Copiii trebuie sa zâmbească

„Ceea ce facem noi astăzi cu copiii, vor face ei mâine cu societatea”

Karl  Mannheim

Mesaj de la învăţător pentru părinţi din zilnicul fiicei:                      crianca_chora

„ Stimaţi părinţi, vă rog frumos, să verificaţi copiii

D-voastra minuţios,pentru că în clasa noastră s-au descoperit păduchi. Cu respect, învăţătorul.”

Eu întreb: – Cui i-au găsit?

–          Nu stiu, răspunde copila foarte uimită de întrebarea mea.

–          Şi cum, chiar nu ştii cine din clasa voastră are păduchi? Mai insist eu o dată.

–          Nu, mami,învăţătorul a scris la toţi şi a zis neapărat să arătăm la părinţi şi gata.

Corect! Foarte corect!

Pentru a nu trauma, ruşina şi îndepărta copiii cărora li s-au găsit „oaspeţii” s- a optat pentru această modalitatea.

*

Iar eu mă duc cu gândul la timpul când eram copil la şcoală. Nu ştiu cum o fi fiind acum la şcolile din Moldova, dar pentru mine procesul de control pentru pediculoză se asocia cu imagini din filmele despre lagărele de concentrare fasciste.

Sora medicală trecea pe rând prin toate clasele.  Cei care aveau nenorocul să aibă vizitanţi în păr erau scoşi în faţa clasei şi stăteau acolo ruşinaţi până se încheia controlul. După ce erau depistaţi toţi „păduchioşii” din toate clasele, erau scoşi în curtea şcolii, li se aplica un lichid puturos pe cap, şi erau trimişi acasă să faca baie. Nu am avut niciodată „norocul” să fiu printre cei supuşi tratamentului în văzul tuturor, cu toate acestea, încă câteva zile după cele văzute, aveam coşmaruri cu sora medicală care arăta la mine cu degetul şi striga „Păduchioaso, nu ţi-i ruşine?! Afara la spălat capul!”. Nici nu pot sa-mi închipui ce se petrecea în sufletul sărmanilor copii, supuşi unei înjosiri atât de mari.  Chiar şi acum când mă gândesc se ridică o revoltă în suflet ca un uragan. Dacă eu ca simplu spectator rămâneam atât de marcată de situaţie, ce era cu ei?

E adevărat, că erau unii copiii care mereu aveau păduchi, şi de la ei, în orice moment, se putea molipsi toată şcoala, dar cu ce-i vinovat sărmanul copil că părinţii nu aveau  grijă de igiena lui. Erau şi atunci zilnice, se putea scrie mesaj şi  trata întrebarea cu părinţii, să le dai peste nas lor dar nu bieţilor copii. Mulţi dintre ei acasă nu auzeau un cuvând de bine şi la şcoală nici atât. Copiii cresc, se maturizează, multe le uită multe le ţin minte, dar toate, chiar şi cele uitate, lasă o amprentă importantă în sufletele lor.

*

Mă uit în păr la fată, nu văd nimic, dar pentru orice eventualitate hotărăsc să aplic un tratament ( fiica mea are parul des,ondulat şi lung până la centură de aceea prefer sa fac tratament de prevenire). Mergem la farmacie. Îi spun doamnei de ce am nevoie. Ea se uită zâmbind la noi, o mângâie pe fetiţă pe cap şi zice : – Aşa-i cu copiii când sunt mai mici, se joacă împreună, pun hăinuţele în cuier una peste alta e normal sa aveţi şi „oaspeţi nedoriţi”.

Atitudinea ei fireasca mi-a amintit de alt caz asemănător  pe când eram Învăţătoare la clasa 1 la o şcoală din Chişinău.  După o vizită de inspecţie la clasa mea , sora medicală imi spune ca am vreo 3 copii cu pediculoză ( am prevenit-o sa-mi spună numai mie,  eu pe urma discut cu părinţii). După ce mi-am îndeplinit misiunea şi am transmis informaţia părinţilor, mergând spre casă mi-am dat seama că aflându-mă zi de zi în contact cu copiii aş fi putut şi eu să înnhaţ cadourile. Începe să mă mănânce capul , de fiecare dată când se vorbrşte pe aceasta temă mă mănâncă capul, e ceva psihologic.  Intru în prima farmacie găsită. Cer doamnei remediu pentru pediculoză.

