Pe când avea fetiţa mea vreo 5 ani, au locuit la noi pentru câteva luni o cunoscută de-a mea şi fetiţa ei, care pe atuci avea vreo 8 ani. Era o veselie în casă şi un alai, mai ales că, pe lângă două domniţe, s-au intrulocat si doi motani. Feciorul, de pe poziţia de băiat mai mare, de cele mai multe ori se inchidea la el în cameră mai departe de confuzie.
Motanul nostru,Pufic, un „macho” persan de 4-5 ani, frumos de mai mare dragul sa-l priveşti, un flegmatic şi un leneş fără pereche, de multe ori se supăra rău pe pisica oaspete, care era un siamez de numai câteva luni. Simca, era permanent în căutare de joacă: sărea, muşca se căţăra peste tot şi uneori mânca câte o labă grea pe spate de la cel bătrân. Aceasta aducea adesea tensiune între domnişoare,care, de altfel, se împăcau de minune.
Întro zi, tocmai mă pornisem de la serviciu mă sună domniţa mai mare:
-Tanti Maria, Pufic s-a îmbolnăvit, tare îi mai cade părul.
Eu o liniştesc:
-Nu-ţi face griji. E normal, nu l-am pieptănat dimineaţă.
-Nu,nu, nu-i asta. Îi cade cu smocul,are ceafa cheală.
Aceasta m-a pus rău pe gânduri. O sun pe mama fetei.
-Am ieşit numai să iau pâine, cu câteva minute în urmă era totul bine.
Am ajuns acasă ca vântul şi ca gândul. Mă uit la motan, ceafa i-i cheală. Încep să-mi treacă prin minte gânduri şi gânduri şi niciunul bun. Ce-o fi având, sărmanul? Să nu se transmită şi la copii că stau ziua toată mutriţă în mutriţă. Iau animalul în braţe, mă uit mai bine, ehe he, dapoi pe aici trecuse foarfeca,oameni buni.
Îi pun pe toţi trei în rând:
-CINE?
Tăcere.
Mă uit în ochii feciorului:
-Tu?
-Mamă, tu ce, glumeşti? Pufic mi-i ca un frate.
Trec la fiică:
-Tu?
-Nu mami, jur că nu eu.
Mă întorc la domnişoara oaspete:
-Tu?
-Nu eu.
Toţi cu privire şi voce de îngeraşi. Între timp, ajunge mama fetei. Ne închidem în bucătărie şi la o ceaşcă de ceai analizăm situaţia din toate punctele de vedere. Băiatul nu putea să fie, aveau ei o legătura specială, o dragoste deosebită. Cea mică n-ar fi putut face-o singură, deci, ori e domniţa mai mare ori sunt ambele. Facem planul de acţiune, le chemăm şi începem discursul:
-Fetiţe dragi, să nu credeţi voi, că numai pentru că nu poate vorbi un animal nu are şi el îngerii lui şi protecţie specială de la natură. Oricine îşi bate joc de animale, mai devreme ori mai târziu îşi ia răsplata. De cele mai multe ori cel vinovat e pedepsit cam aşa cum a procedat el cu animalul. În cazul nostru, cel mai probabil este că vinovatului îi va cadea părul. Unica modalitate de a evita pedeapsa este de a recunoaşte fapta şi de a promite că nu se va mai repeta.
Fic-mea:
-Mie sigur n-o să-mi pice, eu nu am făcut nimic.
Cealaltă domniţă tace, dar cu o privire de tipul: asta nu-i cu mine.
A doua zi dimineaţă, mama fetei, pieptănând-o iî zice:
-Da ce-i cu părul tău, mamei? Ia uite ce mai pică, dacă va continua aşa te faci cheală degrabă.
Cu vocea tremurând şi ochii în lacrimi, domnişoara răspunde:
-Mamă, eu l-am tuns pe Pufic. Da eu n-am vrut să-i fac rău. Promit că nu mai fac.
-Dar de ce ai făcut-o? Te-ai enervat pe Pufic că-l bate uneori pe Simca?
– Nu mamă, nuuuu. Eu îl iubesc tare pe Pufic. Am vrut să-i fac o surpriză plăcută lui tanti Maria, am vrut să scriu pe ceafa lui Pufic „ I love you”, dar nu s-a primit, zice ea cu o voce de remuşcare şi de ciudă că nu i-a reuşit experimentul.
Ce mai veselie a fost până i-a crescut blăniţa la loc. De câte ori trecea motanul pe lângă noi şi-i vedeam ceafa cheală rosteam toţi „I love you”.