Pierdere ori câștig?

“Viata incepe acolo unde se termina zona ta de confort”

                                                            Neale Donald Walsch

 

Cine dintre noi nu a auzit măcar o data vorba “ Începem să dăm valoare lucrurilor si persoanelor numai după ce le pierdem”.

De acord, în multe situaţii zicala se potriveşte. Însă există si cealaltă faţă a monedei. De foarte multe ori noi ne obişnuim cu o anumită situaţie,cu anumite persoane, creăm o aşa numită “zonă de confort” şi ne este frică sa schimbăm ceva. Iar dacă, din anumite motive, situaţia se schimbă de la sine, după momentul iniţial de şoc vine realizarea că în noua situaţie nu ne este mai rău ba dimpotrivă ne simţim mai bine, deci nu am pierdut nimic important, ba chiar am câstigat ceva: noi oportunităţi, noi cărări, posibilitatea de a ne regăsi.

Convieţuind mult timp cu o persoană, ne trezim la un determinat moment ca nu mai ştim ce vrem, ce ne place, pentru că prea mult timp ne-am organizat viata în dependenţa dorinţelor altuia(din dragoste, respect, frică sau pur si simplu pentru a evita confruntarile).

Purtăm fustă, pentru că soţului,şefului,părintelui de la biserică nu-i plac doamnele in pantaloni; lăsăm părul lung pentru că celui de alături nu-i place părul scurt; facem depilaţie simplă, franţuzească, braziliană ori nu facem de fel pentru că aşa-i place partenerului; ne place muntele,dar mergem în fiecare an la mare căci aşa-i place domnului ori doamnei X, copiilor, părinţilor; cuiva îi place opera si baletul dar a mers mereu la concerte de muzică roc, pentru a nu pierde dragostea; si alte mii si mii de exemple.

Până la un anumit moment am considerat acest lucru ca ceva firesc, un compromis făcut între persoane pentru a reuşi să conveţuiască, pentru a trăi în armonie. Acum însă, îmi dau seama că in cele mai multe cazuri nu-i nici pe departe compromis. Compromisul ar trebui sa fie din două părţi, ar fi o înţelegere reciprocă pentru binele convieţuirii  fără de lezarea interesului niciuneia dentre aceste părţi, dar nu abdicarea de la “eul” unei părţi pentru binele celeilalte.

Nu există relaţii perfecte aşa cum nu există persoane perfecte. Suntem toţi diferiţi, cu gusturi şi păreri diferite şi cât de apropiate nu ar fi persoanele, niciodată nu vor fi egale in toate, le pot coincide interesele in mare măsura, dar oricum, va ramâne un anumit procent de diferenţă. De ce nu am accepta acest lucru încercând să acceptăm diferenţele celuilalt şi pe măsura posibilităţilor să le respectăm şi să ne respectăm reciproc. Unuia îi place opera iar celuilalt fotbalul, de ce ar trebui cineva să renunţe la plăcerea lui? Cu ce se încurcă aceste două interese?

“Sâmbăta asta merg eu acolo, iar cealaltă sâmbătă mergi tu dincolo, iar a treia săptămână mergem împreună la cinema căci e un interes pe care-l împărţim.” E un exemplu banal si simplu dar uneori de la lucruri banale incep probleme serioase.

Atunci când una dintre părţi este obişnuită să trăiască la umbra celeilalte, e firesc să-i fie frică de schimbări, să-i pară că nu va reuşi să meargă mai departe, că nu va şti ce şi când trebuie să facă. În momentul când, situaţia se schimbă, oricare ar fi motivele e firesc să se simtă pierdută şi dezorientată, dar treptat începe să se regăsească, să-şi amintească de cine a fost înainte de a găsi umbra, de micile plăceri de la care a renunţat pentru că nu avea timp pentru ele, de interesele personale trecute pe al doilea plan fiindcă existau altele “ mai importante”.

Ajunge sa creadă şi să simtă că: “ Tot ce se face se face spre bine”.

