Sărbătorile de iarnă

Toţi adulţiii, undeva în fundul sufletul rămân copii. Uneori acel copil încearca să iasă la suprafaţă pentru a ne reaminti frumuseţea clipei, dar noi îl trimitem iar in ascunzişul lui,căci nu avem timp pentru „prostii”. Nu ştiu cum la alţii, dar la mine copilul se face simţit mai ales în perioada sărbătorilor de iarnă, atunci simt o nostalgie de nedescris pentru iernile din copilărie.

Nostalgia e şi mai mare de câţiva ani încoace, de când sărbătorile de iarnă trec fără pic de zăpadă. Mă uit la ploaia care cade mărunt şi mă gândesc la zăpada care cădea cândva demult acolo unde am fost copil fericit. Scot capul de sub umbrelă, ridic faţa către cer, închid ochii şi încerc să mă simt ca copilul care se întindea pe zăpadă ca să facă steluţă, şi simţea atingerea uşoară a fulgilor în momentul ultimului lor sărut.

Din dorul acesta de iarnă a ieșit și această lucrare mica:DSC02954

Mă uit la copiii mei cum îşi petrec vacanţa de iarnă la computer si PS şi-mi amintesc de cetăţile făcute din zăpada înaltă de pe malul drumurilor, jocurile organizate de noi cu prinţese în cetate şi cavaleri care se luptau la poalele ei şi multe, multe altele. Nici când simţeam mănuşile ude, nici cand simţeam foame de lup nu plecam acasă, de frică să nu ne oprească părinţii. Mâncam zăpadă ca să potolim foamea, scoteam mănuşile de pe mâini le storceam şi le îmbrăcam aşa ude, dar nu întrerupeam joaca.

Iar împodobirea casei, sălilor de clasă și a bradului era o poveste aparte. La școală se făcea concurs pentru cea mai frumoasă sală, cea mai frumoasă afișă. Bradul mare al școlii era împodobit cu ghirlande și jucării făcute de copiii din toate clasele. Chiar dacă în locul lui Moș Crăciun venea Moș Gerilă, și în loc de cadourile sofisticate din zilele noastre, ne aducea o pungă cu dulciuri se simțea parcă mai mult spiritul de sărbătoare decât acum.

Anul acesta ca să fac ceva diferit și ca să-i distrag un pic de la statul cu mutra în monitor pe spiridușii mei,am dat propunerea să facă fiecare membru al familiei bradul lui. Fic-mea s-a entuziasmat tare, feciorul a zis bun, dar așa cu tonul de ”faceți ce vreți numai dați-mi pace”.

Și acum să mă laud cu rezultatele:

Acesta l-am zdrobit eu.DSC02911

Acesta fică-mea.DSC02945

Iar acesta trebuia să-l facă feciorul, dar el a fost numai cu comentariile și mici indicații, tot restul tot pe mine m-a călcat.DSC02950

Și sa mă laud un pic cu cadoul pe care mi l-a făcut sora mea cu mâinile ei:DSC02956

 Acum vă doresc tuturor un an nou cât mai fericit. La anul și la mulți ani!!!!!!!!!

“Nu-i fericit cel care crede ca nu e” – Lucius A Seneca

tata fiu“A fi fericit nu inseamna ca totu-i perfect.Aceasta inseamna

ca te-ai decis sa privesti dincolo de imperfectiune”

În fiecare dimineață, după ce-mi las copila la poarta școlii, în drum spre serviciu mă întâlnesc cam cu aceleași persoane, majoritatea părinți cu copii mergând spre școală. Persoane obișnuite, unii mai grăbiți, alții mergând în voie; unii mai zâmbitori, alții mai triști, fiecare cu lumea lui și ritmul propriu de viață. Dar sunt două cazuri care, de fiecare dată, mă frapează și mă pun pe gânduri prin difernța lor țipătoare.

