Copacul din curte

Ceea ce nu traim la timp, nu traim niciodata. – Octavian Paler

Îi plăcea să privească copacul din curte, îi urmărea viaţa de zi cu zi, schimbările şi freamătul de ceva timp, de pe aceeaşi fereastra ,din acelaşi fotoliu. Parcă-i părea că întoarce o datorie, căci mulţi ani în şir acest copac i-a urmărit fuga, graba şi preocupările.

A fost un copil ca oricare altul,ştia să se bucure de-o floare răsărită pe margine de drum, de zborul frunzelor dezlipite de creangă,de picăturile de ploaie ce-i spălau faţa…Sufletul şi mintea erau în armonie, mergeau pe acelaşi drum şi în aceeaşi direcţie.

Nu-şi amintea sigur de când,dar la un moment dat din viaţă,sufletul şi mintea au început să aibă căi diferite.Sufletul încerca cu disperare să-i arate viaţa, frumuseţea clipei, dar mintea îi amintea îndată de îndatoriri, probleme, chestii ce trebuiau rezolvate urgent.

Primăvara, când copacul îşi îmbrăca coroana de flori, sufletul îi cerea să se oprească, să admire, să zâmbească, să inspire mirosul parfumat al florilor.Şi parcă ar fi vrut să-l asculte, dar îndată îşi amintea de reuniunea care trebuia să inceapă peste câteva minute, de lista nesfârşită de lucruri „importante” de rezolvat. Nu putea să piardă timpul cu „nimicuri”, ziua era prea scurtă…

În căldura moleşitoare a verii, cu câtă plăcerea s-ar fi aşezat la umbra lui, să se odihnească, să închidă ochii şi să asculte muzica pe care o cânta vântul atingând uşor frunzele. Dar nu putea să-şi permită aşa un lux,treburi erau atât de multe, iar ziua era atât de scurtă…

Şi cât de frumos foşneau frunzele toamna, îmbătrânite de soare şi desprinse de crenguţe de vânt. Undeva în colţ de ochi parcă îi apăreau imagini din copilărie, când lua cu braţele frunze, le arunca în sus şi privea zborul lor lent înapoi la pământ. Se apleca şi ridica câteva , vrând să adune un buchet, ca şi atunci,demult, ca să-l pună în casă, dar era dimineaţă, trebuia mai întâi să meargă la serviciu, pe urma la pauza de masă avea o întâlnire marcată la bancă. Cum să care cu sine toată ziua câteva frunze, ce-o zice lumea? Lasă că poate deseară, la întoarcere. Dar seara venea atât de repede şi lista de lucruri”importante” inca nu era la sfârşit…

Ce măreţ era copacul iarna. Părea un moş mare, dalb şi înţelept, care veghea lumea din jur. S-ar fi oprit ca să ajute copiii la făcutul babei de zăpadă, dar când privea la ceas, grăbea pasul şi trecea în fugă pe alături. Şi de când visa să meargă iarna la munte să meargă cu schiurile, să simtă vântul şi zăpada mângâindu-i faţa, dar iarna aceasta sigur nu va reuşi,parcă-s prea scurte iernile, poate la iarna viitoare…

Şi aşa cu las-că poate a trecut o viaţă şi n-a mai apucat să facă nimic din ce-a vrut sufletul, pentru că prea erau multe „trebuie” ale minţii.

Acum, erau atât de lungi zilele, şi iarna nu se mai termina parcă…

Gândul i-a fost întrerupt de o bătaie uşoară în uşă. Intră o doamnă cu un scaun cu rotile:

-Bună dimineaţa! Cum aţi dormit astăzi? Aşi văzut ce zi frumoasă şi prietenul D-voastră copacul vă aşteaptă în vizită.

Se aşeză în scaun, lăsă doamna să-i învelească picioarele cu o pătură şi porniră la plimbare.

-Cândva demult, îi zise doamnei, am auzit un banc „ Erau doi prieteni, unul alerga mereu, era grăbit în fiecare zi şi la fiecare oră, celălalt mergea agale şi nu se grăbea niciodată. Într-o zi cel grăbit, nemaiputând de curiozitate î-l întreaba pe celălalt de ce niciodată nu se grăbeşte. La care încetul îi răspunde: Şi dacă nouă, ca şi la maşini, ni-i dat un anumit număr de kilometri pe viaţă, de ce să mă grăbesc să-i trec repede?”.

Zâmbi cu tristete şi o întrebă pe doamna ce împingea scaunul:

-Poate şi picioarele mele, deja şi-au parcurs kilometrii care i-au avut de parcurs şi de asta nu prea vor să meargă.

