Mă iubeşte, nu mă iubeşte…

De dimineață, nu-mi puteam trezi fetița nicicum. Cu timpul posomorât și ploios și eu m-am trezit cu greu, dar ea s-a dovedit un caz și mai grav.

Eu o trezesc, o așez pe marginea patului, îi pun hăinuțele sub nas mă duc să pregătesc micul dejun. Mă întorc, dar ea, iar e bagată cu tot cu cap sub plapumă și doarme dusă. Și așa de vreo 3 ori, a patra oară o scot din pat, o duc la baie, o spăl pe față și o ajut să se îmbrace, între timp tinându-i morală despre responsabilități, întârziere și chestii de felul ăsta. Ea mă ascultă, de nevoie că nu-și putea astupa urechile, și trage concluzia:

-Tu nu mă iubești! Declară cu mutra supărată.            

De obicei, când copiii încep să mă șantajeze și

să se joace cu dragostea la mine se termină toată răbdarea.

Nu a mers niciodată faza cu:

”Dacă mă iubești apoi îmi cumperi, îmi faci, îmi permiți … ”.

În general ei au învățat lecția dar oricum își încearcă norocul. 🙂

Astăzi, cum eram și eu pe jumătate adormită replica mi-a stârnit un zâmbet.

-Nu râde de mine, că chiar mi-i somn mami. Dacă m-ai iubi, ți-ar fi milă de mine și m-ai lăsa să mai dorm.

Zic:

-Stai așa și nu încurca tu ”coada vacii cu ștampila primăriei”. Dragostea mea față de tine este necondiționată: chiar și atunci când faci sau zici lucruri incorecte, chiar și atunci când te superi și faci concerte, eu te iubesc, dar asta nu înseamna că tolerez aceste lucruri…Și am trecut la seria a doua de morală despre dragoste de mamă și șantaj de copil.

În ușa bucătăriei dau peste fecior. Acesta mă privește cu un zâmbet înțelegător și mă bate ușurel peste umăr. El a învățat deja lecția și demult nu recurge la așa metodă. Dar a avut și el faza lui. Ultima tentativă a fost când avea 11 ani, îndată după divorț. Luându-se după colegii de la școală, care deja de ceva timp trăiau ba cu mama ba cu tata, imi vine într-o zi cu o cerință, rostită serios și cu convingerea că de data asta m-a prins:

-Dacă nu mă lași să stau la calculator cât vreau eu și dacă nu-mi cumperi jocul cutare apoi să știi că mă duc să traesc la tata.

Mie parcă mi-a dat cu ceva în cap, primul impuls a fost să-l cuprind, să-i explic că cerința e ridicolă, că eu nu vreau ca el să plece, dar mi-a venit alt gând, că dacă nu-l pun acum la punct, așa și va continua cu șantajul de fiecare dată când o să-i apară o nouă dorință. Și dacă se ajunge la așa ceva apoi vai de mine și mai ales de el. M-am uitat câteva minute la el și i-am zis:

-Eu te iubesc și mi-aș dori să fii cu mine, dar tu deja ești mare și ai dreptul să alegi. Dacă vrei să mergi să trăiești cu tatăl tău, îl sun chiar acum, te ajut să faci valiza și gata. Dacă alegi să stai cu mine, mă bucur nespus de mult și suntem prieteni mai departe. Dar aceasta nu va schimba nimic în regulile casei.

A fost ultima lui tentativă.

Știu cazuri de copii care sistematic șantajează părinții și mi-i milă, nu de părinți, căci ei sunt adulți și aceasta a fost alegerea lor. Mi-i milă de copii, ce va fi cu ei mai departe? Cu ce educație vor intra ei în viața adultă?

Nu fi indiferent!

Făcând ordine printre lucrurile de scoală a feciorului, am dat peste o mapă cu material rămas după alcătuirea unei lucrări cu tema: Violenţa domestică.

A fost o lucrare fără cuvinte,  numai cu imagini. Trebuia să aleagă diverse imagini şi să le combine in aşa fel încât  să redea cât mai bine atitudinea elevului faţă de această problemă.

