Frica asta, bat-o vina…

Cu vârsta, tot mai des, mă pomenesc cu momente de autonaliză, tot mai des, mă trezesc făcând comparaţie între „eu” din trecut şi „eu” prezenta.

M-am schimbat mult.Şi aici nu mă refer la firele cărunte, care cum nu le-aş camufla se văd şi se înmulţesc, nici la ridurile apărute în colţul ochilor, ci la modul meu de a privi şi de a înţelege lumea, întâmplările şi de a reacţiona la ele.

Unele chestii, care  cândva mă încântau, astăzi îmi sunt indiferente.

Ceea ce mă enerva şi mă dezechilibra atunci, acum, de cele mai multe ori, îmi stârneşte un zâmbet tolerant şi gândul că totu-i trecător.

Urgenţa de a face cât mai mult şi cât mai repede s-a transformat într-o calmă de a trăi şi savura momentul.

Am avut o perioadă, când toate persoanele, pentru mine, erau bune, până când nu-mi „demonstrau” că pot fi şi rele. După, a venit o fază când toţi erau categorizaţi de răi, până când nu „demonstrau” că pot fi şi buni. Iar acum, am ajuns să înţeleg că nu există oameni buni sau răi, există circumstanţe, alţi oameni,situaţii diferite, care trezesc o parte sau alta în noi.

Toate aceste schimbări nu mă deranjează,floare in zapada

ba chiar sunt bucuroasă că s-au petrecut.

Dar am o schimbare pe care n-o vreau, care

s-a cuibărit în mine încet,încet şi aş prefera

să n-o fi avut.Mi-am zăvorât şi încuiat o parte

a sufletului şi nu am permis nimănui,deja de ceva timp,să intre acolo. Şi asta din frica de a nu răvăşi ceea ce cu atâta greu am reuşit să aşez în ordine şi să menţin în linişte. Frica aceasta aş da-o vântului s-o ducă, mării s-o înece, focului s-o ardă, dar ele nu vor să o ia.

Totuşi, sper ca într-o bună zi, să reuşesc s-o alung şi să nu-mi pară rău că am alungat-o.

Căruţaşul

De când mă ţin minte mi-au plăcut caii. Cât de mult il invidiam eu pe moşul meu care avea căruţă şi doi cai. Cai frumoşi, îngrijiţi, se simţea mană de gospodar şi dragoste de animale. Uneori, când eram mică, mă aşeza un pic pe spatele unui cal şi mă simţeam atât de fericită. Eu mai doream să mă lase să conduc căruţa, el însă râdea şi zicea că trebuie să mai cresc un pic căci nu mă văd bine din căruţă.

M-a amânat el cât m-a amânat,dar a sosit şi ziua când, fără să banuiască, mi-a înmânat căruţa şi caii.

*

Ne-am dus cu mama la adunat porumb pentru cele câteva găini şi pentru porc. Tata era la muncă, mama a hotarât să nu-l aştepte, era vremea a ploaie şi-i era frică că nu reuşim de-l mai aşteptăm şi pe el. Când ne-am pus cu mama pe lucru, hai,hai; hai,hai, ne-am trezit cu un munte de saci şi cu soarele zicând adio.

–          Eu stau aici să păzesc sacii, iar tu du-te şi-i zi lu tat-o, că trebuie să fi ajuns deja, să ia căruţa de la nan-to Mişa şi să vină să ia sacii, mi-a poruncit mama.