Doamna, ca să schimbe tema, îi răspunse:

-Poate le zicem copiilor D-voastră să vă duceţi împreună la munte, până la sfârşit de iarnă?

-Crezi că sunt schiuri pentru scaunul meu cu rotile? I-a răspuns doamnei cu un zâmbet trist pe buze şi a întors capul spre copac ca să nu-i vadă nimeni lacrima de pe obraz.

Curaj ori laşitate?

De câtva timp, Ghida se gândea la moarte. Nu la moartea venită din boala, accident ori bătrâneţe, nu la moartea inevitabilă ci la cea provocată de própria persoană.

De când li s-a anunţat vestea sinuciderii uneia dentre colege, la birou nu se vorbea de altceva. Toţi, la toate colţurile şi la orice moment, întorceau viaţa bietei decedate  pe toate părţile, analizând amănunte ştiute, auzite ori imaginate în încercarea de a dezlega misterul unei astfel de decizii. Unii îşi aminteau momente,replici, gesturi la care nu atrăseseră atenţia  în trecut, alţii se învinuiau pentru că încărcaţi de propriile probleme şi griji nu şi-au dat seama de starea ei.

Ghida prefera să se ţină mai departe de această analiză sub microscop a vieţii celei duse în altă lume, nu participa la dezbateri, dar toată această istorie i-a întors sufletul pe dos, i-a provocat mii de întrebări la care se chinuia să găsesca raspunsuri. Toţi afirmau că a te sinucide este o mare laşitate, că persoana curajoasă nu fuge în aşa un mod de la probleme, ci stă în viaţă şi încearcă să le rezolve, să le înfrunte. Ghida avea mari dubii la această tema, părerea ei era că pentru a înfrunta moartea este nevoie de mare curaj.

Şi-a amintit de vecinul bătrân şi bolnav care nemaiputând suporta limitele impuse de vârstă şi durerile impuse de boală, s-a aruncat de la etajul 13. Ea era în casă la acel moment. A auzit un sunet surd şi straniu, a privit pe fereastră şi a văzut trupul fără de viaţă într-o poziţie extrem de sucită întins pe terasa de la primul etaj. I se părea ei, că în acest caz nu s-ar putea vorbi de laşitate, ci mai degrabă de un curaj imens.

Şi-a amintit de adolescenta, despre sinuciderea căreia a vorbit întreg orăşelul timp de multe zile în şir. I se păruse, că fără dragostea băiatului iubit nu va mai fi frumoasă viaţa. Aici, credea Ghida, nu se putea vorbi de curaj ori laşitate ci de naivitatea şi prostia vârstei, de lipsa de susţinere poate.

A încercat să-şi închipuie şi să ghicească dacă ar fi în stare şi ea la aşa un act. De câte ori ieşea la balcon şi privea în jos se trezea gândindu-se dacă ar putea să închidă ochii şi “să-şi ia zborul” în jos, spre pământ. Plimbându-se pe malul mării şi admirând dansul zbuciumat al valurilor încerca să-şi închipuie cum ar fi să mergi încet în întâmpinarea apei şi să te laşi dusă de valuri departe, foarte departe… Stând în cada cu apă, îmbătată de mirosul plăcut al săpunului şi lăsându-se mângâiată de apa delicată, se întreba dacă ar avea puterea să facă acea tăietură hotărâtoare pentru a lăsa lichidul vieţii să se amestece cu apa.

Numai la câte modalităţi nu s-a gândit şi n-a analizat Ghida în aceste zile. Devenise o obsesie întrebarea aceasta, care începu s-o sperie.Până la urmă, a ajuns la concluzia că nu poate un laş să se sinucidă, este nevoie de un curaj nemaipomenit pentru a-ţi pune singur capăt zilelor.

O altă concluzie, la care a ajuns ea, după atâtea frământări, a fost că, ea este o laşă. Nu ar găsi niciodată, curajul pentru a face aşa ceva.

Oricât de multe şi de grele încercări nu ar veni pe parcurs, viaţa este prea frumoasă pentru a avea curajul s-o părăseasca de bună voie.

Tangoul vieţii

Trei ore de deconectare de lume, de griji, de probleme, trei ore de plăcere si veselie. Asta am avut eu la cele trei ore de Tango.

Am făcut cursul de iniţiere cu aproape doi ani în urmă, iar acum, de cate ori am posibilitatea, mă duc să practic măcar un pic.

Cum de fiecare data mai sunt şi persoane noi, profesorul începe fiecare curs cu o mica introducere în lumea Tangoului şi a dansului. Un pic din istorie, un pic de teorie, unele trucuri,etc.