Se încearcă încă din școală să se aducă la conștiința generației tinere că violența nu este o opțiune, nu trbuie să fie prezentă într-o relație de familie, fie între adulți, fie între copii ori față de copii. Când ești victimă nu taci, când ești martor nu taci ci vorbești, te lupți, încerci…

Violența domestică are multe fețe, particularități, forme și cu toate trebuie să luptăm, nici una nu poate fi tolerată. A trecut timpul, cînd femeia îndura multe și nu avea unde să se adreseze, nu avea cum să iasa dintr-o relație violentă.Astăzi sunt centre de ajutor a victimelor, este informație necesară, trebuie să ai numai curajul și să acționezi. Unele femei, însă, preferă să îndure bătăi și înjurături din obișnuință,din frică sau mai știu eu din ce motiv.

Caz real:

Poliția a fost chemată de vecini, din cauza zgomotului și țipetelor. Doamna bătută măr, este dusă la spital iar pe urmă, cu ajutorul asociației de susținere a victimelor, este dusă în alt colț al țării, cu casă, masă și loc de muncă și cu mențiunea de a nu divulga locul unde se afla, cel puțin prima perioada, nimănui dintre cunoscuții soțului. Doamna, după câteva luni, apare singură înapoi și bate la ușa soțului(menționez că, cuplul nu avea copii, nu avea bunuri comune, deci a venit fără vreun motiv care să o forțeze să vina). Ca răspuns la întrebarea celor de la asociație și a cunoștințelor a fost:

”Chiar dacă mă bate, eu știu că mă iubește. Și eu îl iubesc și nu pot trăi fără el”( vorba veche: Dragoste chioară și amor ghebos).

Toți au dat din cap și din umeri și au înțeles că nu poți ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat.

Aici cazul, chiar dacă-i straniu e clar, doamna e adultă are dreptul la alegere( care fapte ori persoane au ajutat la formarea unei astfel de  mentalități este altă parte a întrebării).

Pe mine mă revoltă și mai mult cazurile de violență împotriva copiilor, care prin poziția lor, forța lor nu pot să se apere, să faca o alegere. Cei care sunt dați ca sa-i ajute, sa-i susțină, să-i învețe, sunt cei care iși bat joc de ei.

Copii snopiți în bătăi, pedepsiți cu foamea, închiși in spații intunecoase, speriați cu animale, violați, siliți să se prostitueze,… și asta nu e toată lista. Cât de inventivi putem fi noi, maturii, în a pedepsi pe cineva mai slab decât noi, pe cineva care ar face orice numai pentru zâmbetul nostru și dragostea noastra.

Stau și mă gândesc, cum poate cineva face toate acestea și dormi liniștit noaptea?  Părerea mea este că cei care comit așa crime față de copii sunt bolnavi psihic un om normal nu poate avea așa comportament. Dar care-i boala celor care văd toate acestea și preferă să tacă, să nu se amestece. Persoane normale in viața de zi cu zi se dovedesc orbi, surzi și muți în așa momente.

DE CE???!!!

Traducere din portugheză: NU TĂCEA!

Perdelele mamei

Aţi avut vreodata impresia, că vă manâncă palmele de dorinţa de a face ceva? Acolo sus, la centrul de control conştiinţa dă alerta: „NU FACE”, dar mâinile nici gând să asculte, parcă capătă viaţă proprie, autonomă şi nu se supun indicaţiilor de sus. Uite aşa păţeam eu uneori cu ale mele, neascultătoarele şi dacă intrau în starea aceasta de autonomie, nu le mai oprea nimic.

Într-o zi, maică-mea, vine bucuroasă de la oraş cu câţiva metri de stofa frumoasă cu trandafiri galbeni, pentru a face perdele. Mama mea este o mare meşteriţă, întotdeauba a iubit să coase, să brodeze, să croşeteze, să împletească, să ţese covoare. Îi plăcea ei să facă singur,cu mâinile ei, toată decoraţia casei. Aşa şi de data aceasta nu a reuşit să ajungă bine acasă că s-a şi apucat de meşterit.A stat sărmana jumătate de noapte şi o bună parte din a doua zi măsurând, croind şi cosând. Până nu le-a văzut puse la ferestre şi la uşă nu s-a lăsat. Şi acum îmi amintesc faţa ei mulţumită, când s-a aşezat pentru câteva minute pe canapea ca să admire rezultatul muncii.

