Pufic si surpriza

Pe când avea fetiţa mea vreo 5 ani, au locuit la noi pentru câteva luni o cunoscută de-a mea şi fetiţa ei, care pe atuci avea vreo 8 ani. Era o veselie în casă şi un alai, mai ales că, pe lângă două domniţe, s-au intrulocat si doi motani. Feciorul, de pe poziţia de băiat mai mare, de cele mai multe ori se inchidea la el în cameră mai departe de confuzie.

Motanul nostru,Pufic, un „macho” persan de 4-5 ani, frumos de mai mare dragul sa-l priveşti, un flegmatic şi un leneş fără pereche, de multe ori se supăra rău pe pisica oaspete, care era un siamez de numai câteva luni. Simca, era permanent în căutare de joacă: sărea, muşca se căţăra peste tot şi uneori mânca câte o labă grea pe spate de la cel bătrân. Aceasta aducea adesea tensiune între domnişoare,care, de altfel, se împăcau de minune.

Întro zi, tocmai mă pornisem de la serviciu mă sună domniţa mai mare:

-Tanti Maria, Pufic s-a îmbolnăvit, tare îi mai cade părul.

Eu o liniştesc:

-Nu-ţi face griji. E normal, nu l-am pieptănat dimineaţă.

-Nu,nu, nu-i asta. Îi cade cu smocul,are ceafa cheală.

Aceasta m-a pus rău pe gânduri. O sun pe mama fetei.

-Am ieşit numai să iau pâine, cu câteva minute în urmă era totul bine.

Am ajuns acasă ca vântul şi ca gândul. Mă uit la motan, ceafa i-i cheală. Încep să-mi treacă prin minte gânduri şi gânduri şi niciunul bun. Ce-o fi având, sărmanul? Să nu se transmită şi la copii că stau ziua toată mutriţă în mutriţă. Iau animalul în braţe, mă uit mai bine, ehe he, dapoi pe aici trecuse foarfeca,oameni buni.

Îi pun pe toţi trei în rând:

-CINE?

Tăcere.

Mă uit în ochii feciorului:

-Tu?

-Mamă, tu ce, glumeşti? Pufic mi-i ca un frate.

Trec la fiică:

-Tu?

-Nu mami, jur că nu eu.

Mă întorc la domnişoara oaspete:

-Tu?

-Nu eu.

Toţi cu privire şi voce de îngeraşi. Între timp, ajunge mama fetei. Ne închidem în bucătărie şi la o ceaşcă de ceai analizăm situaţia din toate punctele de vedere. Băiatul nu putea să fie, aveau ei o legătura specială, o dragoste deosebită. Cea mică  n-ar fi putut face-o singură, deci, ori e domniţa mai mare ori sunt ambele. Facem planul de acţiune, le chemăm şi începem discursul:

-Fetiţe dragi, să nu credeţi voi, că numai pentru că nu poate vorbi un animal nu are şi el îngerii lui şi protecţie specială de la natură. Oricine îşi bate joc de animale, mai devreme ori mai târziu îşi ia răsplata. De cele mai multe ori cel vinovat e pedepsit cam aşa cum a procedat el cu animalul. În cazul nostru, cel mai probabil este că vinovatului îi va cadea părul. Unica modalitate de a evita pedeapsa este de a recunoaşte fapta şi de a promite că nu se va mai repeta.

Fic-mea:

-Mie sigur n-o să-mi pice, eu nu am făcut nimic.

Cealaltă domniţă tace, dar cu o privire de tipul: asta nu-i cu mine.

A doua zi dimineaţă, mama fetei, pieptănând-o iî zice:

-Da ce-i cu părul tău, mamei? Ia uite ce mai pică, dacă va continua aşa te faci cheală degrabă.

Cu vocea tremurând şi ochii în lacrimi, domnişoara răspunde:

-Mamă, eu l-am tuns pe Pufic. Da eu n-am vrut să-i fac rău. Promit că nu mai fac.

-Dar de ce ai făcut-o? Te-ai enervat pe Pufic că-l bate uneori pe Simca?

– Nu mamă, nuuuu. Eu îl iubesc tare pe Pufic. Am vrut să-i fac o surpriză plăcută lui tanti Maria, am vrut să scriu pe ceafa lui Pufic „ I love you”, dar nu s-a primit, zice ea cu o voce de remuşcare şi de ciudă că nu i-a reuşit experimentul.

