Homo sapiens

 

Cu cât mai mult cunosc oamenii, cu atât mai mult iubesc animalele.”

Arthur Schopenhauer

De câte ori aud un plânset de copil ori un scheunat de animal, mă trece un fior rece şi mă apucă panica pentru câteva secunde. E uimitor cât de mult ne marchează unele întâmplări din copilărie pentru toată viaţa. Am asistat în copilărie la două cazuri de violenţă, care mi s-au întipărit în memorie în detalii.

*

Aveam vreo nouă ani, cred. M-a trimis maică-mea la magazin după pâine cu o rublă şi o sacoşă de coarde (авоська). Totul mergea după plan. Am ajuns la magazin, vânzătoarea mi-a ajutat să pun cele 6 pâini in sacoşă, mi-a dat restul 4 kopeici şi m-am pornit spre casă. La numai câţiva metri de magazin se îmbulzeau multe persoane mari şi mici. Curiozitatea specifică tuturor copiilor m-a făcut să mă strecor printre persoane chiar în primul rând al spectacolului.

În mijloc erau două animale pline de sânge. Unul turbat, cu două picioare, beat atacând şi urlând ceva cu ură. Altul, încercând mereu să se apere, ori să fugă, un câine de rasa păstor german.

Câinele nu mai avea putere, să atace ori să latre. La fiecare lovitura se auzea un scheunat jalnic. Animalul cu două picioare, apuca câinele de urechi cu mâinile însângerate şi-l trântea cu putere de pământ, apoi, îi dădea cu piciorul sâ se ridice strigând:

  • Haide, muşcă-mă!

Am stat câteva momente, paralizată, neînţelegând ce vrea beţivul de la câine şi de ce toţi ceilalţi adulţi nu făceau nimic ca să oprească oroarea. Cu ochii în lacrimi, m-am strecurat înapoi printre mulţime, nemaiputând privi scena şi am luat-o la fugă cât mai departe de „spectacol”.

*

În altă zi, cam pe la aceeaşi vârstă, am ajuns în joacă, acasă la un băiat de vârsta mea. Aveau o gospodărie mare asemănătoarea cu cea a unchiului meu şi asta mă fascina. Băiatul văzându-mi interesul începu să-mi facă o mică excursie , arătându-mi cu mândrie vaca cu viţelul, porcii, iepurii. Când am ajuns în dreptul cuştilor cu iepuri, şi-a dat seama că, luându-se cu joaca a uitat să-i hrănească. A alergat repede şi a adus un sac cu iarbă şi a început să bage câte puţin în fiecare cuşcă. În acest moment s-a întors tatăl lui cu căruţa de la muncă. Când a priceput că animalele au stat toată ziua flămânde, a sărit din căruţă, l-a apucat pe băiat de spatele cămăşii, şi la împins jos, în mijlocul ogrăzii. Aşa cum încă ţinea în mâini biciul cu care a mânat caii, a început să lovească cu el în copilul îmbrâncit jos. Copilul se îndoia în toate părţile şi dădea din mâini în tentativa de a se apăra de lovituri, ţipetele lui, la început mai stridente, pe măsura loviturilor deveneau tot mai răguşite. Nu ştiu cât a durat scena, mie mi s-a părut o veşnicie. Nu puteam nici să mă mişc din loc. După ce bărbatul a considerat că ajunge şi a intrat în casă, băiatul a rămas nemişcat, în poziţia fătului scoţând numai nişte icnete surde.

Încă mult timp dupa acea zi de câte ori vedeam trecând pe drum acel domn, mă treceau fiori de frică.

Şi acum, fiind adultă şi ştiind mai multe despre firea umană nu pot să înţeleg cum poate o persoană să aibă atâta ură în ea.

 

Vreau haosul,inapoi!