Iar eu, fată harnică şi dornică mereu de a învăţa lucruri noi tot mă învârteam în jurul ei şi o întrebam de ce face aşa şi de ce pune altfel şi de ce, de ce, de ce,…

După ce a terminat tot, am rugat-o să-mi dea şi mie foarfecele, să tai şi eu ceva.  Dumneaei, ca să nu astupe acea pornire de talent şi inspiraţie, mi-a adus câteva reviste vechi, niște bucățele de stofă rămase dupa cusut și-mi înmână foarfecele. Și în loc să mă lase așa și să plece la treburile ei, nu că se întoarce din pragul ușii cu un aviz:

–         Tu vezi, dacă termini tot de tăiat mă chemi că-ţi mai aduc, să nu te apuci iar de inventat de-ale tale şi să treci la perdelele mele noi.

–         Bine,mamă,bine.

M-am apucat îndată de taiat şi decupat, toată concentrată şi nici nu mi-am dat seama când am terminat de tăiat tot. După aia mă pun eu pe gândit, ce-o zis mama să fac dacă termin tot. „Să mai cer alte reviste de la ea şi nu carecumva…”,şi aici ochii s-au aruncat drept la perdelele mamei frumoase cu trandafiri galbeni.

Mintea începu să sune alarma, aprinse culoarea roşie şi urla din răsputeri: NU ATINGE!!! Am început să simt mâncărimea deja familiară în palme şi gata, şi-au declarat mâinile autonomie faţă de centru de control şi acum să încerce cineva să le oprească. Am îtins mâna cu foarfecele şi am tăiat de vreo două foarfece exact la nivelul ochilor mei.

Slavă Domnului, că până la urmă, mâinile,surdele şi oarbele au început să sesizeze,totuşi, alarma de interzicere şi s-au oprit.

Si acum?! Ce să fac mai departe?

Că o să primesc o mamă de bătaie de cea sănătoasă când o vedea mama, eu ştiam(bunică-mea deja trecuse în lumea celor buni, nu mai aveam avocat). Că mai devreme ori mai târziu ea o să vadă, tot ştiam. Dar m-am gândit să fac ceva măcar pentru a îndepărta momentul.

Norocul meu că masa era taman alături de perdele. Am pus un scaun pe masă, m-am căţărat pe el, am scos perdeaua cu pricina, am pus-o de-o parte şi hai s-o scot şi pe cealaltă ca să le schimb cu locul. În aşa fel partea „înfrumuseţată” de mine a rămas un pic ascunsă după masă. Dau scaunul jos, îndrept frumos faţa de masă, mă uit aşa mai de departe şi rămân mulţumită de rezultat. Mi s-a părut că le-am pus chiar mai bine decât mama, că ea parcă prea drepte le pusese iar la mine se primise mai frumos,  stăteau mai fălbărate.

Când a intrat mama în casă nu i-a luat nici 2 minute ca să priceapă că ceva nu-i bine cu perdelele ei dragi şi peste incă jumătate de minut a descoperit „imbunătăţirea” făcută de mine. De data aceea nu m-a pedepsit, s-a uitat drept în ochi şi m-a întrebat de ce. Mai bine mi-ar fi tras vreo două fierbinţi la partea moale cred că nu m-ar fi durut aşa cum m-a durut privirea ei. Şi astăzi îmi amintesc acea privire plină de tristeţă, dezamăgire şi disperare. Cum aş fi putut eu să-i explic ceva ce nici eu nu înţelegeam. Nici acum, după atăţia ani, nu pot să-mi explic de ce am facut-o.

În seara aceea înainte să adorm, îmi închipuiam cât de bine ar fi daca ar exista magia, zâna cea bună şi beţişorul ei fermecat. Aş fi rugat-o să corecteze intervenţia mea  cu o uşoară atingere şi nu ar fi trebuit să mai stea şi în acea noapte mama până târziu ca să tocmească tăietura.

Fotografia de mai sus a făcut-o sora mea, vara aceasta. Chiar că i-s dragi mamei perdelele astea de le-a ţinut până acum. Dacă priviti cu atenţie, una din ele are o cusătură pe la mijloc. Nu se aruncă tare în ochi, dar oricum nu mă lasă să-mi uit boroboaţa.

Şoarecele ori Zâna?

După o lună petrecută împreună la bunica la Moldova și încă 10 zile aici la mine acasă, fetița mea de 8 ani și vară-sa de 5 au început să vorbească o româno-spano-portugheză de ți se ofilesc urechile ascultându-le. Ca limbă de bază au ales româna (împrospătată pe parcursul vacanței cu expresii pur moldovenești) 🙂 . Eu cu soră-mea, de câte ori avem timp, ne așezăm în preajma lor ca să tragem cu urechea la discuție. După așa sesiuni de ascultare, ni se ridică buna dispoziție la maxim și ne pomenim cu dureri la muschii faciali de atâta râs.