Ce mai veselie a fost până i-a crescut blăniţa la loc. De câte ori trecea motanul pe lângă noi şi-i vedeam ceafa cheală rosteam toţi „I love you”.

Publicitate

Taina viselor

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu câţiva ani în urmă a trecut prin mâinile mele o carte  despre dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii( ruşine mie,dar nu-mi mai amintesc de titlu şi autor). Unul din exerciţiile propuse de autor era legat de visuri. Se sfătuia cititorul să scrie în fiecare dimineaţă ce a visat, cu toate amănuntele (miros, culori, obiecte, senzaţii,etc). Mi-a părut o idee interesantă şi pentru ceva timp, de câte ori reuşeam să-mi amintesc ce am visat îl aşterneam pe hârtie. Scurt timp după aceea s-au început schimbări radicale în viaţa mea, m-am pomenit într-un vârtej de întâmplări, dezamăgiri , labirinturi care au cerut toată puterea mea de voinţă, concentrarea şi speranţa. Toate acestea au împins pe ultimul plan exerciţiile mele de creativitate şi caietul cu vise.

Zilele acestea am dat de el din întâmplare, căutam altceva pe rafturile cu cărţi şi m-am trezit cu el în mână. Am uitat şi de ceea ce câutam, şi de alte planuri pentru seara aceea. M-am pomenit, aşezată în mijlocul casei pe podea, rezemată de perete răsfoind visele mele. Cu cât citeam mai mult, cu atât mi se facea mai frig şi simţeam fiori prin tot corpul, mi se făcuse pielea de găină şi nu-mi venea să cred. La un moment dat am sărit de la locul meu, am luat un calendar şi m-am înşirat cu foi, calendar şi caiet de vise în jurul meu, numărând, calculând şi recalculând

Să nu credeţi că am citit ceva de tipul filmelor de teroare, pur şi simplu mi-am dat seama că chiar înainte de acele întâmplări, de care scriam mai sus, intuiţia mea, îngerii păzitori, sau mai ştiu eu ce forţe au încercat în fel şi chip să-mi trimită un aviz, să-mi deschidă ochii. Problema era că avizurile veneau când eu eram cu ochii închişi, când dormeam, iar când mă trezeam , cu toate că-mi expuneam visul pe hârtie, nici prin cap nu mi-a dat să le asociez cumva cu realitatea.Chiar dacă şi în viaţa de zi cu zi se întâmplau lucruri pe care nu le puteam explica, mi le esplicau alţii atăt de bine şi convingător că eu preferam să le cred explicaţia.  Cine a zis, a zis-o bine: „Drgostea-i chioară şi amorul ghebos”. În momentul când noi avem prea mare încredere în anumite persoane, într-o anumită situaţie, mai ales dacă ne orbeşte dragostea, noi vedem ce vrem noi să vedem, aşa cum ne închipuim noi că ar trebui să fie. Și poate inconştientul nostru să urle, să bată clopotul să facă desene, că noi tot orbi rămânem. Şi atunci, ce-i rămâne soartei de făcut, te ia de după cap şi te trânteşte cu mutra direct în rahatul puturos şi scârbos ca măcar aşa să-i simţi mirosul şi să realizezi că ceea ce până acum ai luat drept „konfet” nu trecea de un kkat ordinar.

Am hotărât să-mi reiau exerciţiul cu înşirarea viselor pe hârtie, dar acum o să încerc să relaţionez măcar cât de căt cu realitatea, poate macar pe viitor reuşesc să dau mai multă atenţie intuiţiei şi viselor.

Mamă şi fiică

O dată la câteva zile o sun pe mama ca să potolesc un pic dorul ei şi dorul meu.

Ea mă întreabă de copii, de serviciu, de viaţa mea…

Eu o întreb de viaţa ei, de „ce mai fac rudele” şi „ce mai este nou prin sat”.

