb prima oară când am câștigat de la el, mi-a zis: Acum, știi să joci bine! Eram ambii mândri și satisfăcuți.

M-a învățat să mă apăr, să nu mă las bătută, dar și diplomația, căci îmi zicea mai întâi să analizez adversarul, și dacă, cumva, consideram că n-o să-l pot bate, să încerc să evit conflictul.

Atâtea și atâtea amintiri, care îmi aduc căldură și mulțumire în suflet. Pentru mine, tata trăește și va fi mereu cu mine atâta timp cât trăesc și eu.

Am observat un lucru interesant, cu cât mai mult înaintez în vârstă, cu atât mai mult mă gândesc la părinți și dragostea și respectul față de ei devine și mai mare.

Craii de la răsărit

 

Moldovenii când se strâng

Și-n petreceri se avântă..,”

…. îi doare drept în … cot, că locul și vremea nu-s chiar potrivite. Și ce dacă e o simplă parcare în mijlocul unui cartier, și ce dacă lumea din jur are alte planuri pentru sfârșitul de săptămână, lasă-i să se ”delecteze” cu câte o seara muzicală, cu sunetul dat la maxim.

Datorită poziționării speciale, pe care o are casa unde locuesc, am un mare ”privilegiu” cam în fiecare sfârșit de săptămână. Concerte, uneori chiar și spectacole care de multe ori, încep de vineri seara și țin pănă duminică spre dimineață. Balconul de la sală pe lângă faptul că îmi deschide o priveliște spectaculară spre ocean și spre munți, mai dă și la această proslăvită parcare. Și uite așa, datorită acestui impuls cultural al concetățenilor mei și a celor din alte țări de est (cum le zic aici în Portugalia) sau a crailor de la răsărit (cum le zic eu) avem seri culturale variate. De la manele la muzica pop, de la melodii populare la blatnoi shanson rusesc, de la discotecă la spectacol cu bătăi și poliție, în dependență de cantitatea băută și naționalitatea companiilor.

Așa-i omul muncitor, după o săptămână de lucru greu, are nevoie de o distracție, de un relax. De ce să te duci acasă, acolo nu poti lua toată gașca, ori în bar ori la discotecă, unde nici muzica nu-i atât de frumoasă, nici de dansat nu știu așa cum trebuie. Și cel mai bun punct de întâlnire rămâne parcarea, cu băutură și te miri ce de ”zacusit”, cu ușile mașinii deschise și sunetul la maxim.

Să vadă lumea cum știm noi să ne distrăm, mai cinstim, mai dansăm ne mai batem un chic, că de, suntem oameni și se mai întâmplă și din astea între ”bratani”.

Partea rea, pentru mine, este, că fereastra de la dormitor tot încolo iese. Și de multe ori, trebuie să adorm cu un ”cântec de leagă” iritant : prostiile in diferite limbi, urlate pe fonul muzicii care zbiară și ea la maxim. Eu și alte câteva sute de oameni din apropierea parcării.

Cartea cu gust de viață

                                                                                                                                                                                    „ De fiecare data cand deschizi o carte inveti ceva.”

Proverb

Am început s-o citesc, în aeroport, în timp ce așteptam avionul. Îmi primisem cadoul, care mi-a încălzit și mi-a îndulcit sufletul, chiar înainte de plecare.

Niciodată zborul de la Chisinau la Lisabona nu mi-a părut atât de scurt.

M-am pregătit să citesc despre istoria a două femei și m-am pomenit cu un amalgam de istorii, personaje și vieți atât de iscusit împletite, încât nici nu observi când și cum ”pășești” de la zilele noastre în antichitate, și apoi iar revii înapoi.

N-o să mă apuc aici să fac critică literară ori să vă povestesc cartea, nu asta îmi este intenția. Vreau doar să vă zic cum mi-a picat ea tronc la inimă.

Am citit-o încet, foarte încet. Au fost momente când îmi simțeam obrajii umeziți de lacrimi, momente în care râdeam și altele în care lăsam cartea un pic pentru a reflecta.