Una din discuțiile surprinse se referea la o temă extrem de importantă la vârsta lor, căderea dinților de lapte. Cu câteva ore înainte nepoțicăi îi picase primul dinte de lapte. Privind la dintele din palmă zice îngândurată:

-Iaca, să fi fost la mine în Spania, puneam dintele sub pernă si ”Ratoncito Perez” mi-ar fi adus un cadou.

-Cine?

-Şoricelul Perez.

-Um rato?(un şoarece, în portugheză),  întreaba fic-mea uimită. La noi în Portugalia vine ”Fada dos Dentes”(zâna dinților). Uite, când mi-a căzut acesta, Fada mi-a lăsat un colier, la acesta – un euro, la cel de jos 2 euro… Poate daca eşti aici la noi îţi dă Fada noastră ceva.

-Dar dacă nu? raspunde îngândurată cea mai mica.

-Mamiiiiiii, striga a mea, cum crezi, dacă i-a picat dintele aici îi dă ceva Fada noastră ori trebuie să aştepte până se întoarce la şoarecele lor?

După o rasuflare adâncă, ca să alung orice vestígiu de râs din você îi răspund:

-Dacă i-a picat aici, sigur îi aduce Fada ceva, cine pierde dintele pe teritoriul ei, indiferent de naţionalitate primeşte un cadou de la ea.(Zână democrata,cum credeţi 🙂 )

-Ai auzit? Ţi-am spus eu că-ţi aduce. Dar să ştii, uneori poate să-ti puna cadoul sub pernă, alteori pe noptieră ori pe fereastră. A da, să nu uit, poate să întârzie şi să-ti dea ceva abia peste o zi ori două.

Soră-mea mă ghionteşte şi mă întreabă cu privirea de ce?

Eu dau din umeri şi-i zic în şoaptă:

– Am uitat o data sa-i pun, i-am pus abia a doua zi.

Din cealaltă cameră se aude vocea subţire a celei mici:

-De ce?

Fică-mea, de pe poziţie de persoană deja cu experienţă la tema dată explică:

-Păi o fi având fada magie, dar oricum e numai una singură iar copii sunt mulţi. Ce crezi că reuşeşte tot? Numai la şcoala mea sunt mai multi de 500 de copii, dapoi câte şcoli sunt în toată Portugalia şi dacă-i mai punem şi pe cei în vizită, îţi închipui cât de mulţi se primesc?

– Daaaa, cade de acord verişoara.

*

A doua zi, abia se ivise soarele la fereastră, nepoata o trezeşte pe ficmea să-i arate o monedă de 2 euro.

-Uite, am găsit-o pe noptieră, înseamnă că nu a fost tare ocupată Zâna ta. Când o să trebuiască să-ţi mai cada vreun dinte, să-i zici mamei tale să te aducă la noi în Spania, să vedem dacă “Ratoncito Perez” tot o să-ţi dea ceva…

De ce “baiatul tatei” ?

 

Am fost intrebata zilele astea, de ce categoria despre copilaria mea se numeste “Baiatul tatei”.

Am promis ca scriu explicatia aici pe blog.

*

Totul a inceput cu marea dorinta a tatalui meu de a avea un fecior. Un capriciu pe care majoritatea barbatilor il au. Cica nu se simt impliniti daca nu au un baiat. Mai,mai,mai ce mai idee. Iaca asa si tatal meu, in loc sa zica multumesc ca are doua fete frumoase si cuminti ca doi ingerasi (numai aripioarele le mai lipseau) s-a apucat de capul bietei maica-mea ca sa mai faca un copil ca el trebuie sa aiba un baiat ca sa-i continue numele si bla,bla,bla… Mama nu s-a entuziasmat tare cu ideia, avea deja 2 fete maricele de 9 si 6 ani si considera ca e deajuns, dar cand a vazut ca taicamio insista si insista si nu-i mai trece dorul de baiat, i s-a inmuiat si ei inima si a cazut de acord.

Noua luni de zile tata a fost in euforie, nu stiu de unde era el asa sigur ca va fi baiat dar nici macar nu-i trecea prin cap alta posibilitate. La siguranta asta a lui au mai contribuit si babele si cumatrele din sat. Toate isi spuneau parerea:

– Uite ca burta are o forma mai ascutita, sigur va fi baiat.

