Ceea ce nu traim la timp, nu traim niciodata. – Octavian Paler
Îi plăcea să privească copacul din curte, îi urmărea viaţa de zi cu zi, schimbările şi freamătul de ceva timp, de pe aceeaşi fereastra ,din acelaşi fotoliu. Parcă-i părea că întoarce o datorie, căci mulţi ani în şir acest copac i-a urmărit fuga, graba şi preocupările.
A fost un copil ca oricare altul,ştia să se bucure de-o floare răsărită pe margine de drum, de zborul frunzelor dezlipite de creangă,de picăturile de ploaie ce-i spălau faţa…Sufletul şi mintea erau în armonie, mergeau pe acelaşi drum şi în aceeaşi direcţie.
Nu-şi amintea sigur de când,dar la un moment dat din viaţă,sufletul şi mintea au început să aibă căi diferite.Sufletul încerca cu disperare să-i arate viaţa, frumuseţea clipei, dar mintea îi amintea îndată de îndatoriri, probleme, chestii ce trebuiau rezolvate urgent.
Primăvara, când copacul îşi îmbrăca coroana de flori, sufletul îi cerea să se oprească, să admire, să zâmbească, să inspire mirosul parfumat al florilor.Şi parcă ar fi vrut să-l asculte, dar îndată îşi amintea de reuniunea care trebuia să inceapă peste câteva minute, de lista nesfârşită de lucruri „importante” de rezolvat. Nu putea să piardă timpul cu „nimicuri”, ziua era prea scurtă…
În căldura moleşitoare a verii, cu câtă plăcerea s-ar fi aşezat la umbra lui, să se odihnească, să închidă ochii şi să asculte muzica pe care o cânta vântul atingând uşor frunzele. Dar nu putea să-şi permită aşa un lux,treburi erau atât de multe, iar ziua era atât de scurtă…
Şi cât de frumos foşneau frunzele toamna, îmbătrânite de soare şi desprinse de crenguţe de vânt. Undeva în colţ de ochi parcă îi apăreau imagini din copilărie, când lua cu braţele frunze, le arunca în sus şi privea zborul lor lent înapoi la pământ. Se apleca şi ridica câteva , vrând să adune un buchet, ca şi atunci,demult, ca să-l pună în casă, dar era dimineaţă, trebuia mai întâi să meargă la serviciu, pe urma la pauza de masă avea o întâlnire marcată la bancă. Cum să care cu sine toată ziua câteva frunze, ce-o zice lumea? Lasă că poate deseară, la întoarcere. Dar seara venea atât de repede şi lista de lucruri”importante” inca nu era la sfârşit…
Ce măreţ era copacul iarna. Părea un moş mare, dalb şi înţelept, care veghea lumea din jur. S-ar fi oprit ca să ajute copiii la făcutul babei de zăpadă, dar când privea la ceas, grăbea pasul şi trecea în fugă pe alături. Şi de când visa să meargă iarna la munte să meargă cu schiurile, să simtă vântul şi zăpada mângâindu-i faţa, dar iarna aceasta sigur nu va reuşi,parcă-s prea scurte iernile, poate la iarna viitoare…
Şi aşa cu las-că poate a trecut o viaţă şi n-a mai apucat să facă nimic din ce-a vrut sufletul, pentru că prea erau multe „trebuie” ale minţii.
Acum, erau atât de lungi zilele, şi iarna nu se mai termina parcă…
Gândul i-a fost întrerupt de o bătaie uşoară în uşă. Intră o doamnă cu un scaun cu rotile:
-Bună dimineaţa! Cum aţi dormit astăzi? Aşi văzut ce zi frumoasă şi prietenul D-voastră copacul vă aşteaptă în vizită.
Se aşeză în scaun, lăsă doamna să-i învelească picioarele cu o pătură şi porniră la plimbare.
-Cândva demult, îi zise doamnei, am auzit un banc „ Erau doi prieteni, unul alerga mereu, era grăbit în fiecare zi şi la fiecare oră, celălalt mergea agale şi nu se grăbea niciodată. Într-o zi cel grăbit, nemaiputând de curiozitate î-l întreaba pe celălalt de ce niciodată nu se grăbeşte. La care încetul îi răspunde: Şi dacă nouă, ca şi la maşini, ni-i dat un anumit număr de kilometri pe viaţă, de ce să mă grăbesc să-i trec repede?”.
Zâmbi cu tristete şi o întrebă pe doamna ce împingea scaunul:
-Poate şi picioarele mele, deja şi-au parcurs kilometrii care i-au avut de parcurs şi de asta nu prea vor să meargă.
Doamna, ca să schimbe tema, îi răspunse:
-Poate le zicem copiilor D-voastră să vă duceţi împreună la munte, până la sfârşit de iarnă?
-Crezi că sunt schiuri pentru scaunul meu cu rotile? I-a răspuns doamnei cu un zâmbet trist pe buze şi a întors capul spre copac ca să nu-i vadă nimeni lacrima de pe obraz.