RODEO MOLDOVENESC

Tare straniu mai functioneaza memoria noastra. Uneori vrei sa-ti amintesti ceva si cauti si rascolesti prin toate colturile si nimic, alteori iti apar in minte memorii de intamplari  de demult, care au stat zeci de ani ascunse undeva printr-un colt de creier si nitam-nisam, hop, si ies la suprafata.

Ma uitam eu la televizor la un reportaj despre  rodeo si  imi apare in fata o imagine de care nici nu mai stiu cati ani nu mi-am amintit, o intamplare din fericita mea copilarie.

Chiar in spatele casei noastre se afla teritoriul si cladirile vechii gradinite de copii din sat. Tot materialul, lucratorii si copiii deja de catva timp se mutasera in instalatiile noi si pana cand cei de la Carmuirea sovhozului nu decideau ce sa faca cu vechea gradinita, noi copiii, o utilizam ca teritoriu de joaca si explorari iar gospodarii si gospodinele de prin mahala o foloseau drept toloaca pentru animale si pasari.  Tatal meu avea obiceiul sa priponeasca acolo porcul  ca sa pasca iarba proaspata. Avea un lant destul de lung si o curea special facuta ca sa nu iasa de pe gatul porcului si statea fericitul animal in fiecare zi cateva ore la aer liber si printre iarba gustoasa.

Dar cred ca si animalele sarmanele au zile rele fara de noroc, si uite ca a venit o asa zi si pentru Naful nostru.

Eu neavand ce sa fac acasa hai sa ma duc la gradinita veche , poate gasesc pe cineva acolo sa ne jucam. Era o zi de vara cam calduroasa si, pesemne, toti stateau pe la casele lor la umbra, numai eu nu aveam astampar. Vad  sarmanul porc pascand pasnic si-mi amintesc de un film cu cowboy si zic in mintea mea: Si cu ce, ma rog, ii mai rau Naful nostru decat caii si boii de la televizor, si eu tot nu-s chiar de pierdut, daca tot imi zice tata “baiatul tatei” da sa fac si eu ceva curajos de barbati.

Ma duc incet, incet spre porc. El nici nu a dat din urechi, ma cunostea de mic si cum nu avusesem probleme unu cu altul sta pe loc fara suspicii. Da eu il iau cu binisorul, ma dau tot mai langa dansul, il apuc de cureaua de langa gat si unde-mi fac un vant pe spatele lui – HOPA.

Of si ce-o urmat dupa HOPA aia, Doamne, fereste animalele de copii nazbatiosi…

Eu, cand a inceput porcul sa arunce cu copitele din spate si sa alerge in cerc in jurul priponului, mi-am dat seama ca am dat-o in bara cu ideea, dar deja procesul era pornit si alte idei marete despre cum sa opresc procesul nu-mi veneau. Eu strigam: Stai mai, porcule, stai prostule ca gata ma dau jos, in timp ce incercam din toate puterile sa ma mentin pe pozitii.

Da el ce auzea ceva, intelegea ceva?

NIMIC

Nu stiu cine tipa mai tare eu ori porcul , ori poate ambii la fel, dar la duetul asta a nostru a alergat un baiat din mahala. Imi amintesc ceafa porcului, fata baiatului cu ochii cat cepele si gura cascata si pe urma gata… negru si liniste.

Dechid ochii si vad fata incruntata a tatalui meu care ma ducea in brate spre casa  si zic:

-Iarta-ma tata( cu speranta sa evit o bataita care uneori era folosita ca metoda de educatie).

-Of, sa stii. ca intr-o zi am sa te priponesc ca si pe porcul cela, fata hai, poate macar asa o sa te astamperi odata.

Gandidu-ma la asa perspectiva, deschid iar ochii si-i zic:

-Nu tata, nu trebuie, mai bine bate-ma.

