Remediu băbesc

De două zile, în gospodăria lui Vasile Păpănaș se petrec lucruri stranii. Cam din oră în oră, ori chiar mai des, iese Vasile din casă ca o rachetă de pe Cosmodrom și se îndreaptă spre fundul grădinii unde se află ușurătoarea. Și poate că învălmășeala ar fi trecut neobservată, dar bărbatul era de fiecare dată îmbrăcat într-un halat colorat de-a maică-sii, care de la viteză și vânt fâlfâia în toate părțile și se vedea de deprte.

La a treia zi, pe poartă a intrat grăbită doctorița Lenuța. Mătușa Frăsina chiar de la poartă a început a se văicăra:

-Of, fată hăi, deam nu știu ce să-i fac, orez aproape crud și apă de orez i-am dat și nu-l ajută. Se usucă văzând cu ochii, oare ce l-o apucat săracu?

Ajungând în casă și văzându-l pe Vasile în halatul înflorat Lenuța s-a uitat mirat și întrebător la ambii.

Vasile, palid și cu ochii în fundul capului dar rușinat de-a binelea și de halat și de situație în general a bolmojit sub nas:

-Când mă apucă borfăiala ap nu am timp de nimic.Până ajung la ubornă deam îi mult, dacă mai trebuie sa deschei și să dau pantalonii jos apoi nu mai reușesc la timp. Deam am pățit-o.

Lenuța a făcut întrebările necesare, și i-a lăsat pastile și indicatii despre dieta pentru zilele următoare, apoi a luat-o la fugă spre punctul medical. Acolo, la ușă, deja era așteptată de mătușa Anica, fosta soacră a lui Păpănaș.

-Buna ziua, mătușă. Da, matale ce cauți aici?

-Ei, Lenuță, nici nu știu cum să-ți zic, că mi-i cam rușine. Moșneagul meu s-o încuiet iar. Tu știi că el nu vrea să bee doftorii nici în ruptu capului, după ce s-o umflat ca un balon de la niște doftorii care le-a luat cu vreo 20 de ani în urmă. Dar poate ai ceva așa să-i pun în mâncare ca să nu simtă.

– De când îi constipat?

– Ce ai zis, Lenuță?

– De când s-a încuiat, mătușă, de cănd nu merge afară?

– Aaaaa. Ei, el problema asta o are de mulți ani. Dar mi-o făcut o babă de la sor-mea din sat o amestecătură de ierburi și fructe de soc îmbătate în rachiu de cel tare, fiert de două ori și în fiecare seară, înainte de somn îi puneam două linguri de leac într-un pahar cu apă și el îl bea. Și era tot bine.

– Și acum nu-l mai ajută?

– Ei da. Nu știu ce-am făcut, uituca de mine, cu garafa cu leacuri. De câteva zile n-o găsesc și gata. Ori am pus-o undeva și am uitat, ori mi-o luat-o cineva, că de obicei, o puneam la intrare in beci , chiar pe prima scară.

Doctorița a dat din cap zâmbind:

– Da ce-i cu satul acesta azi. Unul s-a încuiat altul s-a descuiat prea tare. Veneam acum de la fostul matale ginere. De două zile nu iese din veceu, l-a apucat diareea.

– Ce l-a apucat?

– Păntecăria, mătușa, păntecăria. Uite, dacă moș Ion nu vrea tablete, îți dau acest ceai și această tinctură. Ceai îi faci de vreo 4 ori pe zi, iar tinctura ii dai câte o linguriță înainte de fiecare mâncare. Dacă nu-i trece, va trebui să-i dăm ceva mai puternic.

Ajungând acasă, mătușa îi făcu ceai și cât moș Ion își lua ceaiul, ea se porni pe râs cu așa o poftă, așa din senin, că moșul s-a speriat:

-Ce te-a apucat Anică? Ți se duce minte de bătrânețe?

Mătușa a încercat de câteva ori să se liniștească și să-i explice, dar nu se putea opri din râs. Tot dădea din mână, adică amuș îți zic. După câteva momente, când se liniști un pic și după ce își șterse lacrimile, mătușa i-a zis.

