Cui îi pasă?

Uneori lucruri, cuvinte, intamplari banale, te fac să-ți pui întrebări serioase.

Stând la locul de muncă aud un foșnit afară. Mă uit prin ușa de sticlă și văd o pungă de plastic, care dansa frumos,sub muzica vântului. Ori din cauza curenților de aer, ori din cauza plictiselii vântului, punga facea cercuri interesante și zgomotoase chiar în fața ușii și nu se mișca din vizorul meu. Am admirat-o un pic și, știind că doamna care matură în fiecare dimineață sectorul respectiv deja trecuse pe aici și nu se va întoarce până mâine, mă ridic cu intenția de a pune punga în urna aflată la numai 2 metri de la locul cu pricina. Dar, până să ajung eu la pungă am văzut doi adolescenti ținându-se de mâini, care au pășit-o cu îndrăzneală și au mers mai departe.

Mă opresc și eu, mă întorc la locul de muncă și zic: ia să văd bre, chiar cât timp o să stea punga în mijlocul drumului. Hai că la adolescenții îndrăgostiți, le dau crezare că, doar dragostea-i chioară și privind în ochii iubiți nu-ți mai arde de pungile aruncate pe drum. Printre discuții cu clienții, răspuns la telefoane și alte mici sarcini,tot trăgeam cu coada ochiului la trecători şi pungă.

Au trecut:

*O mămică împingând un căruţ cu un copil de vreun an. Punga năzbâtioasă s-a prins de roata căruţului.Doamna a pus frumos piciorul pe pungă a împins un pic căruţul, a lăsat punga la locul ei în mijlocul trotuarului şi şi-a căutat de drum. Amintesc că urna pentru gunoi se afla la numai 2 metri de loc.

*Doi domni la costum şi cravată, angajaţii băncii din apropiere, au păşit peste punga foşnitoare discutând ceva aprins şi gesticulând energic.

* O doamna parcă scoasă de pe coperta unei reviste de modă, ducânduşi geanta ca o vedetă, cu mâna îndoită din cot numai la 90 grade, a săltat peste pungă ca o căpriţă peste un tufar.

* Un lucrător a unei firme de distribuire, mergând de la maşină spre oficiu din apropiere cu câteva cutii în mâini, era cât pe ce să facă o picătură cu efect chiar în mijloc de trotuar din cauza pungii năzbâtioase. Eu m-am bucurat, la gândul că ăsta sigur la întoarcere pune punga în urnă. Numai că domnul după ce a lăsat cutile, la întoarcere a dat un şut în care a investit toată ciuda pe viaţă, pe picătura care era cât pe ce s-o facă câteva minute înainte şi cine ştie pe ce încă, s-a urcat în camion şi dus a fost.

*O doamnă la o vârstă destul de înaintată,cu părul cărunt frumos aranjat, cu geanta într-o combinare perfectă cu costumul şi mărgelele de la gât, ajutându-se la mers de un baston, ajungând în faţa vestitei pungi s-a aplecat cu greu, a ridicat-o şi a pus-o frumos în urnă. Apoi şi-a continuat drumul mai departe.semn intrebare

Iar eu am rămas cu o mare întrebare la care încă nu am găsit răspuns:

De ce celor cărora le-a rămas cel mai puţin de trăit in această lume le pasă mai mult de ea decât celor care mai au de făcut parte din ea încă mulţi ani înainte?

Dragoste de altă dată

Vecina mea, Dona Maria, merge cu îndrăzneală pe al optulea deceniu. Este o fire veselă, necătând la greutățile prin care a trecut în viață și la limitările care i le impune vârsta. Cu o minte lucidă și o memorie excepțională, are întotdeauna o poezie, un proverb ori un banc la temă.

Vineri, de 14 Februarie, ne-am întâlnit și am stat un pic de vorbă. Eu aveam un buchet de flori, care i-a atras atenția:

-Uite așa vreau să te vad mereu, fata mea. Astăzi prin oraș umblă toți val vârtej, după flori și cadouri. În vremea tinereței mele nu se sărbătorea dragostea numai o zi pe an, se sărbătorea oricând o simțea lumea în suflet.

