Cuvintele necenzurate şi educaţia

De când mă ţin minte, evit  orice situaţie de ceartă. Prefer să mă întorc şi să plec, atunci când văd că persoana e pusă pe sfadă. Dar dacă, totuşi, reuşeşte cineva să mă provoace la ceartă, pot s-o fac pe ton mai ridicat,dar, niciodată, nu folosesc cuvinte necenzurate. Chiar dacă persoana se cere trimisă la locul ei de origine, cât nu m-aş forţa nu o pot trimite acolo şi gata.

Părinţii mei nu foloseau  (cel puţin nu i-am auzit eu) cuvinte pipărate nici în discuţiile lor mai aprinse, cât de enervaţi nu ar fi fost, nici când ne dojeneau pe noi pentru vreo trebuşoară făcută.  Mama, care cel mai des ne certa ori ne făcea observaţii, nu apela nici măcar la lumea animală în procesul educativ. Putea uneori să mă compare cu un purceluş, dar asta numai în cazuri grave, când nu mai ştia de unde să apuce ca să mă aducă la condiţia de copil curat.  Dar cele mai grave adjective erau, de obicei: neascultătoare, obraznică,neruşinată şi altele din aceeaşi categorie. Tata avea câteva sudalme în arsenal , dar care nu conţineau cuvinte necenzurate şi nici nu făceau vreo aluzie la religie şi Dumnezeu. Cele care mi le amintesc eu erau „cămaşul mătii” şi „триста тридцать три”( trei sute treizeci şi trei, de unde şi de ce idee nu am nici astăzi).

Nu ştiu cum şi de unde au învăţat surorile mele cuvintele deocheate, dar eu ajunsesem pe la 10 ani şi nu prea aveam idee de ele. Adică mai auzeam câte unul de la alţi copii, dar nu eram sigură de sensul şi gravitatea lor.

În una din zile, ne jucam cu alţi copii în drum. Unul din băieţi s-a enervat ceva pe mine şi m-a trimis frumos şi răspicat drept …. la tat-mio. Da eu ca să nu priceapă nimeni că nu am înţeles adresa i-am răspuns şi mai răspicat:

–          Du-te tu!

Numai că, după aceea, am rămas cu dubii : e prostie mare ori nu, dar poate în genere nu-i prostie? Să întreb de ceilalţi copii ce-i asta nu vroiam, să nu râdă de mine că nu ştiu. Mă pornesc spre casă, cu gândul s-o întreb pe mama, dar pe drum îmi pierd curajul, dacă e prostie mare, cum s-o întreb?

Câteva zile am umblat ca plouată, mă rodea viermele curiozităţii şi zi şi noapte.Am încercat cu orice preţ să evit s-o întreb pe mama. Am căutat şi în Dicţionarul Explicativ Şcolar, la litera p am gasit o multime de cuvinte din patru litere dar cel care mă interesa pe mine nu era. Dacă am văzut că altfel nu se poate mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la mama. Ea spăla vesela la bucătăria de vară. M-am tot învârtit pe la spatele ei şi tot nu ştiam cum să încep vorba. Motanul nostru  Vasea, se tot băga printre picioare, şi eu, nu mă gândesc mult şi-i zic clar şi răspicat:

-Ia mai du-te tu Vasika în …(a lui tat-o) şi nu te băga în picioare!

Din partea mamei s-a auzit: pliosc, a căzut ceva în ligheanul cu apă. Mă uit cu coada ochiului spre ea, parca înmărmurise, nici o mişcare, numai răsuflarea adâncă se auzea. S-a întors încet spre mine:

-Ce-ai zis?

După privirea ei am înţeles că e mai bine să nu răspund direct la întrebare şi încep să mă bâlbâi încet sub nas:

-Ap… mmm…eu..mm..am auzit aceasta în drum şi nu ştiu ce înseamnă.

– Apoi altă dată,când nu vei şti ceva mai întâi întreabă.

Şi s-a pus pe explicat ce-i aceasta şi de ce mai bine să n-o folosim.

Eu am mârâit ceva sub nas, roşie ca racul şi m-am retras grăbită. Pe prag am dat peste tata,care m-a privit cu o seriozitate forţată şi cu umerii scuturându-se de la râsul abia reţinut. Numai am trecut pe lângă el,dar el a şi intrat în bucătărie la mama.Am făcut câţiva paşi înapoi ca să aud ce zice.

Tata a izbucnit în râs, mama râdea şi ea cu poftă.

-Auzi,femeie,iaca cât stăteai tu şi-i explicai fetei anatomia bărbatului, eu m-am pus pe gânduri.Poate trebuie să ne aşezăm şi să explicăm copilului care-s prostiile şi ce înseamnă.Că uite aşa când iese în lume or însulta-o toţi proştii dar ea va crede că-i zic ceva de bine.

-Păi, uite ia şi-i explică, zice mama.

-Eu sunt un biet electrician, tu la noi eşti învăţătoare.

Şi iar se aud hohote de râs.

Vocea lui tata:

-Lasă că facem altfel. Când o văd data viitoare pe nepoata Zina (directoarea şcolii la acel moment)o să-i zic să faca un careu general şi să tină o lecţie copiilor pe tema cuvintelor pipărate. Sunt sigur că a noastră nu-i unica neştiutoare .

Şi iar veselie în bucătărie.

Dar eu, totuşi, mă gândesc că tata a avut dreptate atunci şi trebuia să mă familiarizeze încă din copilărie cu cuvintele  necenzurate. Aşa poate nu ajungeam la  vârstă aceasta să simt urechile ofilindu-se de câte ori cineva în preajmă scapă câte un cuvânt mai buruienos. Mai ales că, am citit zilele acestea că folosirea cuvintelor deocheate scoate stresul în momentele mai dificile.  🙂

4 gânduri despre &8222;Cuvintele necenzurate şi educaţia&8221;

  1. Pingback: Dor de casa copilăriei. | moraritzamel

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s