De obicei merge totul bine şi frumos până ajungem la partea cu chematul unei alteia, una la alta. Şi aici fiecare trece pe unda ei şi repertoriul ei:

Mama:

–          Eu, fată hăi, deja sunt bătrână ca să mă tot plimb pe drumuri şi să mă mut pe la alte case şi alte plaiuri. Aici m-am născut şi aici mi-am trăit viaţa şi tot aici vreau să-mi trăesc bătrâneţea. Cum să las eu căsuţa mea? Tu trebuie să vii acasa, la ţara ta. Ajunge cât ai tot umblat prin lume.

Eu:

–          Mamă, matale eşti una, noi suntem trei. E mai complicat pentru noi să schimbăm şcoli, serviciu,casă, etc. La noi aici sunt condiţii mai bune de trai, clima e mai moale, nu trebuie să munceşti atât. Vino măcar pentru iarnă, să nu stai nopţile lungi şi reci singură.

Şi cam aşa, fiecare cu argumentele ei şi niciuna nu vrea să cedeze. Până acum am reuşit câţiva ani la rând s-o conving să vină măcar câteva luni de iarnă. Anul acesta nu se lasă convinsă, nu vrea şi gata( eu oricum nu renunţ la încercare).

Discuţiile acestea ale noastre, deseori, mă duc cu gândul la bunica mea maternă(odihnească în pace). Cu toate că locuia în satul vecin şi avea şi copii în sat, fiecare era cu gospodăria lui şi problemele lui . Spre sfârşitul vieţii, când îi era deja foarte greu să se descurce singur, mama o tot ruga să se mute la noi, ca să-i fie şi ei mai uşor şi copiii să fie mai liniştiţi că nu stă singură. Dar ea n-a vrut, cum n-au rugat-o şi cum n-au încercat s-o convingă, n-a vrut. A stat până la urmă în căsuţa ei cu greutăţile şi amintirile ei.

Stau şi mă gândesc, bunica cu douăzeci  şi ceva de ani în urmă nu s-a putut rupe de la locuşorul ei, mama acum tot nu vrea să-şi lase căsuţa. Acest fapt s-o fi datorând faptului că s-au născut şi şi-au trăit viaţa pe aceleaşi meleaguri ori vârstei, când e mai greu să te adaptezi la nou?

Eu, de pe la 14 ani, am tot „sărit” dintr-o ţară în alta, dintr-un oraş în altul.  Toată migraţia aceasta a mea mă va face mai uşoară la mutare ori voi fi tot atât de greu de convins la bătrâneţe(dacă oi ajunge, bineînţeles)?

Care va fi problema copiilor mei, să mă aducă în ospeţie ori să mă trimită acasă? 🙂

Ce a fost, am vazut…ce va fi, vom vedea !

Mămăligă cu dulceaţă

Cibi condimentum est fames. (Foamea este condiment pentru orice mancare)

Uneori, în rarele ocazii când mă purtam bine, mi se permitea să merg peste noapte la o mătuşă, care locuia nu departe de noi, să fi fost vreo 5 minute mers pe jos. Fire veselă cu imaginaţie bogată, ştia atât de bine să spună poveşti şi întâmplări de puteam să stau nemişcată ore în şir s-o ascult. (Ea şi acum le spune bine, cu părere de rău o văd foarte rar.)

Vine ea într-o zi la noi. Eu, numai am văzut-o, mi-am analizat comportamentul din ziua respectivă şi negăsind nimic grav, o întreb pe mama dacă se poate să merg cu dormitul la mătuşa Maria. Ea, după ce a trecut prin filtru toate faptele mele, se uită la cumnată-sa şi zice:

-Dacă tanti Maria te ia, poţi să te duci.

Mătuşa zice că se poate, mama mă trimite să mă spăl şi să-mi schimb hainele.

Până m-am spalat şi m-am schimbat, femeia plecase acasa că era cu grabă, lăsase mâncarea pe foc. Mama îmi zice:

-I-o la fugă că încă o prinzi, a ieşit chiar acum.

Eu de pornit, m-am pornit tare repede şi avântată, dar mereu apare ceva ce reţine omul grăbit din drum. Ba m-am oprit să miros o floare, ba am încercat să prind un fluture şi m-am reţinut un pic.Chiar la cotitură,înainte de casa matuşii trăia o familie cu mulţi copii, care aşa de frumos se jucau lângă poartă, că m-am oprit şi eu să mă joc cu ei. Eu acasă nu prea aveam cu cine să mă joc, căci surorile mele nu găseau nimic interesant in jocurile mele, iar în jocurile lor nu-mi era permis să-mi bag nasul. Zic, dă să stau numai „olecuţică” şi cum vine seara mă duc îndată mai departe.