-Ei, Dona Maria, bine că măcar o data în an se sărbătorește. Care mai adevărată, care mai falsă, dar măcar își amintește lumea că există și așa un sentiment.

-În vremea mea, erau lucruri de care nu se vorbea, ele se intuiau, se simțeau, se ghiceau. Iar dacă se spuneau, se găsea o modalitate cât mai frumoasă și mai educată pentru a o face. Astăzi, tare le mai place la unii să-și strige dragostea, sincera ori nu prea, de la toate tribunele, ca peste câtva timp să dea cu piciorul chiar acolo unde înainte declara că-i este inima.

-Poate n-o mai fi dispărut cu totul dragostea adevărată, o fi fiind ea pe undeva pe la cineva, dar pe fonul acestor declarații nu se vede, încerc și eu să țin cu vremea noastră.

– Hai să-ți zic ce scrisoare de dragoste am primit eu,când aveam 16 ani, de la un tânăr îndrăgostit de mine.

Aici, fața doamnei s-a schimbat radical, parcă a întinerit cu câțiva ani. Ochii au căpătat ă strălucire deosebită, un zâmbet cald și încântător, i-a atins buzele și a început să recite scrisoare:

”Multstimată, Domnișoara!cartas de amor

Cer iertare pentru îndrăzneala de a vă adresa această scrisoare, dar inima mea este plină de-o dragoste nemaipomenită pentru D-voastră. Sunteți soarele, pentru care mă trezesc dimineața și visul pentru care mă culc seara.Chiar dacă nu voi primi nici un răspuns de la Domnișoară, numai gândul că ochii D-voastră frumoși, vor parcurge aceste rânduri îmi umple sufletul de o fericire nedescrisă.

***

Cu o admirație sincera și un respect profund, îmi iau rămas bun de la cea mai frumoasă domnișoară, pe care ochii mei au văzut-o vreodată.”

(Scrisoarea era mai lungă, dar celelalte rânduri nu mi le amintesc  în întregime și nu vreau să stric cu aproximatiuni originalul.)

M-a privit cu mandrie și satisfacție.

-Am păstrat mult timp această scrisoare, până când a găsit-o soțul meu și a aruncat-o. Nu știa el, că eu am citit-o și recitit-o de atătea ori la acel moment că o aveam în memorie toată, cu fiecare virgulă și punct. Uite așa, draga mea, dragostea era însoțită de mare respect. Astăzi s-a pierdut respectul în toate nu numai în dragoste.

M-a lăsat Dona Maria, fără cuvinte. Vocea ei caldă și visătoare încă mult timp mi-a recitat scrisoarea după aceea.

Crize de isterie

“ Cea mai sigură cale de a-l face pe copilul tău nefericit, este sa-i permiţi orice. Mai întâi, el îţi va cere bastonul din mâna ta; pe urmă, ceasul tău; pe urmă, pasărea care zboară;pe urmă, steaua care străluceşte pe cer; el va cere tot ce va vedea; cum o să-l poţii satisface nefiind Dumnezeu?”

Jean Jacques Rousseau

Stau concentrată pe rândul cu jucării care mai decare mai colorate şi mai deocheate, a unui Centru Comercial. Fic-mea avea zi de naştere la doi gemeni,un baiat şi o fată, de la ea din clasă şi-mi dăduse indicaţii precise ce să cumpăr de cadou: o păpuşă cu câteva rochii de schimb, pentru fetiţă şi un camion ori un robot pentru băiat. Mă uit la rafturile supraîncărcate, îmi fug ochii în toate părţile şi nu mă pot hotărâ ce să iau.

La un moment dat simt un fulger pe lângă mine, mai nu m-a băgat în grămada de păpuşi. Mă uit speriată şi descopăr motivul furtunii: un îngeraş de băiat de vreo 4 ani, cu părul blond şi cârlionţat, cu ochii albaştri şi zâmbitori fix micuţul Lenin de pe insignele de octombrei . S-a postat fericit în faţa roboţilor şi a început să-i răscolească cu mare interes. Din celălalt capăt de rând se vede venind o doamnă, copia mărită a îngeraşului.

-Andrei, nici nu te gândi, astăzi nu cumpărăm nimic.