– Nu prea te-ai patat femeie pe fata, inseamna ca-i baiat ca fetele fura frumusetea de  la mama;

Mai erau diferite trucuri cu sare pe cap si ac cu ata si astea tot confirmau ca-i baiat. Eu, cred ca am simtit de la bun inceput ca ceva nu merge dupa plan cu venirea mea pe lume si am hotarat sa mai stau 2 saptamani peste termen. Acesta a fost argumentul final in apararea faptului ca se va naste un baiat, ca cica baietii sunt mai lenosi si de obicei se nasc dupa termen.

Si dupa toata invalmasala, in sfarsit a venit si ziua mult asteptata. Tata a dus-o pe mama la spitalul din satul vecin, si cum in perioada ceea nu se permitea tatilor sa asiste la minunea nasterii, a plecat inapoi acasa. Si ce nas pe sus si ce mandrie, in sfarsit va avea si el un baiat.

A doua zi de dimineata, mai nu rasarise bine soarele, se duce tata sa-si vada bogatia de fecior. Ajunge la spital si acolo ii pica norocul sa dea peste o moasa mai batrana si care nu prea stia ce-i aceea diplomatie si i-a zis printre hohote de ras :

– Iaca a venit si tata baiatului. Sa stii ca tot o fata ai!

Sa va zic ca omul a ramas socat, nu are rost, ca va dati seama. Dar si-a revenit repede si a intrebat cum se simt fetele lui, si cea mare si cea mica. Cand i s-a zis ca totu-i bine, a rasuflat si el usurat si s-a dus sa-si vada comoara.

Mama vazandu-si sotul intrand zambitor si fericit pe usa s-a gandit ca inca nu stie.

-Felicitari, femeie.

– Iar o fata avem, a zis mama incetisor, dar ii tare frumoasa. Toti zic ca-i cea mai frumoasa aici la spital, a mai adaugat mama, asa ca sa fie noutatea mai dulce.

-Bine ca sunteti ambele sanatoase, da deam fata ori baiat, tot a noastra este.

Numai ca in suflet tot a ramas el un pic intristat ca nu are un baiat. Si asa mai in gluma ori mai in serios a inceput sa-mi zica baiatul tatei si dupa dansul si rudele si satenii tot asa ma numeau. Chiar si acum, dupa atatia ani, de cate ori ma duc in sat mai intalnesc sateni, care ma numesc in gluma ”baiatul tatei”. 🙂

Toata joaca asta era interesanta, numai ca eu am luat-o prea in serios si cand cineva imi zicea ceva de felul: “ce fetita frumoasa”, ori “cum te numesti fetito?”, eu saream deodata furioasa:

-Eu nu sunt fata, eu sunt baiatul tatei.

Si daca toata chestia ar fi ramas numai la afirmatie, poate mai era cum era, dar eu o luasem tare in serios si la capitolul comportament, care era total diferit de cel al surioarelor mele si in genere, diferit de comportamentul unei fete cuminti si educate. Nu stiu daca parintii meu s-au gandit vreodata ca comportamentul meu se datora, intr-o mare masura, faptului ca ma consideram baiat, dar cand au vazut ca odata cu cresterea in varsta cresteam si in bazaconii, au inceput procesul educativ. In perioada fericitei mele copilarii copiii mai mancau cate o bataita educativa de la parinti si nu se facea mare tragedie. Avocatul meu cel mai devotat era bunica din partea tatalui, sa-i fie tarana usoara. Cat a trait ea eu am huzurit. Dupa orice trebusoara rea facuta alergam repede si ma ascundeam dupa fusta ei si gata… nu ma mai scotea de acolo nimeni.

-Daca vreti sa bateti pe cineva, pe mine sa ma bateti, asa zicea bunica si eu scapam iar nepedepsita.

P:S. Cam toate fotografiile din copilarie ma arata chitita si gatita si cu fundita pe cap. Efortul mamei, care ma imbraca si ma gatea frumos la venirea fotografului. Imi pare foarte rau ca nici unul dintre cei cu aparatul de fotografiat nu s-a priceput sa ma „potreteasca” cam dupa vreo jumate de ora dupa sesiune, ori cu vreo ora inainte 😀 . Pe imaginea de mai sus se vede clar cat de fericita eram eu „impodoghita” ca o printesa.