-Tot este o legătură între tine și Păpănaș. Tu nu te poți duce afară dar pe el l-a apucat cufureala. Mi-o zis acum doftorița că de câteva zile i s-o dezlegat mațele și stă mai mult la ubornă decât în casă.

Și iar o apucă hohotele pe mătușa Anica.

Moșului nu i-a părut de loc amuzantă situația:

-Cine știe cu cine și ce a crăpat, bețivul dracului. Ferice de Dorica noastră că l-a lăsat la timp și nu și-a stricat viața.

***

Mai trec două zile, moș Ion cu ceaiurile de la Lenuța rezolvă constipația, dar Păpănaș, așa și aleargă din oră în oră în halat colorat până în fundul grădinii. Doctorița Lenuța nu înțelege nimic. Chiar și după ce i-a mărit doza de leacuri, nu sunt schimbări spre bine. Ceva nu era bine, ceva nu spunea Vasile ori nu respecat indicațiile. Decisă să rezolve misterul, Lenuța se apucă de interogații. Mai întâi a vorbit cu mătușa Frăsina, care a asigurat-o că face mâncare după lista care i-a lăsat-o ea în prima zi și medicamentele tot matușa le pregătește și i le dă feciorului. Se mută cu întrebările la Vasile:

-Măi, Vasile, treaba îi gravă. Dacă nu oprim diareea trebuie să te trimit la spital ori mori. Uite în ce hal ai juns. Spune drept ce ai baut și ce ai mâncat în ziua dinaintea problemei?

Vasile se concentrează și enumără tot ce a mâncat in acea zi și deasemenea menționează că a băut și un păhărel de rachiuaș de cel bun și tare. Nimic din cele mentionate ar fi putut provoca diareea. Nici mâncarea, nici rachiul. Lenuța, deja începea să intri în panică, deja vroia să cheme salvarea, cine știe ce problemă gravă are omul.

Vasile sări iar de pe pat și ă tuli afară.

În timp ce ațtepta să revină bolnavul, doctoriței, ii atrase atenția, lângă pat, un pic după perdică, o sticlă stranie cu o etichetă scrisă de mână. Lenuța ridică sticla, încercă să citească eticheta, dar era atât de ferfelițată și ștearsă că nu se înțelegea nimic. Lichidul avea o culoare intunecată, aproape neagra iar la fundul sticlei se vedea ceva foarte asemănător cu plantele. Deschise sticla si o aduse mai aproape de nas, dar o înlătură repede. Era tărie, rachiu ori spirt împreună cu alte adaosuri care dădeau un miros straniu. Vasile se întoarse, abia mergând.

-Da aici ce ai, Vasile?

-Aici îi rachiu de care am băut atunci și de care mai beau si acum câte un păhărel să mă întăresc. Rachiul strânge la pânce, așa zice lumea.

-Măăăi, Vasile, ce are sticla asta în afară de rachiu? Ce ai pus tu acolo?

-Dapoi, că eu nu știu ce are. Mi-o dat-o un prieten cadou.

Toată lumea știa care-s prietenii lui Vasile și doctorița tot. Și mai știa că prietenii lui când au o sticlă de băutură o beau singuri nu o dau la alții. Doctorița îi spuse răspicat:

-Care prieteni? Să sunăm la ei să ne spună. Tu înțelegi că ceea ce-i în sticla asta ar putea să te omoare? Sticla are vreo 2 litre, tu ai băut-o aprope toată. Hai, dacă vrei să scapi cu zile trebuie să aflăm ce-i în sticlă.

Vasile se sperie un pic, dar și să spună de unde-i sticla îi era rușine. Doctorița se uita la el întrebător. Vasile tăcea, dar se vedea că duce o luptă crâncenă între a spune ori nu. În cele din urmă dorința de a trăi și a se lecui a luat vârf rușinii.