În două secunde,îngeraşul de lângă mine a suferit o transformare radicală de la reprezentantul lumii sfinte la cel a lumii total opuse.Numai corniţe nu i-au crescut, în rest faţa i s-a schimonosit într-o mimică oribilă, ochii au prins o sclipire răutăcioasă şi a început să strige:

-Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!Vreau jucărie!!!birra

-Bine,bine, uite, o luăm pe aceasta că aşa ceva încă nu ai,

zice mamă-sa arătându-i o maşinuţă mică.

-Nuuuuuuuuuuuuu!!!N-o vreau pe asta, vreau robotul acela de sus.

-Andrei, ăla e prea scump. Ori luăm maşinuţa ori nu luăm nimic.

„Îngeraşul” s-a pus pe urlat(nu pot numi altfel sunetele scoase de acest copil), de ţi se părea că-l bate cineva cu toată pădurea.

Maică-sa, s-a uitat ruşinată la cei câţiva „spectatori”, încearcă să-l ia în braţe şi să-i explice, dar fără mare rezultat. Copilul, bun psiholog, ştia el până unde şi cum poate să ajungă.

-Robotul!!! Vreau robotul!!!!! AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!

Eu dacă aş zbiera aşa timp de un minut, sigur rămân fără glas pentru câteva zile, dar el o ţinea o gură de începuse să se ivească persoane şi de pe alte rânduri pentru a descoperi ce-i cu concertul.

Maică-sa ruşinată, a înhăţat robotul de sus, a luat copilul isteric în braţe şi s-a îndreptat spre casa de plată. Trebuia să vedeţi mutra copilului de pe umărul mamei: un surâs de la ureche la ureche, fara pic de lacrimi, cu o satisfacţie răutăcioasă în priviri. Şi unde a dispărut ,oare,îngeraşul de acum câteva minute?

Eu n-aş zice că copiii mei sunt în permanenţă pe postură de îngeri ascultători, mai au şi ei apucăturile lor de dresori, dar la aşa ceva n-am ajuns. Au încercat de câteva ori, când erau mici, să facă isterie de magazin, dar dacă nu le-a mers au lăsat-o baltă. Cu mine nu a mers niciodată faza cu „ce-o să zică lumea din jur, mai bine fac ce vrea numai să inchidă gura”.

Vrea copilul să ţipe şi să faca un pic de isterie, lasa-l să facă o data, de două ori şi dacă nu-i rezultat îi trece pofta. Dar să ajungi tu coşcogeamite adult, să fii manipulat în aşa hal de un copil de-o palmă şi jumate… Şi ce va fi când copilul va avea doi metri? Când în loc de robot va dori un Ferari, ori stelele din cer?…

Cuvintele necenzurate şi educaţia

De când mă ţin minte, evit  orice situaţie de ceartă. Prefer să mă întorc şi să plec, atunci când văd că persoana e pusă pe sfadă. Dar dacă, totuşi, reuşeşte cineva să mă provoace la ceartă, pot s-o fac pe ton mai ridicat,dar, niciodată, nu folosesc cuvinte necenzurate. Chiar dacă persoana se cere trimisă la locul ei de origine, cât nu m-aş forţa nu o pot trimite acolo şi gata.

Părinţii mei nu foloseau  (cel puţin nu i-am auzit eu) cuvinte pipărate nici în discuţiile lor mai aprinse, cât de enervaţi nu ar fi fost, nici când ne dojeneau pe noi pentru vreo trebuşoară făcută.  Mama, care cel mai des ne certa ori ne făcea observaţii, nu apela nici măcar la lumea animală în procesul educativ. Putea uneori să mă compare cu un purceluş, dar asta numai în cazuri grave, când nu mai ştia de unde să apuce ca să mă aducă la condiţia de copil curat.  Dar cele mai grave adjective erau, de obicei: neascultătoare, obraznică,neruşinată şi altele din aceeaşi categorie. Tata avea câteva sudalme în arsenal , dar care nu conţineau cuvinte necenzurate şi nici nu făceau vreo aluzie la religie şi Dumnezeu. Cele care mi le amintesc eu erau „cămaşul mătii” şi „триста тридцать три”( trei sute treizeci şi trei, de unde şi de ce idee nu am nici astăzi).