Eu tot o fuga spre casă. Dar pe tata i-al de unde nu-i. Că a fost şi iar a plecat, că nu venise încă, Domnul ştie. Dar eu m-am pomenit cu o maaaaaaaaare problemă ce trebuia rezolvată urgent. La mine mintea, în aşa situaţii, începe să lucreze prea repede în căutarea soluţiei şi de cele mai multe ori planurile care se formază nu ajung să fie prea bine şlefuite.Aşa şi de data aceasta. Să mă întorc înapoi la mama ca să-mi zică ea ce să fac nu vroiam, era târziu, eram obosită şi venea noaptea cu paşi grăbiţi. Zic, da ce-o fi dacă iau eu căruţa de la nanu şi mă duc după saci, mă lăsase el să conduc de câteva ori din braţele lui. Am recapitulat repede în gând regulile de bază de conducere a căruţei cu cai: dacă vrei la stânga tragi mai tare de hăţul stâng, daca la dreapta tragi de hăţul drept, daca vrei să se oprească, tragi de ambele şi strigi trrrrrrrrrrrrrr.

Mă opresc la poarta lu nanu, trag aer în piept şi pun o faţă de copil inocent, ca să nu se priceapă el de planul meu genial.

–          Bună seara, nanu.

El taman ajunsese de la muncă, obosit de abia-şi târa picoarele.

–          Buna seara ,fino.

–          Tata te-a rugat să-i dai căruţa să aducem nişte saci de la deal, că mama stă acolo şi aşteapta.

–          Da tat-o unde-i?

–          Aaa, el vine acum, s-a dus să mai ia nişte saci, a zis să scoţi căruţa în drum că el vine acum.

S-a uitat omul cam lung la mine, dar nu mai avea puteri pentru mari discuţii, a apucat caii de hăţuri, i-a scos în drum şi a pus hăţurile în gard.

–          Tu urca în căruţă şi cănd a veni tat-o vă duceţi, eu mă duc în ogradă.

–          Bine, bine, iaca mă sui.

Am aşteptat un pic, pănă a dispărut omul din „vizorul” meu şi „căruţa” din vizorul lui, am înhăţat hăţurile din gard şi:

–          No!!! No!!!508 riscos para pintura de caipiras blog meninas prendadas blogspot

Numai pot să-mi închipui ce arătare vedea lumea pe unde treceam.

Să fi avut vreo 9-10 ani atunci, slabă de-ţi părea că mănânc

numai vinerea şi atunci de post. Stăteam în picioare, altfel

nu m-aş fi văzut deloc din căruţă, şi tot strigam: Cială,No,Haide…

„Шумахер отдыхает” (Schumacher odihneste), zău.

Lumea se crucea, la o fântână cineva a scăpat găleata jos dar eu fericita, oameni buni.

Văntul în faţă, galopatul cailor pe asfalt, nechezatul lor, viteza şi conştiinţa ca-s eu cea care conduce totul imi dădeau o stare de euforie.

Când am ajuns la deal, nu puteam opri caii, eu trăgeam de ambele hăţuri, strigam trrrr, dar caii nici habar n-aveau, obişnuiţi cu mâna puternică a stăpânului, pe mine mă luau drept o muscă sâcâitoare. I-am oprit eu cu chiu cu vai.

Mama a muţit, şi-a schimbat culoarea feţei în câteva tonalităţi ca un cameleon şi m-a luat la întrebări. Eu i-am povestit ce şi de ce iar ea m-a scuturat de câteva ori de umeri întrebându-mă ce am în cap ori daca am în genere ceva acolo.

Pe alături trecea un domn cu tractorul, mama l-a rugat să ne încarce sacii. Până am încărcat se făcuse deja noapte. Omul întreabă unde-i căruţaşul, eu sar mândră:

-Eu!

Mama de ciudă, îmi dă o sfârlă.Tractoristul se uită lung la mine, dă din cap şi zice:

–          Eşti sigură?

–          Da ce crezi, matale, caii ăştea mă cunosc de mică. Dacă i-am adus până aici, îi duc şi înapoi.

Mama nici gând să ia conducerea , îi era frică de aşa rol.Mă urcă domnul în căruţă alături de mama şi zice:

–          Voi luaţi-o înainte, eu merg din urmă să vă luminez măcar un pic drumul.