PRIETENI si „prieteni”

“Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate”.

                                                                                                                                                                                                                                 Biblia, Proverbe 17:17

“Un prieten adevărat e mai preţios ca un înger.”

                                                                                                             Nichita Stă­nescu

“Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde.

Nenorocirea are o parte bună: ne învaţă să cunoaştem pe adevăraţii prieteni.”

                                                                                                                               Honore de Balzac

“There is nothing I would not do for those who are really my friends.

I have no notion of loving people by halves, it is not my nature.”

                                                                                                                                                                                                                                                     Jane Austen

***

Pe parcursul vietii avem numerosi prieteni. Unii raman alaturi de noi pentru putin timp, dar pentru faptele lor ii tinem in suflet mereu. Altii ne sunt “prieteni” atunci cand suntem fericiti ori cand au nevoie de noi. Unii ajung sa ne tradeze la diferite momente ale vietii. Si doar foarte putini raman alaturi in nefericire si in greutati.

Dar totul  in viata aceasta are un rost, intamplarile si persoanele apar in calea noastra pentru a ne invata ceva important.

Celor ce m-au tradat si celor care mi-au fost  “prieteni” numai la bine nu le multumesc pentru tradare, dar le multumesc pentru perioada cand ii credeam prieteni, pentru lectiile de viata invatata cu fiecare dentre ei, pentru ca datorita lor am valorizat si mai mult adevarata prietenie.

Un MULTUMESC din suflet, o inchinare si imens respect le spun fiintelor dragi care mi-au fost alaturi cand mi-a fost greu, cand eram in impas, cand eram coplesita de probleme…Celor care,  fiind alaturi, m-au lasat sa plang pe umarul lor; celor care, chiar daca erau departe, le simteam sustinerea si prezenta prin scrisorile si mesajele trimise, prin sunetele facute la momentul potrivit; celor care au avut mai mare incredere in mine decat eu propria si atunci cand m-am indoit de mine si de fortele mele, m-au facut sa cred ca pot, ca merit, ca voi reusi.

Sunt o persoana care nu poate  suferi ascunsa in tacere ( si sa ma bucur, de altfel, tot nu pot singura 🙂 ). Atunci cand am o problema, cand ma loveste vreun necaz,  prietenii mei, sunt primii care stiu despre aceasta si de la care primesc sustinerea, energia si sfaturile necesare pentru a merge mai departe.

Eu nu-mi voi cere iertare de la ei pentru incomodare, pentru ca i-am coplesit poate, in diferite momente cu smiorcaielile mele, nu-mi cer iertare , pentru ca vreau sa stie ca umarul meu a fost, este si va fi mereu la dispozitia lor pentru rau ori pentru bine, pentru a-i sustine in caderi si in succese asa cum am fost sustinuta eu.

Cele mai multe greutati si incercari in viata, trebuie sa le trecem noi insusi, cat de mult n-ar dori cei dragi sa ne ajute nu reusesc  s-o faca pentru noi. Dar simpla lor existenta, constiinta ca sunt mereu alaturi de noi pentru a ne da un sfat, sau pur si simplu, pentru a ne asculta in tacere, ne da forta de a continua.

Fie ca fiecare floare din aceasta imagine sa poarte un gand frumos,  o multumire sincera si recunostinta profunda pentru toti PRIETENII mei.

ISLA MAGICA,SEVILLA

DSC02261

Cum am avut o duminica libera, dupa multe altele lucratoare, am hotarat sa-i fac pe plac fiicei si am plecat cu noaptea-n cap in vecina Spanie la parcul de distractii “ISLA MAGICA“.  Am intrat in lumea incantata a piratilor, povestilor si a copilariei. Caroseluri de diferite marimi si diferit grad de zdruncinatura. Un curcubeu intreg de culori, papusi, personaje si o atmosfera de fericire si veselie. Copila mea, topaia si batea din palme fericita si grabita sa le incerce pe toate. Si eu, molipsita de entuziasmul ei, nu am vrut sa raman in urma.