*

Un bărbat de vreo 45 de ani de mână cu un băiețel de vreo 7-8 ani. După hainele purtate îți dai seama că sunt dintr-o familie modestă, chiar foarte modestă, căci de cele mai multe ori poartă aceleași haine zi de zi.  Cu aceleași haine, dar mereu curăței și îngrijiți. Bărbatul, inalt, slab, cu trăsăturile feței aspre, mai mult spre urât decât spre frumos, dar cu o privire blândă. Chiar dacă nu l-am văzut nicodată zâmbind cu gura, ochii zâmbesc mereu. Băiețelul, în schimb, are fața ca un soare, luminată mereu de un zâmbet de la ureche la ureche.Modul cum privește la bărbat, cum se uită cu mândrie în jur arată cât este mulțumit, fericit și mândru de faptul că este alături de această persoană. Nu le cunosc istoria, nu știu prin ce au trecut până acum, unde și cum trăiesc în prezent, nici ce va fi cu ei în viitor. Nu știu nici măcar care-i gradul lor de rudenie. Știu numai că, în momentele când trec pe lângă mine pe drum, sunt fericiți, iar privind la ei zâmbești fără să-ți dai seama și-i admiri pentru pacea care o emană.

Tot pe același drum spre școală:

O domană de vreo 35 de ani cu o fetiță  de vreo 9 ani. Nu le-aș categoriza ca fiind dintr-o familie bogată, căci cei bogați, de obicei, iși duc odraslele la școală cu mașina. Dar nici dintre cei mai săraci. Persoane obișnuite de clasa mijlocie. Atât doamna cât și fetița au cel puți 10 kg peste normă. Bolfoase, rumene și mereu nemulțumite de ceva. Nu le-am văzut niciodată ținându-se de mâini ori zâmbind. De cele mai multe ori doamna merge în față și periodic privește în urmă tot grăbind-o pe fată. Fetița se răstește înapoi la doamnă, ba că i-i somn, ba că nu vrea la școală, ba că profesoara e o proastă, etc. Istoria acestora tot nu o cunosc, nu știu ce au trăit ori ce urmează să traiască mai departe. Nu mă apuc să ghicesc nici gradul de rudenie, cu toate că seamănă mult una cu alta, dar știu că pe chipul lor nu se întrevede nici o fărâmă de fericire. Știu că privirea îmi fuge involuntar în partea opusă, de câte ori dau cu ochii de ele.

*

La început observam ambele perechi în parte, pe unii cu admirație pe alții fără mare interes. Dar de la o vreme am început să fac comparația între ei și să mă gândesc la motive. Oare de ce? Ce-o fi având unii și n-o fi având alții? O fi fiind numai din cauza felului fiecăruia de a privi viața și paharul cu noroc? Tare intrigantă chestie…

Femeile, frumusețea și jertvele

Când sora mea mai mare a împlinit 18 ani, părinţii i-au cumpărat cadou o pereche de cercei de aur. Eu aveam 8 ani şi m-am indrăgostit de cerceii ei, micuţi si atât de fin lucraţi, pareau ceva din poveste. îmi închipuiam eu că şi prinţesele tot trebuie să poarte aşa cercei.  Cred că atunci a şi început renaşterea mea ca fetiţă, până atunci mă simţeam bine în rolul de băiatul tatei.

Câteva zile m-am tot frământat de dorinţă şi cu întrebări. Că vreau şi eu aşa cercei, am priceput deodată cum i-am văzut în urechi la soră-mea, dar m-am ciocnit cu o mare problema unde sa-i bag,căci nu aveam găuri. Deci, mai întâi trebuia rezolvată aceasta problema cu găurile şi numai pe urmă puteam să încep tratativele pentru cercei frumoşi ca la prinţese.

-Mamă, da eu de ce nu am găuri în urechi? -am întrebat-o pe maică-mea aşa direct, fără mari înconjoruri şi introduceri.