În ţara de origine, bărbaţii,trebuiau să înveţe mai întâi paşii doamnelor, şi, numai după ce îi cunoşteau la perfecţie, erau lăsaţi să înveţe paşii pentru bărbaţi. În aşa fel, când ajungeau să conducă o doamnă în dans, ştiau exact ce şi cum să facă, pentru ca mesajul lor să fie înţeles de parteneră

La curs s-au înscris cu o doamnă mai mult decât domni, dar cu prezenţa profesorului, chestia s-a primit perfectă. Ca să ne obişnuim cu diferiţi parteneri şi partenere, periodic ne schimbam între noi, în aşa fel ca fiecare să danseze cu fiecare.

Căteva indicaţii date de professor:

“Domnilor şi Doamnelor nu este de ajuns să vă cunoaşteţi paşii şi să-i faceţi în perfecţiune. Fiecare din voi trebuie să-l simtă pe celălalt, ca să fie o sintonie, o armonie în mişcări.”

“Domnilor, voi sunteţi cei care dau tonul. Voi sunteţi cei care conduc doamna spre paşii pe care vreţi să-i faceţi.”

“Doamnelor, voi trebuie să vă lăsaţi conduse.Încercaţi să citiţi mişcările partenerului, pentru a înţelege care-i pasul care el vrea sa-l faceţi”

“Domnule,Cezar, mâna D-voastră pe spatele doamnei, nu este pentru a o mângâia, aceasta o s-o faceţi altă data şi în altă parte (toată lumea râde cu poftă).  Mâna dreaptă serveşte ca principal emisor de indicaţii. De modul cum şi unde presionaţi cu ea, doamna înşelege unde şi cum trebuie să se întoarcă”

“Doamna, Lorena, dacă o să fiţi mereu atât de încordată, nu există bărbat care să reuşească să vă conducă,cât de mare dansator n-ar fi şi cât de mult nu s-ar strădui”.

”Sper să nu se supere doamnele, dar, în timpul dansului, de cele mai multe ori este mai bine daca dumneavoastra n-ați gândi. În această uniune, formată de partenerii de dans, bărbatul este partea care răspunde de tehnică, de organizare. Doamnele  sunt emoția, armonia ele lasă logica deoparte și conectează simțurile și intuiția.”

Și cam așa, printre indicații, glume, hohote de râs am tot trecut de la un partener la altul și au zburat trei ore parca ar fi fost câteva minute.

Şi o fi având dreptate profesorul, că dansează de mic copil și știe ce zice, dar nu toți reușesc sa-i urmeze indicațiile. Dintre cei  noua bărbați cu care am dansat, scoțând din lista profesorul, am reușit cât de cât să fac ce și cum zicea el, numai cu trei. Fără multă concentrare și gândire reușeam să le simt mișcările și indicațiile gestuale și să primesc plăcere de la dans. Fără să vreau mă lăsam dusă de muzică,de mâinile partenerului,de mișcările și gesturile lui precise.

Cu ceilalți a fost  tehnică, calculare, mișcare, numai nu dans.

Cum, domnule, să te lași să te conducă cineva care aștepta să fie condus( ”Ce bine că Doamna știe pașii, altfel sigur încurcam tot” vorbele unia dentre ei). Cum să primești plăcere de la dans când partenerul își lasă greutatea mâinilor pe spatele și în mâna ta, și-i mai rămâne să-și puna capul pe umăr ca să-l cari toată sala pe tine, încercând măcar pe departe să respecți tactul muzicii și tehnica dansului.  Când partenerul încearcă să se lipească prea tare de tine, confundând dansul cu  alt proces şi nu vrea să înţeleagă din cuvinte că poziţia nu-i corecta, il calci de câteva ori “din întmplare” pentru a-i demonstra că pentru anumiţi paşi este nevoie ca fiecare parte să respecte spaţiul lui.

Am avut un sentiment de regret profund că, nu am făcut până acum un curs mai serios de psihologie, pentru că, cu puţinul care-l cunosc, adăugând un pic de intuiţie am reuşit să fac un mic portret psihologic al fiecărui bărbat cu care am dansat. Dar cum cunoştinţele sunt cam puţine, şi característica e cu unele lacune.

De fiecare data când ascult indicaţiile profesorului şi analizez tehnica fiecărui partener în parte mă şochează asemănarea cu viaţa noastră cea de toate zilele. Majoritatea regulilor spuse de professor, s-ar potrivi de minune în relaţiile de cuplu. Cel puţin aceasta este părerea mea.