Ne-am impuscat cu apa, am impuscat fantasme, ne-am plimbat cu trenuri de diferite culori, forme si marimi.Totul a mers perfect pana am ajuns la roata “ciklon”

ciklon

(  te ridica pana la 14 metri  inaltime si te invarte in dreapta si in stanga si iar te coboara cateva bune minute). M-am uitat eu cam lung si zic:

– Aici cred ca nu ne ducem, ca-i prea sus si prea repede.

– Cum asa? Nu-i deloc infricosator. Uite, merg si copii. Sa fi fost tare rau nu permiteau copiilor.

Ma mai uit o data. Tot nu-mi inspira incredere. Ei dar daca copilul vrea si se poate:

-Daca tare vrei mergi tu cu prietenii nostri, eu stau aici si te astept.

– Ok, mami, eu ma duc cu ei iar tu te uiti, daca o sa-mi placa tare inseamna ca-i bine si mergi cu mine a doua oara.

Cu speranta ca nu-i va place:

– Bine, hai du-te ca eu te urmaresc.

Ei se urca veseli, eu urmaresc incruntata, roata se porneste, eu ma uit, roata incepe si mai repede, eu sustin respiratia, fetita mea tipa de bucurie, bate din palme si-mi face cu mana, eu respir mai linistita – n-o mai fi fiind chiar asa de rau, daca ea-i atat de vesela. Poate i-a ajunge o data.

Cand se opreste ciklonul, ea alearga repede, ma trage de mana si ne indreptam iar spre ciklon:

– E atat de bine, mami, mai vreau o data, sigur o sa-ti placa.

– Daca zici tu, ii raspund eu fara mare entuziasm.

Ne-am asezat, ne-au legat si s-a pornit…

Aparatul meu vestibular si digestiv nu au impartit deloc entuziasmul fiicei mele. Am inceput sa simt genunchii tremurand, am inchis ochii si ma rugam sa nu care cumva sa impart cafeluta luata dimineata cu toti cei care stateau jos si ne priveau. Am urlat si am tipat de am ramas fara voce si mi s-a parut ca m-au scuturat o ora intreaga si nu cateva minute. A dat Domnul si s-a oprit roata, am pus capul pe suportul din fata si am multumit celui de sus ca am aterizat fara precipitatii, m-am intrebat in gand “cand oare o sa prind la minte, ca parca ar fi trebuit deja” si m-am indreptat cu genunchii inca tremurand spre iesire.

– Asa-i ca ti-a placut? Ti-am zis eu c-o sa-ti placa. Mai mergem o data?

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuu, gata, ajunge, hai ca mai avem inca multe de vazut.

Ciklonul asta ar fi tare bun pentru dieta, cand ti-i foame te urci, te scutura si pana seara nici nu vrei sa vezi mancare in ochi.

A mai vrut ingerul meu sa ne ducem la El Jaguar(trenuletul ala care te urca si te coboara   si te inverte la 360 grade )

jaguar1

 

 

 

 

 

 

 

si la El desafio( un turn inalt, te urca sus si iti dau drumul in jos),

 

DSC02244

dar acolho deja nu i-au permis ei ca era prea mica( slava tie Doamne).  Am vazut spectacole, ne-am plimbat cu barca si nici nu am observat cand a venit vremea sa plecam.

 

 

 

 

 

 

Spectacolul de incheere cu Dansul Flamenco, tipic pentru aceasta regiune a Spaniei, dansat de o doamna si un cal, pe malul lacului cu havuzuri si lumini multicolore ca decor, a fost o incheere perfecta pentru o zi de poveste.

DSC02251

Misiunea ” Salvarea Oilor”

In fiecare dimineata , ca si toti copiii de varsta prescolara, eram petrecuta la gradinita, insa, spre deosebire de ceilalti copii, eu,  foarte des plecam de la gradinita singura , fara sa astept parintii. Educatoarele deja nu mai stiau ce sa faca sa nu ma scape din vedere.