-Am furat-o de la soacră-mea. Eram într-o seara cu băieții și cum nu aveam ce bea, am hotărât să mă duc la ei, că știu unde ține cheia. Să mă răzbun pe ghiuji, că din cauza lor, Dorica mea m-a lăsat. După ce am umplut borcanul cu vin din poloboc, la ieșirea din beci am văzut această sticlă și am luat-o. Știam că baba uneori pune nuci și alte ierburi în rachiu să le dea culoare și miros. Am încuiat ușa, am pus cheia la loc și gata. Vinul l-am băut cu băieții, dar garafa am lăsat-o pentrru pohmileală.

Cât Vasile își depăna istoria, doctorița își aminti de mătușa Anica și remediul lui Moș Ion care a dispărut ca prin minune. S-a rezemat de perete, a pus capul în mâini și a început a hohoti. Vasile s-a sperit, a crezut ca plânge:

-Doamna doctor, am să mor? Știi cumva ce-i în garafă?

Lenuța începu să hohotească și mai tare. Ridică capul din palme și printre hohote de râs i-a zis că o să moară de prostie și beție.

A doua zi și încă multe zile după aceasta, satul a tot dus-o într-o veselie. Iar mătușa Anica, a hotărât să nu-l mai dea la poliție pe fostul ginere,caci după spusele ei ”a avut grijă cel de sus să-l pedepsească”. Dar locul cheii de la beci l-a schimbat, așa, pentrru orice eventualitate.

Publicitate

Nu mai vreau cadoul

În fiecare an, cam de pe la început de noiembrie, se începe publicitatea activă și exagerată pentru jucării și jocuri scumpe și de cele mai multe ori deloc necesare multor copii. Dar publicitatea este atât de bine concepută și prezentată, încât fiecare copil vrea aproape tot din ce vede.

Și chiar dacă, pe parcursul anului părinții i-au tot speriat pe copii că nu le va aduce nimic Moșul, daca se poartă rău, aceste amenințări sunt uitate în ajun de sărbători. Umblă părinții prin magazinele de jucării cu lista făcută pentru Moș Crăciun și cumpără cele mai scumpe și bizare jocuri și jucării, uneori sacrificând din interesele și necesitățile proprii. Sentimentul acesta de jertfire a părinților pentru binele și fericirea copiilor este ceva firesc și bun. Dar în situația cu cadourile de Crăciun, de foarte multe ori, se dovedește a fi în zadar, pentru că peste câteva zile copiii vor arunca jucăriile într-un colț și vor cere altele noi care mereu apar la televizor și prin magazine.

O spun aceasta din experiență proprie cu cunoștință de cauză.

Întodeauna m-am străduit să cumpăr copiilor jucării care să-i ajute în dezvoltare și învățare. Luam lista scrisă pentru Moșul și alegeam cele mai utile și necesare dorințe. Într-un an însă, m-am lăsat dusă de val. Avea fic-mea vreo 5 ani și toate canalele de la televizor fierbeau cu publicitatea unui joc nou care se numea ”Câinele rău”. Atât de frumos și convingător era făcută publicitatea, încât fic-mea nici nu a pus altceva pe lista de dorințe. Seara, înainte să adoarmă, mă întreba cu atâta speranță dacă Moș Crăciun o să-i poată aduce acea jucărie fantastică și minunată. Am căutat pe internet ce joc este și cum se joacă și am rămas cu mari dubii. Nu vedeam nimic fantastic și minunat în acel câine care lătra răutăcios când îi luai oasele. Ei, dar dacă copila vroia, am hotărât să calc pe principii și reguli și să-i cumpăr ce vrea. Mă duc la un magazin – nu găsesc, mi se spune că s-au vândut toate. Mă duc la altul, la fel. Am cutreerat așa câteva magazine până când am găsit jucăria. Se vede că nu numai fic-mea a fost zombată și nu numai eu m-am lăsat convinsă. Cum era noutate foarte căutată, prețul era pe potrivă de mare.

Vine dimineața de Crăciun, aleargă copiii la brad, încep să desfacă cadourile să chiuie , să sară în sus și să mă cuprindă de bucurie. Ajunge fata la dulău, când vede cutia de sub hârtia colorată i se umple fața de bucurie, bate din palme, sare, face piruete. Lasă toate celelalte deoparte și ne roagă să ne jucăm cu ea.