Cartea asta te pune pe gânduri. Mie mi-a stărnit întrebări, mi-a dat și unele răspunsuri, dar cel mai important mi-a amintit de unele adevăruri. Afișează niște adevăruri pe care mulți dintre noi undeva mai adânc ori mai la suprafață, le cunoaștem, dar ne străduim cu mult sârg să nu le luăm în seamă. Pentru că ”nu avem timp”, avem atâtea de făcut încât nu vedem esența. Alergăm atât de repede, ne străduim din răsputeri să le facem pe plac celor din jur, încât ajungem să nu ne trăim viața.

E straniu că, de cele mai multe ori, începem cu adevărat să dăm valoare și să ne gândim la viață numai când suntem în apropierea morții (a noastră, a cuiva drag).

Sper ca această istorie să mă facă să mă apropii măcar cu un pas de esență, de viață și nu doar pe mine, pe toți cititorii. Și să nu facem ca de obicei, în câteva zile să ne reluam rutina, obiceiurile și să tot amânam ”viața” pentru mai târziu, așa cum am făcut-o mereu.

***

Doar o mică adiere:

Există oameni alături de care izbutim să facem lucruri imposibile și oameni lângă care nu putem face nici cele mai banale lucruri.„

Rutina omoară dorința de a-ți căuta amprenta unică, în schimb, îți cultivă frica de a greși, de a călca strâmb și a fi respins.”

Lilia Calancea, Sub constelația Lyrei

Am primit-o împreună cu o cutie de ciocolate ”Meteorit” pentru că    ”atunci când vei ajunge la momentul când eroinele manâncă ciocolate din astea, să deschizi și tu și să mănanci una” ( așa mi s-a dat indicația și așa am făcut). Katrin, mulțumesc pentru cadou.

Îi mulțumesc autoarei, pentru urarea de pe prima pagină. Chiar dacă nu ne cunoaștem, am simțit o căldură deosebită în mesajul ei.

Un colţişor de rai

De cele mai multe ori, când plănuim o călătorie într-o altă țară, alegem locurile cele mai cunoscute, orașele cele mai mari, uitând uneori că istoria s-a făcut și în sătuce și orășele mici, unde pe lângă frumoasele monumente de arhitectură, s-a păstrat și acea frumusețe  a naturii, pe care cum nu s-ar strădui omul, nu o va întrece niciodată

În Spania, în regiunea Madridului am fost de mai multe ori, am acolo oameni dragi. Am vizitat de câteva ori Madridul, îmi place, e frumos, e spectacular, are atâtea locuri bune de vizitat, că de fiecare data descopăr câte ceva care încă nu am reușit să văd și las pentru data viitoare.

Aici și acum, aș vrea să amintesc alte două localități nu departe de Madrid, care v-aș sfătui să le vizitați neapărat dacă vă pomeniți cumva pe acele meleaguri.

Situate la poale de munte, unde mintea şi ochii fug în toate părţile,

neştiind unde să se aşeze şi ce să admire mai întâi, căci măiestria şi creativitatea omului se combină de minune cu peisajul feeric, ca din basme. Pentru un moment, te vezi în istoriile citite demult cu cavaleri, dame, intrigi şi lupte.

 

 

Manzanares El Real  un orăşel la poalele munţilor, pe malul râului Manzanares.

Străduţele înguste, casele vechi, dar îngrijite, castelul şi biserica a cărei turn a fost monopolizat de cucostârci, toate te atrag şi te fascinează.

Cucorii, de altfel au „ocupat” cam toate acoperişurile şi vârfurile de copaci din orăşel, privind la numeroasele cuiburi în care se duce o activitate constantă cu păsări venind şi plecând, aducând ceva în clanţ, ai impresia că de fapt ai două orăşele – Manzanares de jos, cel al umanilor şi Manzanares de sus, al păsărilor.

 

 

Castelul de Manzanares, construi încă în secolul XV.

*

San Lorenzo de El Escoreal, alt loc minunat de care o să vă îndrăgodtiţi cu siguranţă.

Aici este  Mănăstirea El Escoreal, unde se află una dintre cele mai frumoase biblioteci din lume, unde cândva familia regală iubea sâ-şi petreacă vacanţele şi unde sunt îngropaţi toţi membrii familiei regale deja de câteva sute de ani.

Biserica mănăstirii El Escoreal.

Masa şi scaunele din faţa Căsuţei Prinţului, El Escoreal.