In una din zilele de toamna devreme, cand toamna e numai pe calendar iar vremea e de vara, am hotarat eu, ca ar fi o pierdere mare de timp ora de somn la pranz cand lumea afara e atat de mare si are atatea de descoperit, asa ca m-am furisat incet, incet din dormitor(fara sa uit sa pun o perna sub plapuma, ca sa nu se priceapa “dusmanii”).  Educatoarea si dadaca erau concentrate la ceva in sala de lectii si am reusit sa ies nevazuta. Planul initial era sa merg acasa, caci cu parintii la servici si surorile la scoala, aveam toata “imparatia” la dispozitia mea.  Numai ca, drumul spre casa trecea chiar prin fata casei unchilor mei. Stiind ca ei sunt la munca , copii deja mari pe la scoli, m-am gandit sa vad daca totul merge bine, ca multe se pot intampla intr-o gospodarie fara nimeni acasa.

Ei aveau o gospodarie mare, era locul meu preferat de vizita. Aveau vaci, oi, porci, cai si multe pasari domestice. Raiul pentru un copil cu mare interes de descoperire si de invatare. Poarta mare de culoare verde era descuiata(in timpul acela persoanele erau cu incredere unii fata de altii, prin sate nu se incuiau portile, uneori chiar si usile ramaneau descuiate, cu o matura in usa ca sa se priceapa vizitantii ca nu-i nimeni). Cainii nu m-au hamait sarmanii, s-au ascuns mai in fundul custii , mai departe din raza mea de vedere(ma cunosteau prea bine ca sa riste).  Iar eu am inceput inspectia. Era o ograda mare in care se plimbau liber gaini, rate, gaste, curcani…. ciugulind si scurmand in pace.  M-am chinuit sa prind un cucos dar nu am reusit, s-a dovedit mai ager smecherul. In ocolul pentru vaci nu era nimeni, erau la deal la pascut, am trezit cu cateva pietre porcii care dormeau linistiti(da de ce sa doarma, lucrul lor e sa manance mereu sa creasca mai repede mari ca sa fie buni de friptura), si era cat pe ce sa trec pe langa ocolul oilor, fara mare interes,  caci de obicei la aceasta ora erau toate la deal la pascut.  Mi-a atras atentia o miscare in fundul ocolului. O fi vreun hot ori vreun caine de la vecini? M-am apropiat de poarta si am vazut o oaie.

” Interesaaaant, ce face oaia acasa? …” firul gandului mi l-a intrerupt  verisorul meu, mezinul unchilor , venise taman de la scoala.

– Ce faci aici nazbitioaso?  Cauti teren de actiune?

-Eu?!!!!! pur si simplu am venit sa vad daca totul e in ordine.

-Aha, ordinea se tine atata timp cat nu apari tu, cum vii, tu s-a zis cu ordinea.

-Da de ce oaia aceasta nu s-a dus la deal?

-E batrana si bolnava. Trebuia sa vina veterinarul sa vada ce are, dar e plecat in oras. Acum hai lasa inspectia si du-te acasa, ca nu de alta da acus inventezi ceva.

-Bine, am plecat eu, -si m-am dus enervata.

Si de ce toti zic ca eu fac numai nebunii, eu intotdeauna vreau sa fac cum e mai bine, adevarat ca de cele mai multe ori rezultatele ies tare diferite de plan….

Acasa nu-mi gaseam loc, imi era tare mila de oaie: ” sarmana, cine stie ce o fi avand, oare o doare? Oare si pe ea o doare tot asa ca pe mine cand cad jos ori cand ma doare burta? Si cum o sa reusesca veterinarul sa descopere ce are ea, ca doar nu poate sa vorbeasca? Si daca are vreo boala din cele molipsitoare?!!!”

Si aici a inceput sa se intoarca gandul!