APA,GANDURI SI NISIP

Imi place plaja pustie, fara zumzaitul si haosul multimii. Imi scot papucii si merg incet de-a lungul malului simtind nisipul sub talpi si apa mangaindu-mi picioarele. Merg si ascult tipatul pescarusilor si bataia  regulata a valurilor: splash,splash,splash….Aceasta cadenta ordonata imi ajuta sa-mi organizez gandurile zburdalnice si neastamparate, cand se invart prin minte si-mi rascolesc sufletul. Le prind si le asez frumos in “sertare” ca sa le pot gasi cand oi avea nevoe de ele.

Tot acolho ma duc cand am gandurile prea cuminti si ascunse si nicicum nu pot gasi ceea ce-mi trebue.

In acea duminica aveam o greutate-n suflet si o problema de rezolvat(care ca orice problema pare grandios de serioasa si dificil de hotarat pana ii gasesti rezolvarea). Spre seara,cand toata lumea obosita,prajita si vesela  se grabea spre casa dupa o zi de soare, apa si nisip m-am pomenit pe drumul care ducea spre plaja. Eu spre plaja, ei de la plaja  .

Am mers si am tot mers, oprindu-ma ici si colo pentru a admira o piatra ori o scoica aduse de val, pentru a privi pescarusii care cautau numai ei stiu ce prin nisipul ravasit de persoanele demult plecate pe la casele si hotelurile cui ii are.

M-am asezat la o masa pe terasa din preajma  sa ma odihnesc si sa-mi iau doza de cafea fara de care nu pot prea mult timp. La masa de alaturi statea o pereche : nici prea tineri dar nici prea batrani, nici prea frumosi nici prea urati, persoane obisnuite. Fara sa vreau mi-a ajuns la urechi discutia lor:

Ea:  -I-ai spus?

El: -N-am reusit, stii, mereu cand vreau sa incep vorba,se intampla ceva ori se schimba subiectul si nu mi s-a primit.

Ea: -Astea-s pretexte. Trebue sa-i spui si gata!

El: – Nu am curajul. Mi-i frica de reactia ei, de durerea pe care o s-o citesc in privire,de sperantele pe care i le voi distruge…

Ea: -Oricum o sa afle intr-o zi.

Ele: Poate-i spui tu, esti sora ei.

Ea: -Tu esti sot.  Asta e ceva care va priveste in primul rand pe voi,e mai corect sa fii tu.

El:- 10 ani de sperante, 10 ani de asteptari , 10 ani de tratamente si niciun rezultat, pana acum cel putin ne dadeau sperante si acum gata, ne-au spus-o verde-n ochi, nu sunt sanse. Doamne  cat de mult isi doreste ea un copil. Si cum sa ma uit eu in ochii ei, mereu veseli si plini de dragoste si sa-i zic ca nu-i posibil. Tu doar stii cat de mult o iubesc, i-am promis s-o fac fericita si acum….

Ea:- Eu stiu…..stiu…. Dar oricum trebuie. Tu o s-o ajuti sa treaca peste asta si cine stie poate stiind ca nu poate avea copiii va dori sa adoptati unul si….

In acel moment s-a apropiat de ei o doamna zambitoare, i-a sarutat pe ambii si a inceput sa le povesteasca ce baietel frumos si istet a vazut langa plaja. Nu am avut curajul s-o privesc prea lung,sa-i vad privirea in timp ce povestea dar ii auzeam foarte bine vocea placuta si plina de caldura si dragoste.

Am inteles “de ce”-ul fricii barbatului.

Am privit inca mult din urma lor in timp ce se indepartau de-a lungul apei.

Mi-am dat seama cat de neinsemnata este problema mea si le-am dorit din tot sufletul :

lui- sa gaseasca cuvintele potrivite,

ei- sa gaseasca fortele necesare,lor – sa-si pastreze dragostea pana la sfarsit.