Cu o istorie mai recentă, dar nu mai puţin interesantă, tot la El Escoreal puteţi vizita Vale de Los Caidos, un monument dedicat războiului civil, construit pe timpul lui Franco. Aici impresionează atât partea externă cu crucea de 150 metri înalţime cât şi biserica săpată in stânca muntelui.

*Cu părere de rău nu este permis să se filmeze ori să se facă fotografii în biserici şi mănăstire. Dar nici fotografia şi nici cuvintele nu pot reda frumuseţea de acolo. De aceea, făceţi-vă o însemnare pentru una din vacanţele viitoare, să treceţi şi pe acolo.

Cărţulia cu minuni

Să fii mamă, înseamnă să ai o imaginație bogată, dragoste infinită și multă, multă răbdare, printre alte aptitudini. Iar dacă te-a mai înzestrat Dumnezeu și cu talent, apoi e un mare păcat să nu-l aplici în educaţia de zi cu zi a copilului tău și a altor copii.

Violina, ca și orice mamă, se străduie să dea copilului ei tot ce-i mai bun. Și ce ar putea fi mai bun decât o carte/jucărie, făcută cu propriile mâini, cu dragoste și dedicație. Când a văzut, cu cât interes se joacă și învață fetiţa ei din acea carte, și cum nu se desparte de ea nici când merge la culcare uneori, a hotărât să facă ceva firesc oamenilor, să se împartă și cu alții.

Și ceea ce, din spusele ei, a început într-o glumă s-a transformat într-un proiect, care îi aduce fericire ei, pentru că face ceea ce-i place; altor mămici, tătici, bunici, etc. pentru că pot dărui ceva deosebit copiilor din familiile lor, și bineînțeles copiilor care învaţă o sumedenie de lucruri, jucându-se.

Am descoperit pagina ei din întâmplare și mare mi-a fost bucuria să știu că e de aici, din oraș și că o cunosc, căci m-am îndrăgostit de la prima vedere  în lucrările ei. Cu prima ocazie i-am comandat o „carte fermecata”.

Minunea de  carte mi-a ajuns cu ceva timp înainte de ziua de naştere a finuţului, iar eu am căzut în copilărie. În fiecare zi, o deschideam, o mângâiam, mă jucam cu ea ca un copil mic. Vine de la acestă carte o energie şi o căldură deosebită. Energia mâinilor dibace şi căldura sufletului celui care ore în şir a lucrat la ea cu dragoste. Nu are rost să şiruesc aici cuvinte, mai bine vă pun câteva fotografii, care vă vor spune mult mai mult.dsc04023

Cer scuze meşteriţei că am mâzgălit numele,dar aşa puteţi să vă închipuiţi acolo un nume care vă place mai mult 🙂 .dsc04024

Un puzzle colorat şi catifelat.dsc04025

Învăţăm cifrele, culorile, figurile geometrice şi să încheem şi descheem nasturii. dsc04026

A venit bravul pompier să stingă casa în flăcări. Pompierul, maşina, avionul şi flăcările sunt mobile.dsc04027

Şi pentru a termina cartea pe aceeaşi notă creativă, un exerciţiu extrem de util în viaţă – legarea şireturilor.

*

Acum, că m-am despărţit de ea, cu mare bucurie, căci s-a dus la un sufleţel tare drag, sper, ca finuţului meu să-i placă măcar în jumătate cât mi-a plăcut mie şi să înveţe multe, jucându-se cu ea.

P.S. Pentru a vedea mai multe lucrări minunate de-ale Violinei, vă invit să vizitaţi pagina ei plină de comori  www.patchoka.com 

Fetița care nu voia să vorbească

Cam după câteva luni de fregventare a unei grădinițe aici în oraș de către fata mea, am descoperit din întâmplare, că  nu vorbește cu nimeni toată ziua cât se află în grădiniță.DSC01972

Știind firea copiilor și știind că fic-mea acasă nu se mai oprește de vorbit am intrebat-o pe educatoare într-o luni seara, dacă fata le-a povestit ce a făcut in weekend. Și m-a blocat răspunsul ei:

– Păi ea nu vorbește cu noi.

-Cum adică nu vorbește?

– Uite așa, noi practic nu-i cunoaștem vocea, uneori când veniți după ea stăm după ușă ca să-i auzim vocea în timp ce vorbește cu dumneavoastră.