(Înainte de a merge mai departe cu povestitul, vroiam doar să menționez că fic-mea, spre deosebire de mine, este o fire foarte firavă și sensibilă. Nu suportă gălăgie mare și ridicare de voce. Când era mică, chiar și cănd vroiam s-o cert trebuia să-mi controlez timbrul vocii și intonația.)

Ne așezăm toți trei în jurul câinelui, citim instrucția, așezăm frumos oasele în farfurie, câinele incepe sa fosăie încet parcă dormind. Scot eu un os din farfurie, câinele fosăie mai departe, scoate băiatul câteva oase, cățelul doarme dus, scoate fata un os și când s-a aruncat dulăul în față și a lătrat furios ap am sărit toți ca fripți. Mamzeluța a început să plângă isteric și să ceară să ascundem dulăul înapoi în cutie. Am pus jucăria înapoi în cutie și cu speranța că îi trece frica l-am mai mutat vreo 3 ani dintr-un dulap în altul. De fiecare dată când dădea stăpâna câinelui de cutie făcea isterie să-l ducem de la casă. Nici altor copii nu puteam sa-l dau să se joace când veneau la noi, căci domnița intra în panică. Până la urmă l-am dat cuiva ca să nu-l mai plimb prin dulapuri mereu.

Morala istoriei: Copiii pot să ceară și luna de pe cer, noi, ca adulți, trebuie să analizăm cererea și în caz de necesitate să explicăm frumos copiilor de ce nu putem înveli luna în hârtie colorată și n-o putem așeza sub brad.

Muzeul(Casa Mare)

Au moldovenii o parte a casei folosită foarte rar. De acolo ies mirii și miresele, acolo se fac mesele la sărbători și tot de acolo se începe ultimul drum al moldoveanului (sau cel putin așa era cândva).

Tata îi spunea în glumă ”muzeu”. Mama îi zicea ”Casa mare”. Pentru mine era un fel de peșteră a comorilor. Îmi plăcea să mă strecor în muzeu ca să nu mă vadă nimeni, nu pentru că ar fi fost o zonă interzisă, ci ca să nu știe nimeni unde sunt și să nu mă întrerupă de la explorare. Acolo se păstrau cele mai frumoase și mai bune lucruri din gospodărie, hainele de sărbători ale tuturor membrilor și zestrea mamei. Se menținea mereu o curățenie impecabilă și avea un miros specific a covoare și busuioc. Mă străduiam să mă duc  ziua, ca să nu fiu nevoită sa aprind lumina și să pot rămâne căt mai mult timp nestingherită. Cele două ferestre lăsau să strecoare destulă lumină ca să nu fie întuneric de tot, dar nu luminau pe deplin acea cameră enormă care și în timpul celei mai luminoase zile, rămânea într-o penumbră fascinantă.

Eu, cel mai dezorganizat membru al familiei, aveam atâta grijă să pun fiecare lucrușor la locul lui înainte să plec încât nimeni nici nu se pricepea că am trecut pe acolo. Și nu pentru că m-aș fi temut de ceartă ci pentru că în mintea mea acea cameră așa trebuia să fie mereu, ideală, pentrru a-și păstra farmecul și aerul de mister.

În fiecare vară scoteam covoarele și pernele la sorit în fața casei, iar mie îmi plăcea să le privesc cât de frumoase sunt în lumina soarelui, cât de vii sunt culorile broderiilor și covoarelor.

Am păstrat fascinația pentru casa mare pe tot parcursul vieții. Și acum mai am această ”boală”. De căte ori merg acasă îmi petrec câteva ore bune în acel loc sfânt, chiar și pe timp de iarnă, pe frig căci nu se încălzește casa mare la noi acasă. Îmi iau cojocul tatei ( il avea încă din tinerețe, tata s-a dus iar cojocul încă mai ține cald când i se cere) și mă apuc de cotrobăit prin toate dulapurile.