Mama m-a privit lung,nu ştiu cum.Sigur a rămas un pic şocată, până atunci nu mă prea auzise dând întrebări legate de preocupările fetiţelor,în general.Mai degrabă putea să mă audă întrebând unde a pus tata ciocanul cel mai mic, căci cel mare îmi cade mereu din mâini, cum să baţi ţintele ca să rămâi cu unghiile întregi şi necolorate, cum să mă cobor de pe acoperiş căci de urcat e mai uşor decât de coborât… şi cam aşa. Dar nu s-a pierdut cu firea şi a început a îndoi câte un degent în timp ce enumera cauzele lipsei găurilor pentru cercei:

-Mai întâi, draga mamei, până acum nu te-ai prea arătat mare doritoare de cercei, mărgele şi alte accesorii feminine.În al doilea rand, după stresul avut când am făcut găuri la una din surorilor tale am preferat să las chestia asta pentru mai târziu,cănd o să vrei singur.

– Da cum a fost cu sora?

– Când era de vreo 4 ani am hotărât să-i facem găuri. La prima ureche a stat ea, la a doua ureche n-a mai vrut. A plâns doua nopţi şi două zile. Plângea că vrea cercei şi nu ne lăsa să i-l scoatem pe cel deja pus, dar plângea şi că-i era frică să-l pună pe al doilea. Până am văzut-o cu ambii cercei puşi am căpătat câteva fire albe in păr. De aceia, cred că e mai bine să  aştepţi un pic şi să-ţi pui cercei când îi fi mai mărişoară.

– Ei, uite că ai găsit şi matale cu cine să mă compari. Ele au fost dintotdeauna nişte fricoase, doar ştii că eu sunt curajoasă şi nu mă tem de nişte înţepături în urechi.

Se mai uită mama o data la mine aşa lung şi parcă să creadă, parcă nu. Scoate o pereche de cercei vechi ( se zicea că prima oară găurile trebuie făcute cu cercei deja purtaţi) mi-i întinde şi zice:

-Uite, i-ai şi du-te la tanti Varvara, că ea ştie să facă găuri. Eu nu merg cu tine. Până acolo te gândeşti bine, să ştii că doare un pic. Înapoi vii ori cu ambii cercei, ori fără niciunul.

Am luat fericită cerceii și m-am indreptat spre casa femeii cu pricina. Pe drum, tot deschideam pumnul și admiram cerceii din palme și numai îmi închipuiam cum o să vin mândră cu cercei în urechi.

Tanti Varvara avea o căsuță mică, tipic moldovenească, cu prispe joase. Pe praguri era așternut un țol în dungi de diferite culori, în fața casei se vedeau multe lalele . Ea era îmbrăcată intr-un halat de culoare albastru deschis ca cerul și cu un șorț albastru închis cu flori, multe și mărunte în nuanțe de roșu.

-Buna ziua, chia Vârvarâ! Iaca mi-a dat mama cercei și a zis că matale poți să mi-i pui.

Deschid pumnul, întind palma ca să-i vadă și mai adaug grăbită:

-Te rog frumos.

-Precis vrei?

Eu dau din cap ca caii în semn că da.

-Promiți să stai cuminte și să nu te miști? Altfel se primesc gaurile urâte.

-Da, promit.

Și s-a început procesul. Aceasta a fost prima mea experiență din categoria ”Frumusețea cere jertve”.

A luat cerceii, i-a dat pe fiecare de câteva ori de prag ca să-l ascută mai bine.M-a așezat pe un scaun, mi-a sters urechile și cerceii cu alcool, a luat o farfurioara cu sare și a început să-mi masajeze cu forță lobul urechilor cu sarea. O procedură foarte neplăcută și chiar dureroasă. Dar eu răbdam, vroiam să fiu frumoasă. După ce a considerat ea că urechile mele au luat sare cât trebuie, iar mie mi-a părut că au trecut câteva ore, a luat pe rand fiecare cercel și mi l-a infipt in fiecare urechi. Mi-au țâșnit lacrimile , m-am apucat de marginea scaunului cu toată puterea, dar din gura mea n-a ieșit niciun sunet, vroiam sa fiu cu cercei. Tanti Varvara a inspecționat urechile cu atenție, a tras concluzia ca totu-i bine, mi-a dat instrucții ce să fac următoarele câteva zile ca să nu se infecteze și mi-a dat și câteva bomboane pentru că m-am purtat frumos.