În acea vreme, telefoane în sat erau numai la instituţiile publice(şcoală, primărie,magazin,etc), în aşa fel, mama fără posibilitatea de a verifica stătea liniştită acasă cu gândul că copila ei este la cumnată-sa, iar cumnata văzând că nu mai vin s-a gândit că am făcut iar vreo boroboaţă şi mi s-a refuzat vizita.

Eu, însă, m-am luat cu joaca de am uitat de unde veneam şi unde trebuia să ajung. A apus soarele, a răsărit luna iar noi întorceam gospodăria oamenilor cu picioarele în sus.

La o vreme ne apucase foamea pe toţi şi ne-am aşezat să mâncăm. Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri cum stăteam toţi în jurul unei măsuţe joase, rotunde, arsă pe alocuri de la tigaia ori ceaunul fierbinte. Care stătea pe scăunel care în genunchi. În mijlocul mesei stătea un fund de lemn cu câteva bucăţi de mămăligă rece,un pic uscată( o fi rămas de la prânz) şi o strachina galbenă cu flori pe margine şi cu smalţul pe alocuri sărit, plină cu dulceaţă de prune negre. Să se fi făcut maica-mea acolo şi să mă fi văzut cu ce gust infulecam se crucea de-o mie de ori, chiar dacă statutul de învăţătoare nu permitea aşa gest pe vremea aia. Care tacâmuri, Dom-le, care farfurii individuale? Când ne făceam vânt fiecare cu bucata lui la strachina de dulceţi ne băteam mână de mână şi mămăligă de mămăligă şi râdeam fericiţi şi mulţumiţi.

După masă ne-am sters fiecare de fusta ori pantalonul lui şi ne-am tolănit pe cuptorul mare care de-a lungu,care de-a latu care de-a curmezişul.

Nu pot să vă zic dacă mama copiilor când a venit de la muncă a numărat capetele şi picoarele şi a descoperit că suntem mai mulţi, nu-mi amintesc nici dacă a zis ceva de dimineaţă când a văzut că sare cu un copil mai mult de pe cuptor, în schimb îmi amintesc faţa speriată a mamei când am intrat pe poartă cu hainele şifonate şi de-o culoare indiscifrabilă de la „zoi” şi cu „fotografia” murdară de dulceţi.

-Ce-i cu tine copilă, s-a întâmplat ceva la mătuşa?

-Nu ştiu, că n-am ajuns la ea, am dormit la cutărică de la colţ. Mamă, da matale de ce nu-mi dai niciodată mămăligă rece cu dulceaţă? Să ştii că tanti aia face cea mai bună mămăligă şi cele mai bune dulceţi din lume.

Văd că mama tace şi ridic ochii să vad de ce nu zice nimic. Mai bine nu mă uitam, căci de la privirea ei am muţit pe loc.

-Unde-ai dormit, neruşinato? Cum fata mamei ori băiatul lui tat-o ce eşti tu, eu te trimit la mătuşă-ta iar tu dormi prin mahala?Da oare femeia aia n-are guri deajuns de hrănit, încă şi tu te-ai mai oploşit la dânsa? Cum să dau eu ochii cu ea, ce-o să zică lumea, fată hai?

Eu, bag capul între umeri şi tac. Dar mama dacă s-a pornit, apoi încearcă şi-o opreşte.

-Mămăligă cu dulceaţă pofteşte măria ta, da? Du-te din ochii mei şi te spală si caută să nu apari prin preajma mea măcar vreo jumate de oră, că de pun mâna pe tine apoi te hrănesc eu si cu dulceaţă şi cu mămăligă.

Eu, pe urmă, după ce m-am gândit bine am ajuns la concluzia că nu trebuia să-i spun mamei că tanti aia face mâncare mai bună ca dânsa. Sigur de la asta s-a supărat.

De atunci, am mai mâncat eu mâncăruri care maide care şi mămăligă cu dulceaţă de prune am încercat de câteva ori să manânc,

dar nimic n-a fost aşa de gustos ca cina din acea zi.

Şi acum, de câte ori îmi amintesc, îmi lasă gura apă…