Sub privirea dispreţuitoare şi acuzatoare a duduiei m-am simţit mizerabil,    mă privea de sus parcă aş fi fost eu un păduche. Mi-au trecut iar prin minte imaginile din lagărele de concentrare.  Îmi venea să mă apropii de ea şi sa-mi flutur părul lângă cocul ei din vârful capului s-o sperii măcar.Dar cum nu mi-au plăcut niciodată conflictele, am privit-o drept în ochi şi i-am zâmbit.  Cred că aşteptase să pun capul în jos şi să roşesc, când mi-a văzut zâmbetul şi privirea drept în ochi s-a cam fâsticit ea în locul meu.

Eu sper ,din tot sufletul, că după atâţia ani s-au mai schimbat lucrurile şi pe cei-mai-fericiti-copii-din-europa-traies-940b

la şcolile din Moldova, se ţine cont mai mult de psihologia copiilor de

sentimentele lor, şi nici un copil nu este nevoit să treaca prin momente descrise mai sus.

4 gânduri despre &8222;Copiii trebuie sa zâmbească&8221;

  1. chiar zilele estea s-a vorbit la servici despre o situatie cu o fetita de clasele primare: molestata fiind de colegii ei, maica-sa s-a adresat la institutiile responsabile de protectia drepturilor copilului. Ca urmare, au fost sesizate cadrele diadactice din scoala ca sa discute cu colegii de clasa ai fetitei si ceilalti copii, asa incit fetita sa nu mai fie hartuita verbal si fizic. Ce crezi ca au facut cadrele didactice, Marie? invatatoarea ei a scos-o in fata clasei si a mustrat-o in fata celorlati copii ca are un comportament urit (copil de 8 ani!) si ca e vinovata de faptul ca a fost molestata. Aici nu s-a terminat „educatia”: a fost scoasa din clasa, pe coridorul scolii s-au intilnit cu directorul, care acesta auzind despre ce e vorba, a mustrat-o si el (era la recreatie) ca pateaza imaginea liceului si face de rusine pe ceilalti, si culmea!, i-a incurajat pe copiii care auzeau tot asta sa nu comunice cu fetita ! As injura de toti dumnezeii si ma intreb : cine trebuie educati? Si daca le lipseste empatia si bunul simt acestor oameni sa le zic maturi, care le sint competentele lor profesionale, fiind in serviciul public?

  2. Iti multumesc pentru indemnul tau din textul tau 🙂 Asta am invatat sa fac si eu: sa ma consider normala eu si sa zimbesc deschis, luminos si, uneori, cu intelegere compatimitoare ca raspuns la o vorba sau privire dispretuitoare. M-a schimbat pe mine viziunea asta de a privi lucrurile si oamenii si, asa cred eu, si pe cei cu pricina.

    • Catea, istoioara de mai sus cu fetiţa iar m-a pus pe gânduri. Eu tare mai speram, că atitudinile de acest fel au ramas în trecut. După cele povestite de tine, îmi dau seama că încă mai fac parte din viaţa noastra si cel mai înspăimântător este, că fac parte din viaţa copiilor noţtri. Am întâlnit mulţi învăţători în viaţă şi nu numai în Moldova, şi consider că foarte mulţi au greşit profesia. Faptul că tu ştii bine ceea ce predai copiiilor este numai o parte din îndatoririle de profesor, mai trebuie să ştii şi cum sa le dai aceste cunoştinţe.Iar cea mai importantă condiţie pentru a deveni un profesor este dragostea pentru copii. Instituţiile care pregătesc cadrele didactice pentru grădiniţe şi şcoli, ar trebui să aibă un test psihologic serios, pentru a descoperi cine nu are dreptul să devina educator ori învăţător. Deasemenea, învăţătorii, care deja îşi exersează profesia, ar trbui să treaca un test psihologic periodic.
      Cum s-a terminat istorioara cu fetiţa?Nu s-au luat măsuri cu cadrele didactice din şcoală?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s