Jumătate de drum până acasă mi-am tot șters lacrimile cu dosul palmei, cealaltă jumătate am afișat un zâmbet pe față de mandrie, că nu m-am făcut de râs în fața femeii și că am deja cercei.

Acesta este unul din momentele din copilărie pe care mi-l amintesc în cele mai mici detalii. Să fie din cauza durerii trase, ori a dorinței puternice pe care o aveam la acel moment de a fi și eu cu cercei?

Nea Artemon şi biserica

Nea Artemon, avea o „dragoste speciala” faţă de preoţi şi în genere, faţă de toţi slujitorii bisericilor. Uneori, ca s-o tachineze un pic pe soţie-sa,femeie credinciosă, căntăreaţă în strana bisericii din sat, îi zicea:

–         Auzi,femeie, eu când oi muri, nu vreau picior de popă prin ogradă.Să-mi chemi fanfara din raion,să mă petreacă cu veselie.

-Fie-ţi frică de Domnul,omule, că degrabă toţi o să ne ducem pe ceia lume, îi răspundea femeia,făcându-şi semnul crucii.

– Până oi muri eu, iadul deja va fi plin. Aşa că de nevoie o să mă ia Domnul sus în rai, replica nea Artemon zguduindu-se de râs.

„Dragostea” aceasta a lui, s-a început încă din copilărie, pe vremea grea de după al doilea război mondial,când maică-sa rămăsese singură cu 7 copii,şi numai ea ştia sărmana cum reuşea să le pună câte ceva în farfurii. Chiar dacă vremurile erau complicate credinţa în Dumnezeu îi ajuta pe mulţi să înfrunte greutăţile. Într-o duminică din Postul mare,l-a gătit maică-sa pe Artemon în hăinuţe vechi, cărpite dar curăţele şi l-a trimis la biserică să se împărtăşe. A mers foarte atent, să nu cumva să se murdăreasca, călcând cu grijă ca să nu dea peste vreo piatră mai ascuţită, căci era desculţ, până la uşa bisericii. Şi-a făcut semnul crucii, aşa cum îl învăţase cei mari şi a intrat în biserică.După ce a ascultat slujba, s-a pus şi el în rândul pentru cei doritori de împărtăşanie.Cănd i-a venit răndul, a deschis cuminte gura, a luat păinea şi vinul sfinţit şi a rostit un „bogda prosti” timid, vrând să se întoarca şi să plece. Preotul l-a apucat de mânecă şi l-a întrebat privindu-l în ochi:

–         Da in farfurioara pentru daruri nu pui nimic,băieţele?

Băieţelul, cu capul în jos şi cu voce tremurândă, şopti  intrând în pământ de ruşine.

–         Nu mi-a dat mama, că nu are.

–         Pentru Casa Domnului trebuie să găsească.Să-i zici data viitoare când te-a trimite să caute bine şi să-ţi dea o capicuţă pentru biserică.

Drumul până acasă l-a făcut micuţul Artemon pe bâjbâite, căci ochii erau păiengeniţi de lacrimi.

Au trecut anii, incidentul s-a dus undeva în fundul memoriei, dar nedragostea faţă de slujitorii bisericii s-a tot accentuat pe parcusrul vieţii. A nimerit de câteva ori, tot prin Postul mare, la mese cu preoţi şi dascăli, care nu s-au ruşinat să înfulece cărniţă împinsă cu un păhărel de vin bun, justificându-se cu replica: „ Nu-i păcat ce intră, fiule. Păcat e ceea ce iese.”