“ Daca boala se transmite, inseamna ca deseara cand se intorc celelalte oi de la deal, tot se pot imbolnavi. Si de ce nu le-a dat lor in cap s-o puna separat? Trebue neaparat rezolvata situatia. Si incet, incet ca sa nu ma vada varul meu sa ma alunge, m-am furisat inapoi la casa unchiului si la ocolul cu aoia.

Planul1. Deschid poarta, alung oaia departe de casa.

Poarta nu se deschidea , am incercat in toate felurile dar nu am reusit.

“ Am nevoe de alt plan si cat mai repede, pana nu m-au descoperit.

Aha! Gata stiu!

Plan2: Oaia sta culcata in fundul ocolului.pe partea celalata de ocol in dos este o scarta cu fan, daca dau foc la fan arde fanul, ocolul si oaia! Ce idee geniala!”

Mai departe nu era timp de gandit, daca as fi avut mai mult timp, poate terminam gandul si ajungeam la alta concluzie – ocolul cu oaia sta aprope de ocolul cu porci, pe urma vine depozitul unde se tineau sacii cu faina, pasat si mancare pentru animale, pe urma alaturi lipita e casa lor de locuit. Un scenariu ideal pentru un incediu pe scara mare.

Am intrat in bucataria de vara, am luat chibrite si un ziar vechi(ca asa vazusem eu la mama ca aprindea focul) si m-am dus spre fan.  Ca sa va dati seama de ce cantitate de fan mergea vorba pot sa va zic ca era o capita cam cat casa de mare, ca sa ajunga oamaneilor sa hraneasca toate animalele timp de o lunga iarna.

Spre norocul meu, al oii si in principal a unchilor mei , chibritele erau un pic umede, ca nicicum nu vroiau sa se aprinda.  In cele din urma am reusit sa aprind ziarul si incercam sa-l dau cu piciorul mai aproape de fan.  Tot spre norocul tutror, verisorul meu a descoperit prezenta mea si a hotarat sa vada cu ce ma ocup.

Si acum imi amintesc fata lui speriata, avea  in mana jacheta  de scoala, s-a repezit spre focul care abia, abia incepu sa mocneasca, a aruncat peste foc  haina si a inceput sa salte cu picioarele peste ea… Eu,  dupa ce am mai prins o data privirea lui asupra mea, mi-am dat seama ca ar fi mai bine s-o tulesc.

Am fugit acasa .

Of, ca si acum ma doare o anumita parte mai moale a corpului cand imi amintesc ce-a fost pe urma. Ce folos ca m-am ascuns in pod, m-au gasit si acolo spionii. Eu nu stiu sigur cum le-a fost povestita istoria parintilor mei, dar tare mai erau enervati.  Credeti ca a mai stat cineva sa asculte explicatiile, iarasi nu  a crezut nimeni in intentiile mele bune….Si parca bataia luata nu ar fi fost de ajuns, am mai avut si alta pedeapsa, care pentru mine a fost mai rea ca prima: mi s-a interzis sa calc in ograda unchilor mei pana la noi indicatii.

In toamna  aceea nu am mai vizitat casa lor.

CERETI SI VI SE VA DA

“Cereti si vi se va da;cautati si ve-ti afla;bateti si vi se va deschide”

Matei 7:7

Grabita iau de pe rafturile magazinului ingredientele necesare pentru noua reteta de prajituri (promisesem fiicei ca le facem impreuna chiar in seara aceea) si fug spre fila pentru a achita. In fata mea nu erau multe persoane, dar fila mergea cam incet, eu, cu ochii pe lista facuta din timp,  verific daca am luat tot ce trebuie.

O fata care statea la iesirea din magazin se adreseaza cuiva in spatele meu:

– Haide, ma, ca m-am plictisit sa te  astept!

Din urma mea o você de barbat:

-Pai, ce vrei sa fac? Nu vezi ca stau aici numai cu o sticla de apa si nimeni nu-mi permite sa trec inainte.