FERICIRE

“FERICIREA POATE FI GASITA INTR-UN SIMPLU GRAUNTE DE NISIP”

                                                                                                               PAULO COELHO

A venit copila mea de la scoala in una din zile si-mi zice:

-Mamiiiiii, eu sunt cea mai fericita persoana de pe pamant!!!!!! Astazi un fluturas s-a asezat pe mana mea  si am reusit sa-l vad de aproape, eu cred ca el vazandu-ma asa de frumoasa m-a luat drept floare.

Sa-i fi vazut numai fata : un zambet de la ureche la ureche, o lumina in ochi venita de undeva dinauntrul ei, cu care a luminat toata casa si mi-a incalzit sufletul.

Copil FERICIT!

Alta data  imi arata lucrarile facute de ea la cursurile de pictura, si eu impresionata si bucuroasa ii zic:

-Esti foarte talentata,printesa mamei!

Raspunsul ei:

– Eu stiu, mama! (Si aici m-a frapat nu atat ceea ce a spus, cat increderea cu care a zis-o si privirea care mi-a aruncat-o de tipul “ce mare noutate, abia acum ai vazut?”

Copil  INCREZUT in fortele proprii!

Candva , demult, si eu am fost asa! Oare la care rascruce m-am  schimbat si de ce?

Pana pe  la 30 de ani am tot umblat pe la scoli, universitati, cursuri ,am tot  capatat diferite abilitati,am deprins diferite profesii … Si in goana aceasta a mea  dupa multe cunostinte si multe bunuri materiale am pierdut darul de a fi fericita datorita lucrurilor simple care ne inconjoara: stropi de ploaie, adiere de vant, miros de flori, val de mare, zambetul celor dragi si mii, mii de lucruri si momente care ne inconjoara de zi cu zi.

Mereu grabita,mereu cu planuri grandioase mi se parea ca uite , uite, daca  reusesc  sa fac  totul ce mi-am pus in gand, chiar dupa cotitura ma asteapta Marea Fericire cu bratele deschise. Dar clar ca intre timp mai aparea ceva si se tot amana intalnirea cu Marea Fericire pentru alta cotitura… Si asa, am tot pierdut numarul cotiturilor, m-am inglodat in rutina, m-am concentrat in lucrurile pe care le-as dori si am uitat sa ma bucur de ceea ce am, de moment, de clipa…

Nu ca eram mereu cu fruntea incruntata si cu lacrimi in ochi, ba dimpotriva am fost intotdeauna o fire vesela si optimista, numai ca nu stiu de ce, imi parea ca imi lipseste ceva pentru a fi fericita cu adevarat.

La un moment dat tot mai des ma prindeam la gandul ca trebue sa ma schimb si cat mai repede,ori mai bine zis, sa ma regasesc. Am inceput sa urmaresc mai mult copii mei si cei de prin mahala pentru ca undeva in fundul sufletului imi dadeam seama ca de la ei trebue sa invat.

De atunci a trecut ceva timp dar cu pasi mici si siguri am inceput sa ma regasesc. Am inteles ceea ce se stie de mii de ani,ca Fericirea nu este o stare de euforie permanenta ci se zideste din mici momente , am inteles  ca, suntem noi cei care zi de zi, clipa de clipa culegem fericirea din tot ce ne inconjoara: zambetul celor dragi, cantatul pasarilor, briza de vant care ne mangaie pe fata etc.

N-as zice ca m-am schimbat radical, tot eu am ramas dar am o liniste in suflet care ma ajuta sa trec peste problemele, nemultumirile, conflictele care apar in viata. Acum am o lumina diferita in privire ca ma tot ispitesc “cumatrele” daca nu care cumva m-am indragostit iar. Si eu le zic ca da,m-am indragostit,  de viata .

Cu cateva zile in urma m-a intrebat o prietena:

–         Tu, esti fericita? Dar raspunde-mi direct la intrebare nu ma lua cu teorii si filozofii.

Si eu i-am raspuns :

–  Da!

Sa-mi fi pus aceasta intrebare cu vreo 5 ani in urma raspunsul ar fi fost diferit, cu toate ca la acel moment poate aveam mai multe motive pentru a fi fericita.