A mai intrat el o dată în biserică, la propria cununie, că aşa era obiceiul şi nici nu vroia să-şi supere mireasa. Copiii i-a botezat soră-sa pe acasă, căci în timpul Sovieticilor nu era bine văzut omul credincios. Şi aşa i-a cam trecut toată viaţa fără vizite la Casa Domnului.

Când a venit perioada Independenţei, şi au început să se redeschidă bisericile, îl ia tanti Parascheva cu binişorul şi-l convinge să se ducă iar să se împărtăşe. Ei, ce nu face un bărbat numai să aibă pace în casă. Şi-a călcat pe promisiunea dată cândva de a nu mai merge la biserică, şi-a îmbrăcat costumul de zile mari şi s-a dus la slujbă.

Soţia îl aşteaptă acasă cu nerăbdare şi cu o speranţă în suflet, poate totuşi va reuşi să-l aducă pe drumul drept. Numai a intrat în casă şi-l ia la întrebări:

–         Cum?

–         Iţi zic deodată că mâna nu i-am pupat-o, m-am făcut că n-o văd când mi-a întins-o.

–         Te-ai spovedit?

–         Dapoi cum. Fără asta nu împărtăşea. M-a întrebat de cănd n-am fost pe la biserică şi i-am zis că de la cununie.

–         Da el?

–         Da el întreabă: Cum aşa, fiule? Nu se poate. Da de ce nu ai fost?

–         Şi tu?

–         Eu, i-am zis că am fost la „zarabotkă”(muncă,câştig) în fundul Siberiei şi acolo nu era biserică.

Şi se pune nea Artemon pe râs cu o poftă de se auzea şi în mahala.

–         Măi,păcătosule, ce eşti tu. Dapoi eu te trimit să te speli un pic de păcate şi tu faci mai multe? Iartă-l doamne, că nu ştie ce face, a mai adăugat tanti Parascheva, făcânduşi de câteva ori semnul crucii.

Şi de atunci n-a mai încercat soţie-sa să-l bisericească, temându-se să nu-l îngroape şi mai mult în păcate. Lui,însă tare îi mai plăcea să glumească cu ea, de câte ori aceasta se întorcea  de la biserică:

-Ia, femeie, dă-te mai aproape, să te pipăi la spate, să văd dacă încă nu au început să crească aripile.

– Nu-l supara pe Dumnezeu, omule?

-În Dumnezeu cred, dar in popă şi biserică nu. Dar aripile ia şi le creşte, că m-oi apuca şi eu de picioarele tale, când ţi-i lua zborul şi oi fi cu tine şi pe lumea ceilaltă.

Zămbea şi femeia, înţelegând că n-o face din răutate.Aşa a fost el mereu mai glumeţ, mai jucăuş. Nu degeaba îi căzuse tronc la inimă cu mulţi,mulţi ani în urmă.

Da la funerarul lui, totuşi, a chemat preotul să-i facă rânduiala ca la toţi creştinii.

In amintirea unui gentilom

“Unele personae vin în viaţa noastră pentru un moment,

o zi ori o viaţă. Important este, nu timpul care il petrec cu noi

ci impactul care-l au asupra vieţii noastre”

(Autor necunoscut)

De 5 anişori de zile, cam în fiecare dimineaţă, drumul meu trece pe lângă un magazin de ziare şi reviste. La început, intram acolo foarte rar, nu prea o am eu cu cititul revistelor şi erau foarte rare ocaziile când imi trebuia ceva de la ei.

Proprietarul magazinului, un bărbat de vreo 70 de ani era un gentilom din cei care au bunele maniere şi bunul gust  înrădăcinat în fire. Era îmbrăcat zi de zi, parcă ar fi fost scos de pe „kartinkă”, vorbele bunicii mele. Dar nu de pe „kartincele” de astăzi unde  trebuie sa te uiti mult ca să-ţi dai seama de-i bărbat ori femeie  „potreţit” acolo, ci din alea cu gentilomi dinainte, la care,să te fi uitat şi numai cu o crăpătură a ochiului ţi se oprea inima şi respiraţia. Mereu zâmbitor, de o simpatie şi amabilitate rar întâlnite în zilele noastre, se saluta cu toţi clienţii lui de fiecare dată când treceau prin faţa magazinului.