Dacă venitul îmi adusese plăcere şi euforie, la întoarcere am înţeles că iar am greşit ceva cu planul genial. Caii, animale deştepte,ştiau drumul spre casă şi mai erau şi obosiţi şi flămânzi, numai am deschis gura să le dau comanda de pornire că ei deja au rupt-o la fugă spre sat. Care hăţuri, care conducere şi care căruţaş?  Caii deja nu vroiau să ştie de nimic, vroiau acasă.

Căruţa plină, vizibilitatea minimă aşa că la prima cotitură, făcută prea în loc şi în viteză m-am trezit eu cu mama, căruţa şi sacii grămadă la pământ. Bietul tractorist, iar a trebuit sa se dea jos, să îndrepte căruţa, să încarce sacii şi să-mi înmâne iar hăţurile. De data aceasta, caii s-au lăsat conduşi, s-o fi speriat şi ei de cele întâmplate.

În poartă stătea nanu cu tata. Nanu văzând că nu vine căruţa acasă s-a dus la noi să vadă ce şi cum. Acolo dă peste tata care nu ştia nimic nici de noi nici de căruţă. Si când şi-au data seama că iar a pus Maria la cale un plan „uragan” se porneau să ne caute.

Eu cu mama pusesem la cale să nu mai zicem nimic de accident, dar uitasem de tractorist care venea ca un fulger:

–          Măi bărbaţilor, nu vi-i ruşine vouă să puneţi un copil ş-o femeie la aşa muncă? Era cât pe ce să se omoare la cotitura lui Coţob.

Nanu şi-a făcut cruce, tata a tras o sudalmă iar eu am început să tremur ca o vargă, nu de frica pedepsei ci realizând în cele din urmă ce am făcut şi ce s-ar fi putut întâmpla.

Mama a încercat să mă liniţştească, tata m-a luat în braţe şi m-a dus în casă. Eu auzeam parcă de departe cuvintele nanului meu:

–          Bătrân şi prost. Dap cum nu m-am priceput eu că iar s-o apucat ea de boroboaţele ei.

Mama:

–          Ei, cumnate, ea nici nu s-a oprit niciodata. Deam nici nu ştim ce să facem cu dânsa că nici bătaia nici vorba blândă n-o ajută…

O cafeluţă?

Duminica, îmi place să ma trezesc odată cu cocoşii vecinilor şi păsărelele din pomi. E-o linişte în  casă şi în oraş de ţi-i mai mare dragul să-ţi iei cafeluţa de dimineaţă afară la balcon. Eu am privilegiu să am în apropierea blocului, nişte vecini mai speciali, pe care primăria nicicum nu-i poate alunga, o familie de ţigani, trăesc aici de câteva generaţii.  Au oamenii păsări alergând în jurul cabanei construite de ei de cine ştie câţi ani în urmă şi cârpită la sfârşit de fiecare vară, înainte de sezonul ploilor. Datorită spiritului lor de gospodari, aud şi eu dimineaţa cântat de cocoş, în mijloc de oraş, locuind la etajul 12. Ei, sărmanii cântă în fiecare zi, dar în celelalte zile ale săptămânii, cu zumzăitul obişnuit al oraşului, zgomotul maşinilor, în graba pregătirilor de şcoală şi muncă, nu-i mai aude nimeni.

Dar duminica dimineaţa,mmmmmmmm, e o adevărată plăcere să-i asculţi. Folosesc momentele acestea pentru a mă reculege, pentru a gândi în linişte şi a pune pe policioare toate gândurile şi întâmplările de-o săptămână, pentru a căpăta forţe pentru săptămâna care va începe.

Astăzi, am hotărât să vă invit şi pe voi la o cafeluţă. Dacă vă place mai mult marea, vă aşez în partea de sud a balconului. Poftim:

DSC02752

 Dacă vă plac munţii, întorceţi-vă spre nord(chiar dacă-s micuţi, tot munţi sunt 🙂 ) :

DSC02747 Iar dacă vă place liniştea întreruptă numai de cântatul păsărelelor şi a cocoşilor, atunci nu aveţi decât să închideţi ochii şi să savuraţi liniştea cu miros de cafea.