Toata lumea s-a uitat straniu unul la altul cautand cu ochii oare cine o fi indraznit sa refuze asa o cerere. Ma dezlipesc de lista si ma uit si eu, chiar in spatele meu statea un baiat de vreo 20-23 de ani, care isi continua vorba mai departe:

– Stii, eu de foarte multe ori am permis persoanelor cu putine de platit sa treaca in fata mea, dar de azi inainte ingros si eu obrazul si ma fac nepasator.

Eu sunt o persoana care se gandeste de multe ori inainte sa intre in conflict cu cineva. Nu-mi place sa ma cert, sa fac scandal, mai ales in public, dar de data aceasta n-am putut rezista. Ma intorc calm spre baiat si-l intreb:

-Imi spuneti si mie, va rog, cui ati cerut permisiunea sa treceti in fata si v-a refuzat?

Baiatul s-a facut rosu ca racu si raspunde:

-Eu nu cu D- voastra am vorbit, vorbeam cu prietena mea.

– Corect, vorbeai cu ea dar despre noi. Nu crezi ca acuzatiile sunt nedrepte? Noi, cei din fata dumitale nu suntem cu ochi de soacra si nu vedem ce se face in spatele nostru. Curaj pentru a cere nu ai avut, dar pentru a invinui ai gasit. Poftim, treci in fata.

– Nu,… nu-i nevoe,… nu ma grabesc .

O batranica s-a intors spre el si i-a zis:

– Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide.

Baiatul a pus nasul in jos si nu a mai zis nimic

***

Feciorul meu la vreo luna pana la aniversarea de 7 ani, imi zice:

-Trebuie urgent sa invat la ceas.

Eu bucuroasa cu asa initiativa, iau o foaie, desenez un ceas si incep explicatia:

-De aici pana aici sunt atatea minute, iar de aici pana acolo atatea …

Timp de cateva zile mi se facuse ochii numai ceas. Avea copilul urgenta si o straduinta de invidiat.

Peste vreo saptamana de la incidente imi zice:

-Suna-l pe nanu, ca vreau sa vorbesc cu el.

-Dar ce vrei sa-i spui?

-Avem noi o vorba.

Ii dau telefonul,dar nu ma duc departe ca ma rodea curiozitatea:

– Alo, nanu, buna ziua! Gata poti sa-mi cumperi ceas de ziua mea….Daaaaaa……Sigur ca stiu tare bine.

Eu sar de dupa colt:

-Mai, copile, da unde ti-i modestia? Asa te-am educat eu? Cum asa ai cerut omului ceas?

– Da, i-am cerut mai inainte, si el a zis ca daca invat sa spun bine ora dupa ceas apoi imi cumpara unul din ala frumos cu ace.

– Dapoi nu-i frumos,mamei, sa ceri asa cadou. Poate nanu vroia sa-ti cumpere altceva, iti facea o surpriza.

Ma priveste uimit:

– Si de unde avea sa stie nanu ce vreau eu si ce-mi trebuie, ca doar nu-i vrajitor.

***

Copiii, in nestirea si naivitatea lor, cunosc mai bine legile vietii (la un nível intuitiv), decat cei crescuti si trecuti prin procesul “educatiei”.

De foarte multe ori, noi asteptam de la cei din jur(partener,partenera, parinti,copii, colegi, prieteni, etc.) sa stie ce vrem noi, ghicind, deducand ori citindu-ne gandurile. Si de cele mai multe ori ramanem dezamagiti.

Avem aceasta frica in noi de a primi un refuz, de a parea lipsiti de modestie, sau, cine stie ce alte motive ne retin. Cert este, ca tacerea in asa momente ne complica viata.

Nu ar fi mult mai simplu, atat pentru noi cat si pentru cei ce ne inconjoara, sa ne exprimam dorintele, sa le dam clar de inteles ce asteptam de la ei?

Iar in cazul in care nu ni s-a facut pe plac, nu ni s-a dat ceea ce am cerut, cel putin stim ca nu s-a facut din lipsa de surse, posibilitati ori dorinte si nu din motivul ca nu au stiut, nu s-au priceput.