Câteva momente de liniște în care încercam să asimilez informația primita, și după ce am respirat adânc de câteva ori, s-a început un dialog nu prea plăcut pe care n-o să-l descriu mai jos.

Mi-am luat copilul de la acea grădiniță și câteva zile la rând am tot analizat comportarea ei și discuțiile mele cu cei de acolo ca să mă pricem cum de nu am sesizat macar eu problema. Copila mea la început nu prea vroia la grădiniță, dar eu am luat-o drept moft specific multor copii de vârsta ei. In fiecare zi, când îmi luam copilul de la ei întrebam cum a decurs ziua și de fiecare data auzeam numai laude: cuminte, face extrem de bine orce lucrare, și nici măcar o data nu mi-au zis că nu răspunde când este întrebată.

Antipod la aceste „cadre didactice”, la noua grădiniţă din a doua săptămână am fost invitată la o discuţie cu educatoarea care mi-a spus că e ceva normal, un copil să nu vorbească intr-un nou anturaj primele zile, dar nu mai mult. Un copil dezvoltat normal nu poate să stea ca mutul ore în şir. I-am povestit de unde vine problema și am fost îndreptată cu foaie de la direcția școlii direct la psiholog la policlínica. La psiholog, s-a constatat că copilul e tare bine dezvoltat, dar cum e o fire calmă și liniștită și cum în familie nu a avut parte de strigăte și voce ridicată, posíbil să se fi traumat la grădiniță cu strigătul vreunei educatoare, care ar fi putut să fie adresat oricărui alt copil, nu neaparat ei. Și cu asigurarea că se va trimite relatoriul la psihologul școlii am fost trimisă acasă.

Iar aici începe partea interesanță.

Fetița avea o singura colegă cu care vorbea, pe care o cunoștea de mai mult timp, dar foarte încet, în șoaptă, la ureche. Aceasta era legătura ei cu educatoarea și ceilalți copii.

După diferite încercări, tehnici și răstehnici la care fic-mea răspundea frumos doar cu zâmbetul ei de îngeraș, fără să zică nici mâr, educatoare și psihologul școlii cu aprobarea mea au pus la cale un plan genial prin simplitate și eficiență.

A fost rugată ,în fiecare dimineață, să spună ”buna dimineața” unu coleg/ă la ureche. Dar în fiecare dimineață trebuie să fie un copil diferit. Colegii ei au intrat și ei cu entuziasm în joc și așteptau cu nerăbdare  fiecare dimineață pentru a vedea pe cine va alege de data aceasta. Când a ajuns la capătul listei, îi plăcuse atât de mult jocul că a mers și a salutat educatoarea, apoi dădaca. În ziua când a ajuns la școală și căutând cu ochii pe cine să mai salute a priceput că deja se salutase cu toți, învățătoarea i-a spus, că nu mai are rost să se salute în șoaptă, pe rand, căci toti deja îi auziseră vocea frumoasă și acum ca să incheie jocul, ar fi bine să se ridice și să-i salute pe toți cu você tare. Prima zi, a fost un salut cu o você nesigură, mai mult în șoaptă, zilele următoare vocea a devenit din ce în ce mai sigură și mai tare. Și s-a dezlegat copilul și vocea ei și a devenit un copil care vorbește, cânta și strigă nu numai acasă ci și la grădiniță.

Cum e și firesc de toată situația știau cam toți părinții din grupă. De fiecare dată când mergeam după ea la grădiniță și mă întâlneam cu cineva dintre ei mă opreau și-mi spuneau emoționați că au auzit-o pe fic-mea strigând, vorbind ori râzând în hohote. M-a emoționat foarte mult faptul, că oameni străini au urmărit emoționați și cu speranță, prin intermediul copiilor lor, tot procesul și s-au bucurat de rezultat ca pentru copilul lor.

Floricele pe crimplen

„Nu-i frumos ce-i frumos, da-i frumos ce-mi place mie”

Pâna  la o anumită vârstă, eu nu prea am acceptat ca sunt fetiță şi orice amintire de genul: Fetițele nu se îmbracă așa, nu procedează așa,etc., aveau din partea mea replica: Eu nu-s fetiță, eu sunt băiatul tatei!