Albumele cu fotografii nu-mi mai place să le văd singură, prefer să le iau, să mă duc lângă mama și s-o tot întreb de fiecare fotografie: ”Da aici unde ești? Da cu cine? Da cand?” Au atâtea istorii interesante , unele mai triste, altele mai hazlii și stăm de fiecare dată ore în șir deasupra lor.

Ultima dată am avut norocul să merg acasă în toiul verii pe timpul când se sorește zestrea.

Felicitări profesorilor și învățătorilor

Toată copilăria am fost înconjurată de învățători și profesori. Jumătate din familia mea sunt ori au fost dascăli: mama, matuși, unchi, verișoare. De pe când eram încă foarte mică și mă lua mama uneori cu ea la școală, vroiam să fiu învățătoare. Stăteam în ultima bancă, unde mă instala mama cu o foaie și câteva creioane și o priveam cu o fascinație deosebită. Scria ceva pe tablă, gesticula, explica. Ea era eroina mea, eu vroiam să fiu ca dânsa.

A fost ceva firesc pentru mine să aleg profesia de învățător când a venit vremea alegerii. Am avut norocul să fac studiile la Ploiești. Cinci ani petrecuți la Liceul Pedagogic cu profesori minunați, cu multă carte și foarte, foarte multă practică, au făcut din mine învățătoare.

Doar un an am lucrat la școală, dar l-am lucrat cu atâta entuziasm și dragoste de copii și de profesie, că mi-l amintesc ca pe unul dintre cei mai mulțumitori ani din viața mea. Vedeam rezultatul muncii mele în fiecare zi. Aveam 19 ani, eram un copil mare printre copii mici. Poate asta m-a ajutat să fiu aproape de ei, in jocurile lor, în retrăirile și greutățile lor sau poate dragostea pe care am avut-o mereu pentru copii.

Cea mai vie, chiar și dupa 25 de ani, a rămas amintirea despre matineul de Crăciun. Stătusem câteva nopți la alcătuirea scenariului. Copiii se pregătiseră foarte bine. Unul din părinți promisese să aducă un brad frumos, iar noi confecționasem o mulțime de jucării pentru a-l împodobi. Cu doar o oră înainte de matineu, părintele cu bradul își cere scuze că nu va reuși să-l aducă. Doamne, ce panică în suflet, ce dezamăgire pe chipurile copiilor care așteptau să-și pună operele de artă pe crenguțele bradului. Și acum? Îmi arunc privirea cu disperare prin clasa și dau cu ochii de un ficus.

Copiii la început s-au uitat cam cu neîncredere la planta care am târât-o in fața clasei, unde trebuia să se petreaca toată festivitatea. Dar după ce le-am spus că nu bradul face sărbătoarea ci noi o facem și nu are mare împortanță daca jucăriile sunt agățate pe brad ori pe alt copăcel, vor fi tot atât de frumoase, s-au bulucit toți să-și afișeze jucăriile pe ramurile ficusului. Până la urmă a ieșit o sărbătoare veselă și frumoasă cu cântece, poezii și dansuri în jurul ficusului împodobit.

După acel an de învățătorie am mers la facultate iar după facultate am plecat prin lume.

Am schimbat mai multe profesii de-a lungul anilor, dar în suflet, oricum am rămas învățătoare. A fost visul meu din copilărie, realizat și lăsat deoparte în favoarea altor planuri și necesități.

Felicitări și mulțumiri mamei mele, care mi-a sădit semința în suflet!

Felicitări și mulțumiri tuturor profesorilor din viața mea!

Felicitări colegelor mele de Liceu, celor care și-au dedicat viața profesiei și celor care din anumite motive au ales alt drum, dar sunt sigură că păstrează în suflet profesia și amintirile despre momentele de ”Învățătorie”.

Timbrele

În una din vizitele mele la oraș pe când eram de vreo 11 ani, trecând pe lângă un chioșc unde se vindeau reviste și ziare, am observat câteva timbre frumoase. Cum aveam acasă o mică colecție de timbre, începută încă de surorile mele, am hotărât să contribui și eu cu câteva. Am scos portmoneul, am numărat copeicile și văzând că am de ajuns, mă apropii mândră de ferestruica chioșcului.