În una din zile, mi-a încredinţat fic-mea 2 euro (îi primise în dar de la Zâna Dinţilor),  şi mi-a poruncit să-i cumpar un bilet de loterie. Am intrt în magazinul cu pricina. Domnul mă întâmpină ca întotdeauna cu un zâmbet  cald şi intră în vorbă cu mine:

-Bună ziua,doamnă.De ceva timp tot mă uit şi aştept un prilej să vorbesc cu D-voastră.

Eu îi zâmbesc,dar în mintea mea mă întreb ,oare ce-o fi vrând să-mi zică omul, că abia de am schimbat câteva salutări de când trec pe aici.Dar nu dau pe faţă:

-Bună ziua, vă ascult cu atenţie.

-Ştiţi, eu vă urmăresc în fiecare dimineaţă, de când aţi început să treceţi pe aici. Sunteţi o adevărată Doamnă, vă admir modul cum vă îmbrăcaţi. În zilele noastre e tot mai rar să întâlneşti o persoană care să se îmbrace cu gust. Şi mai aveţi şi un zâmbet atât de cald şi încântător…

Opa, iaca poznă. M-a lăsat Dl.Custodiu cu gura cascată şi ochii holbaţi, şi aceasta la propriu, nu la figurat. Că am obiceiul să zâmbesc la toată lumea o ştiam eu, dar cu cealaltă parte a afirmaţiei m-a luat prin surprindere. Eu, încă din adolescenţă, m-am legat de stilul clasic în ale îmbrăcatului şi nu din cauza gustului meu „tare fin”, ci din considerente economice şi practice( cu alte cuvinte, din sărăcie). Căci bani să-mi schimb garderoba de fiecare dată când vântul modei  îşi schimbă direcţia, nu aveam pe atunci( şi dacă sincer,  nici acum nu prea mă înghesuie finanţele). Iar stilul clasic este mereu actual. Mai am şi câte ceva din stilul sportiv pentru când trebuie să alerg după copii prin parc, ori să car „traistele” cu de-ale gurii de la dugheană.

Rumenită un pic la obraji de la fâstâceală, mulţumesc omului pentru apreciere, îi fac şi eu un compliment pentru gustul lui rafinat, iau biletul lui fic-mea şi imi continui calea spre muncă. Pe drum mă tot gândesc la incident, vorbind singur cu mine în gând: „Dap, vezi tu, dragă Marie,că şi sărăcia aceasta are părţile ei pozitive, dacă le cauţi bine. Ti-a rafinat gustul de nevoie”. 🙂

După acea zi, în fiecare dimineaţă am început să am şi mai mare grijă la modul cum mă „împodobeam”, nu puteam să-mi dezamăgesc „criticul”.

Chiar de era ocupat cu clienţi, iar eu eram grăbită, îmi striga din magazin:

-Să aveţi o zi buna, Doamnă.

-Mulţumesc mult, şi D-voastră la fel, răspundeam eu veselă.

De câteva ori, când eram tristă şi preocupată, citind aceasta în dosul zâmbetului meu, îmi zicea:

-Nu vă preocupaţi cu lucrurile mărunte, va veni o zi când veţi înţelege că nu are rost. Totu-i trecător, până şi viaţa, de aceia trebuie să ne bucurăm de tot ce ne oferă.

În iarna aceasta se împlineşte un an, de cănd Dl Custodiu a părăsit această lume, odihnească-se în pace. Dar de fiecare dată, când trec pe lângă magazinul lui, îmi amintesc de el , de vorbele şi zâmbetul lui, il salut şi-i zâmbesc şi eu în gând.

Clark+Gable+as+Rhett+Butler