Dar natura, hormonii și creșterea și-au făcut efectul și cam pe la 9/10 ani am început să vreau cercei și să îmbrac rochițele și fustițele de plăcere și nu din obligație. Şi, dacă e să fiu fată, apoi după gustul și moda mea, nu după al mamei. Mama însă, nu prea a priceput moftul ăsta al meu și, ca și mai înainte, îmi dicta ce, când și unde să îmbrac. Cât am fost în faza”băiatul tatei” îmi era indiferente de culoarea și fasonul rochiilor, oricum, de cele mai multe ori veneam cu ele rupte ori murdare. Dar faza ”fetiță” m-a făcut mai pretențioasă.

Am o verișoară, care de când mă țin eu minte mi-a fost tare dragă sufletului. Verișori și verișoare eu am mulți, peste 40 din ambele părți, dar ea, întotdeauna a ocupat un loc mai special în inima mea. Când eram mică mă țineam de ea mai ceva decât după surorile mele ,cu toate că avem o diferență bunicica de vârstă.

Numai închipuiți-vă ce bucurie pe capul meu când am aflat ca se mărită var-mea și voi merge la nunta ei. Visam zi și noapte la momentul nunții și în capul meu deja îmi alesesem rochia cu care mă voi îmbrăca și mă vedeam cu buchet in piept și lenta de-a curmezișul. Kartinkă, vorba băbuțelor din sat. Rochia aleasă de mine era o rochie fără mâneci(nunta a fost in august), cu un guleras finut alb, croită dreapta pana mai jos de centură și cu o fălbăra de vreo șchiopa la poale. Era de un albastru deschis cu un fel de linii mai groase, parcă făcute haotic cu o periuță mai lată de diferite culori. Toate culorile erau de o tonalitate deschisă și calmă. Cum nunta ține o noapte întreagă îmi alesesem si o bluză albastru deschis . Și stând acum și analizând alegerea, pentru o fată de la sat, care până atunci nu a pasionat-o de loc moda, combinatia era foarte reusita.

Mama,însă, avea planurile ei de împodobire pentru acea seara. Mi-a scos de la naftalina o rochie de crimplen, cusută cu vreo 7 ani în urmă pentru sor-mea.

-Îmbracă-te cu asta, că uite ce frumusețe și bunătate de rochie și sor-ta mai n-a îmbrăcat-o de loc.

-Da eu nu vreau cu asta, eu mi-am pregătit alta.

-Îmbracă-te cu ce-ți dau eu și nu fă mofturi dacă vrei să mergi la nuntă.

Ei și acum?

Să fi fost numai cu vreun an doi înainte, mi-ar fi fost exact în cot cu ce m-a îmbrăcat mama. Puteam uneori să mă duc cu ciorapii de culori diferite, dacă nu verifica vreun adult ori vreo soră mai mare.  Atunci, însă, devenise important.
Mă mai uit o data la rochie. Vișinie cu flori albe, cu guler ascutit și lung, cu mâneca pană la coate și … tot urâtă mi se arată.La nuntă vroiam dar rochia nu-mi plăcea deloc. S-o convingi pe mama că nu are dreptate era misiune imposibilă. Dacă ea a zis că așa-i frumos, ap gata. Ori îi cum vrea ea, ori îi cum vrea ea, altă alegere nu există.dsc04017

M-am îmbracat în ”floricele pe crimplen” și m-am dus la nuntă. Nunta lu var-mea o țin minte ca pe un spectacol văzut dintr-o parte. Mi-am ales un colt rău iluminat ca să nu mă vadă nimeni.Mi se părea că toţi se uită la mine şi mă văd în rochia cea urâtă, parcă lumea nu avea alte interese decât straiul meu.Toată noaptea, am privit nunta cu  ciudă şi  revoltă în suflet. În mintea mea s-a întipărit, ca un tablou, o fotografie , în care se vede intrarea in casă, o parte din intrarea în cort, unde erau mesele, muzicanţii şi lume jucănd.

Nici macar mireasa nu mi-o amintesc bine, de unde mă proptisem eu în loc de stâlp, nu se vedea.

Şi uite aşa, un moft de copil şi un moft de adult mi-au stricat sărbătoarea.

p.s.

Mi-a făcut fic-mea desenul rochiei de crimplen, după descrierea mea. Mă uit la ea şi chiar îmi pare frumoasă, de ce nu mi-o fi plăcut atunci?