-Bună ziua!

-Добрый день (buna ziua în rusă) , se aude din dosul ferestruicii un glas de femeie.

Un moment am rămas blocată, dar mi-am revenit repede căci limba rusă o înțelegeam bine și de vorbit, dacă trebuia, tot mă descurcam, doar eram copil eminent la școală. Mă dau mai aproape, mă holbez mai bine si văd o doamnă mare și rotunda cu părul scurt și creț care mă privea în așteptare. Eu îmi dreg bine glasul și îi zic frumos și educat:

-Скажите пожалуйста, сколько стоит (îmi spuneți ,vă rog, cât costă)… și mă blochez. Cum oare se zice la timbru în rusă.

Răscolesc prin toate colțurile minții și nu dau de cuvântul potrivit. Doamna mă privește nerăbdătoare :

-Сколько стоит что? (cât costă, ce?)

-Сколько стоит один тимбр (căt costă un ”timbru”, spus în română), i-am răspuns eu repede adaptând cuvântul românesc ”timbru” la limba rusă și arătând cu degetul spre ce doream ca să mă înțeleagă mai bine.

-Это марки, девочка. Как тебе не стыдно? Tакая большая а русский язык плохо знаешь. (Acestea sunt timbre, fetițo.Cum nu ți-e rușine. Ești atât de mare iar limba rusă nu o cunoști bine)

Mă năpădise așa o rușine și o ciudă, că nu am mai așteptat să-mi zică doamna prețul și să îmi aleg timbrele. M-am întors și dusă am fost..

Să fi fost mai mare și mai îndrăzneață aș fi întrebat doamna de ce nu cunoaște limba țării în care trăiește. Dar eram doar un copil.

Felicitări tuturor cu Ziua Limbii Noastre. Să dea Domnul ca fiecare copil să-și poată vorbi cu mândrie limba strămoșilor pe pământul strămoșesc.

Acasă

Acasa este acolo unde-ti este inima”,Pliniu cel Batran.

Eu însă aş mai zice şi altfel. Deschideţi inima şi încearcă să îndrăgeşti locul, unde viaţa şi soarta te „trimite” să trăeşti şi atunci vei fi mereu acasă.

Întotdeauna mi-a plăcut să cunosc cât mai mult din locul unde trebuia să trăesc pentru ceva timp, să mă identific cu locul, cultura, oamenii. Şi mereu am reuşit să mă simt ca acasă.

În suflet am fost şi voi rămâne mereu moldoveancă, pentru că indiferent de frumuseţea şi diversitatea altor culturi, niciodată nu voi reuşi să simt şi să înţeleg mai bine alt grai, altă cultură, decât cele româneşti. Dar aceasta nu a fost niciodată un obstacol în a mă adapta la locurile noi, ba chiar m-a ajutat foarte mult. Acum, deja de mulţi ani, locuiesc într-o ţară minunată, pe care am îndrăgit-o din prima zi. M-am gândit eu oare, în copilărie, când învăţam la istorie, ori citeam în cărţi despre marile cuceriri portugheze, despre corsari şi comori, că voi ajunge să le cunosc patria?

Mă fascinează istoria bogată,limba melodioasă, muzica izvorâtă din sufletele lor – Fado, care are ceva cu doinele noastre, literatura bogată şi faptul că au un cuvânt care traduce „dorul” românesc – „saudade”. Acum, atâta timp cât sunt aici simt dorul de casa părintească și țara unde m-am născut, iar când mă aflu în Moldova mă apucă ”saudades” de casa mea, de țara care mi-a devenit a doua patrie.

Cel mai mult, totuși, îmi plac oamenii, calmi, deschişi, simpli şi veseli. Este un popor primitor și afectuos. Îmbrățișările și pupăturile sunt o parte indispensabilă din comunicarea zilnică. La început parcă îmi părea stranie moda lor de a se cuprinde și pupa cu toată lumea, chiar și cu cei care abia i-au cunoscut. Acum deja m-am obișnuit și consider o modalitate foarte frumoasă și afectivă de a saluta, de a face persoana să se simtă binevenită.