Nu ştiu cum şi de unde au învăţat surorile mele cuvintele deocheate, dar eu ajunsesem pe la 10 ani şi nu prea aveam idee de ele. Adică mai auzeam câte unul de la alţi copii, dar nu eram sigură de sensul şi gravitatea lor.

În una din zile, ne jucam cu alţi copii în drum. Unul din băieţi s-a enervat ceva pe mine şi m-a trimis frumos şi răspicat drept …. la tat-mio. Da eu ca să nu priceapă nimeni că nu am înţeles adresa i-am răspuns şi mai răspicat:

–          Du-te tu!

Numai că, după aceea, am rămas cu dubii : e prostie mare ori nu, dar poate în genere nu-i prostie? Să întreb de ceilalţi copii ce-i asta nu vroiam, să nu râdă de mine că nu ştiu. Mă pornesc spre casă, cu gândul s-o întreb pe mama, dar pe drum îmi pierd curajul, dacă e prostie mare, cum s-o întreb?

Câteva zile am umblat ca plouată, mă rodea viermele curiozităţii şi zi şi noapte.Am încercat cu orice preţ să evit s-o întreb pe mama. Am căutat şi în Dicţionarul Explicativ Şcolar, la litera p am gasit o multime de cuvinte din patru litere dar cel care mă interesa pe mine nu era. Dacă am văzut că altfel nu se poate mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la mama. Ea spăla vesela la bucătăria de vară. M-am tot învârtit pe la spatele ei şi tot nu ştiam cum să încep vorba. Motanul nostru  Vasea, se tot băga printre picioare, şi eu, nu mă gândesc mult şi-i zic clar şi răspicat:

-Ia mai du-te tu Vasika în …(a lui tat-o) şi nu te băga în picioare!

Din partea mamei s-a auzit: pliosc, a căzut ceva în ligheanul cu apă. Mă uit cu coada ochiului spre ea, parca înmărmurise, nici o mişcare, numai răsuflarea adâncă se auzea. S-a întors încet spre mine:

-Ce-ai zis?

După privirea ei am înţeles că e mai bine să nu răspund direct la întrebare şi încep să mă bâlbâi încet sub nas:

-Ap… mmm…eu..mm..am auzit aceasta în drum şi nu ştiu ce înseamnă.

– Apoi altă dată,când nu vei şti ceva mai întâi întreabă.

Şi s-a pus pe explicat ce-i aceasta şi de ce mai bine să n-o folosim.

Eu am mârâit ceva sub nas, roşie ca racul şi m-am retras grăbită. Pe prag am dat peste tata,care m-a privit cu o seriozitate forţată şi cu umerii scuturându-se de la râsul abia reţinut. Numai am trecut pe lângă el,dar el a şi intrat în bucătărie la mama.Am făcut câţiva paşi înapoi ca să aud ce zice.

Tata a izbucnit în râs, mama râdea şi ea cu poftă.

-Auzi,femeie,iaca cât stăteai tu şi-i explicai fetei anatomia bărbatului, eu m-am pus pe gânduri.Poate trebuie să ne aşezăm şi să explicăm copilului care-s prostiile şi ce înseamnă.Că uite aşa când iese în lume or însulta-o toţi proştii dar ea va crede că-i zic ceva de bine.

-Păi, uite ia şi-i explică, zice mama.

-Eu sunt un biet electrician, tu la noi eşti învăţătoare.

Şi iar se aud hohote de râs.

Vocea lui tata:

-Lasă că facem altfel. Când o văd data viitoare pe nepoata Zina (directoarea şcolii la acel moment)o să-i zic să faca un careu general şi să tină o lecţie copiilor pe tema cuvintelor pipărate. Sunt sigur că a noastră nu-i unica neştiutoare .

Şi iar veselie în bucătărie.

Dar eu, totuşi, mă gândesc că tata a avut dreptate atunci şi trebuia să mă familiarizeze încă din copilărie cu cuvintele  necenzurate. Aşa poate nu ajungeam la  vârstă aceasta să simt urechile ofilindu-se de câte ori cineva în preajmă scapă câte un cuvânt mai buruienos. Mai ales că, am citit zilele acestea că folosirea cuvintelor deocheate scoate stresul în momentele mai dificile.  🙂