DSC03246

 

Dacă în fiecare zi când vă întoarceţi de la serviciu găsiţi cam acelaşi scenariu ca al meu: deschid uşa de la intrare şi mă împiedic de adidaşii feciorului; numai îmi capăt echilibrul şi mă împiedic de haina fiicei,dezbrăcată odată cu ghiozdanul; nu reuşesc bine să mă bucur de faptul că am evitat o lovitură cu capul de perete că se şi începe momentul jalbelor, „Să ştii că nu mă mai duc după ea la şcoală, e o needucată, nu mă ascultă!” , „ Tu eşti needucat! Mamă, de ce a trebuit sa-l faci pe frati-mio şi încă înaintea mea, mai bine mă aveai numai pe mine!”… peste câteva momente, deja sunt prieteni din nou şi alearga prin casă, se bat cu perne şi aruncă haine unul după altul…

Şi cum începusem să zic, dacă aveţi ceva asemănător şi în aşa momente vă trece prin cap vreun gând de tipul: „Doamne, oare când o sa am şi eu linişte în casă cu toate lucrurile puse în ordine la locurile lor?”,alungaţi aşa gând năstruşnic. Doar este şi o vorbă: „ Fii atent cu ce-ţi doreşti căci poate să se îndeplinească.”

Vă pot spune din propria experienţă că sunt gânduri nepoftite, de moment, dar în realitate, nu vă doriţi aşa ceva.

De o săptămână am linişte în casă, toate lucrurile le găsesc seara exact aşa cum le-am lăsat de dimineaţă: fiecare la locurile lor. Parcă nici praful nu se mai aşează pe mobilă. Când deschid uşa de la intrare şi nu dau de adidaşi, papuci, ghiozdane,iar cine mă primeşte în casă este numai liniştea şi curăţenia „mult dorită” mă apucă o tristeţe de nedescris. Îmi amintesc de cuvintele mamei: „ Lasă,fată hăi, bine că are cine să facă gălăgie şi dezordine, că sunt persoane care-şi doresc aceasta şi n-o au.”

Mai am o săptămână de pace iar mie îmi pare că-i o lună. De-ar începe mai repede haosul, ca să mă întorc la viaţa mea normală.

 

În impas…

 

Sufletul meu se comportă ca un copil alintat şi mofturos,care nu ştie să vorbească încă. Ştie ce vrea, dar nu poate explica pe înţelesul celorlalţi.Strigă,zgărăie,dă din mâini şe picioare … iar adulţii trebuie să ghiceasca care-i dorinţa prin metoda încercărilor: vrei aceasta, ori poate aceasta…

„Vreau schimbări!Trebuie să schimbi ceva!Am nevoie de schimbări!”Acesta e cântecul pe care mi-l cântă sufletul de ceva timp.

De obicei am aşa porniri măcar o data pe an şi de cele mai multe ori cine sufera schimbările este casa. Schimb culoarea pereţilor, locul mobilei in cazurile mai drastice schimb membrii familiei dintr-o camera în alta şi mă liniştesc pentru un timp.

Fecioru-meu deja cunoaşte simptomele. Când mă vede plimbându-mă cu mutră gânditoare şi cu metrul în mână dintr-o cameră în alta, mă alungă din camera lui:

-Mamă, aici totu-i bine. Imi place camera mea unde este şi exact aşa cum este: culoare, locul mobilei, tot!

*

De data aceasta simt că n-o să meargă. De fiecare dată când incep excursia de cercetare a posibilelor schimbări prin casă,o las baltă,căci înţeleg , nu de aceste schimbări am nevoie.

Aceasta mă sperie, pentru că nu ştiu bine ce vrea sufletul meu de la mine. Suntem ca mutul şi cu orbul, nicicum nu ne putem înţelege. Eu încerc să-i zic că o să schimbăm patul din dreapta în stânga, peretele de la apus îl vopsim în dungi iar cel de la răsărit în buline şi totul va fi bine. Iar el, sufletul,se zbuciumă în piept cu o ciudă şi nemulţumire, de-mi pare că nu mai are loc acolo unde stă. Şi măcar de mi-ar putea zice clar ce vrea…

Dimineaţa mă trezesc cu o senzaţie de neîmplinire, de rătăcire totală. Nu ştiu la ce va duce toată cearta aceasta a noastră, la bine ori la rău, dar că va duce la schimbări ştiu sigur.

Aştept cu nerăbdare să văd ce vine…IMGP3935 (2)