Cafeaua în cafenea, nu-i o simplă băutură, este o convieţuire. De multe ori persoane, care poate nici nu prea se cunosc intră în vorbă unii cu alţii, despre lucruri mai banale ori mai serioase. Este o adevărată plăcere să stai la o măsuță, să savurezi cafeaua, să asculți zumzetul diferitor voci, hohotele de râs și să te simți parte din această clocotire.

Cineva mi-a zis odată, că persoanele care au două patrii, nu se vor simți acasă în niciuna dintre ele, vor fi mereu cu sufletul împărțit. Dorul de cealaltă patrie nu le va permite să se simtă pe deplin fericiți. Dar cine a zis că acest dor trebuie să ne facă să suferim? Dorul poate fi trăit ca o amintire dulce, ca o fericire pentru că știi, că undeva departe mai este un loc la care poți să-i zici ”acasă”.

Idei încoronate 8

                                                           Brodatul

Atunci când simt că mi se duce pământul de sub picioare, eu brodez. Atunci când simt că în suflet e furtună iar gândurile fac vijelie între urechi eu brodez. Este modalitatea mea perfectă de a controla stresul și de a aduce curcubeul după ploaie.

Cele câteva broderii făcute de mine sunt pagini din istoria mea, pagini pe care doar eu le pot citi. Fiecare lucrare are istoria ei, ori mai bine zis, orice istorie sau perioada complicata din viața mea este prezentă printre firele unei broderii.

Pe măsură ce acul și firele colorate umple golul pânzei eu mă dezleg de la realitate, furtuna se liniștește iar sufletul își găsește pacea.

Ultima lucrare mi-a luat câțiva ani buni s-o aduc la sfârșit.

Are atâtea momente triste si pline de disperare cusute printre culorile ei, dar îmi aduce doar liniște când o privesc. Acesta a fost psihologul meu în ultimii ani. A mai rămas doar să-i fac o băiță, să-l pun în ramă și să-l afișez lângă ceilalți ”psihologi” .

Care este modalitatea voastră de a restabili echilibrul interior?

Idei încoronate 7

Bilanțul trândăviei

Hai, că a dat Domnul și ne-au permis să ieșim mai liber de prin bârloage.  (Nu că eu n-aș fi ieșit până acum din casă chiar deloc, dar acum deam o fac cu voie). Făcând bilanțul la o lună și ceva de lenevit, am ajuns la concluzia că nu e bine. Eu nu mă mai recunosc, asta-i tragedie, oameni buni. Am început într-o doară cu un capăt de perdică și am terminat cu bietul motan, bine că nu am papagali, precis treceau și ei prin lăutoare.

Din cauza gospodinelor de pe facebook cu operele lor culinare, hai și eu, azi un colăcel, mâine o plăcințică, peste vreo 2 zile o tortă. De când sunt eu nu am stat atâte ore pe zi la bucătărie. Plus la toate mai am și două vecine cu suflet mare, care nu se mulțumeau cu trimisul fotografiei dar mă chemau la degustare. Ca urmare, am umplut oglinda. Câteva kile în plus. Nici măcar nu pot să mă mir de unde s-au luat.

Dapoi vine vara, acum încearcă Marie și intră în rochițele de vară ori în costumul de baie. Voi știți cât de greu se aruncă aceste kile?

De la stres, câteva zile la rând am urcat la etajul 11 pe jos iar seara mancam numa salata ori supă. Acum m-am liniștit, mare problemă… plus kg ,minus kg.

În primul rând la vârsta mea, femeile încep să-și facă operații plastice ca să ascundă ridurile. La mine procesul e natural, mult mai ieftin și deosebit de plăcut. Cu cât mai multă slănină sub piele cu atât mai întinsă pielea.

În al doilea rând, anul acesta au zis că la plajă o să mergem doar cu mască. ”Lepota”, când mi-oi afișa o mască pe jumate de față și o pereche de ochelari pe cealaltă jumătate ap să vă văd eu cine va ghici cine-i gogoașa care se rostogolește pe plajă.

Acest  sezon balnear va fi neobișnuit și interesant. Mai ales la plajele nudiste, cu mască pe față și cu pardonul gol.

Idei încoronate 6

Torta și lumânările

De la o anumită vârstă,numărul lumânărilor pe torta de aniversare nu mai corespunde vârstei împlinite, incepem să punem doar una.

Și așa câte o lumânare pe an până ajungi la ultima, pe care n-o mai poți sufla. (Ei dar astăzi, încă nu e despre ultima.)

Unii or fi făcând-o pentru a ascunde vârsta adevărată, dar aceștia sunt în minoritate. Pentru că, vine o vreme când ți-i drept în cot dacă cunoaște ori nu lumea câți ani ai. Câți îi am, sunt toți ai mei, trăiți cu bucurie și mulțumire. Fiecare an e o experiență mai mult ori mai putin plăcută, o victorie și un curcubeu de trăiri și emoții care îți formează în permanență caracterul, care te face mai puternic.

Eu nu vreau să mă întorc la 16 ani, nici la 20, nici la 30. Acolo deja am fost. Eu vreau să trăesc din plin anii care-o să vină, cu cât mai mulți cu atât mai bine 🙂 .

Iar lumânările le pui pe rând câte una mai mult din considerent estetic. O tortă cu 40 ori 50 de lumânări aprinse ar semăna mai mult cu o pădure pe timp de incendiu, și nu cred că e potrivită priveliștea pentru a sărbători viața.

Și dacă să mai fim și un pic economi (ca să nu zic zgârciți), apoi ți se rupe inima să vezi așa o irosire de lumânări cu o singură ocazie. Pentru ce să arzi o dată ceea ce ar putea să-ti ajungă pentru toate zilele de naștere care mai vin și încă să-ți rămână să dea copiii vreo doua de pomană de sufletul tău.

Vă doresc tuturor mulți ani cu sănătate și trăiți din plin!

Idei încoronate 5

Pisoiul și carantina.

Înainte să înceapă toată învălmășeala aceasta cu virusul, pisoiul meu avea o viață de invidiat. Mâncărică la timp, toată casa la dispoziția lui, se tolănea toată ziua ba într-o cameră, ba în alta în dependență de ora zilei și fereastra în care bătea soarele iar seara, după ce venea fic-mea de la școala, mai avea dreptul și la câteva ture de zbânțuială prin casă. Pentru toate acestea, trebuia să rabde un pic de pupătură și mângâială dimineața și un pic seara.

De câteva săptămâni, sărmanul motan nu înțelege cu ce a greșit și cu ce a păcătuit. Numai, numai se tolănește la soare să lenevească, hop apare fic-mea cu: ” Dolfy frumosul, pufosul, dă să te pup oleacă. Vin la mine în brațe…” Când se satură fata și îl lasă în pace, apar eu cu :” Frumusețe pufoasă, dă să te pupăcesc un pic, vino să te mângâi un pic.” Și așa toată ziua. Noi cu fic-mea râdem uneori că trebuie să avem grijă să nu se arunce de la etajul 11 de atâta dragoste.

Și când biata creatură se împăcase deja cu noua avalanșă de dragoste, vine alta pe capul lui.

O femeie ”gospodină” când se apucă de spălat un capăt de perdică ap nu se oprește aici, spală tot și pe toți.

Dacă ar fi știut motanul ce il așteaptă, apoi dimineață, când a sărit la mine în pat după porția de mângâiere, la sigur îmi scotea ochii.

Acuș are două ore de când se tot linge și se tot spală, după ce l-am lăut. Se linge și se tot uită la mine de mă iau fiorii. Deseară imi închid camera când mă culc, altfel precis se răzbună. Până mâine poate i-o trece ciuda. Sper să se incheie carantina cât mai curând, nu cumva să-i vină iar rândul la lăut.