Vrei sa fii regină?

-Mami, da tu ai vrea sa fii regină?

Mă surprinde fic-mea cu o intrebare directă, după ce a ciripit neîntrerupt tot drumul de acasă până la școală, sărind de la un subiect la altul. Eu reușeam doar să îngân uneori, când își trăgea ea aer, câte un ”da”, ”ei da?” și ”nu mai spune” .

Tot așa direct și fără să mă gândesc mult îi răspund zâmbind:

-Păi eu deja sunt regina în casa mea, tu ești prințesa iar frati-to prințul.
-Nu regină de asta, mami, din aia adevărată cu coroană și castel, râde copila cu gust.
-Reginele din zilele noastre nu poartă coroana zi de zi, iar căsuța noastră pentru mine e mai ceva ca un castel.
-Dar acum hai serios, ai vrea să fii regină ”de verdade”(adevărată)?
-Nu, n-aș vrea!
Se oprește în loc și se uită la mine ca la extraterestru.
-Cum așa să nu vrei să fii regină?

Asta e ”bue da fixe”( argou portughez echivalent la ”foarte mișto”).

-Iaca așa, nu vreau. Deseara îți explic de ce, acum fugi la lecții să nu întârzii.

Toată ziua m-am gândit la întrebarea fetei și la privirea ei holbată și mirată ca reacție la răspunsul meu.
Ea vrea să fie prințesă, și eu vroiam cândva, pe la vârsta de 9 ani, când mă săturasem să fiu Zoro, pirat, aviator și alte profesii aventuroase.
Povestea mea preferată era ”Trei alune pentru cenușăreasă.” O vedeam de fiecare dată când o dădeau la televizor, ca prima dată, cu un interes deosebit. Uneori scoteam rochia mamei de mireasă din dulap si mă împodobeam cu ea, îmi puneam o coroniță din carton cu jucării de la brad sfărâmate și lipite pe carton ,ca să lucească și defilam prin casa mare în fața dulapului cu oglindă. Dacă mă lua frigul, zmulgeam cuvertura din catifea cu doi cerbi frumoși pe mijloc, și mi-o aruncam pe spate, lăsând o bucată mare să se întindă pe podea, exact ca in film( nu chiar exact, dar cu un pic de imaginație se potrivea).
Și de ce atunci vroiam să fiu prințesă, iar acum nu vreau nici prințesă, nici regină, nici ducesă,nici actriță,nici cântăreață, etc.?
Pentru că fiind copil, vezi doar o parte a monedei: lux și famă, și-ți pare că e atât de ușoară viața, că toți îți îndeplinesc dorințele la cel mai mic semn, că faci ce vrei și când vrei. Cu timpul ajingi să vezi cealaltă parte: reponsabilitatea, lipsa de intimitate, critica pentru orce gest sau vorbă nereușită…
Acum sunt mulțumită cu statutul de persoană simplă. Cu dreptul meu la greșeli și viață privată.
Seara, după cină, prințesa își amintește de discuția de dimineață:
-Ap, de ce nu vrei tu să fii regină,mamă?
Am încercat să-i explic cât mai pe înțelesul ei, care sunt incomoditățile și părțile negative în a fi o persoană regală, ori o vedetă, mai ales în zilele noastre.
-Dacă ar gândi toți ca tine, ap n-ar mai fi nici prințese, nici vedete. Îmi zice fic-mea îngândurată.
-Tu m-ai întrebat de mine, nu de toți. Eu ți-am spus de ce nu vreau eu să fiu regină. Fiecare are viziunile și dorințele sale.
-Da eu totuna vreau să fiu prințesă, ori poate cântăreață, ori pictoriță, ori croitoreasă, ca să-mi cos rochii de prințesă, ori… mmm mamă, eu cred că nu știu încă, ce vreau să fiu. Dar prințesă ori regină e tare ”fixe”, dacă n-ar fi chestiile astea care mi le-ai zis acuma.

Ultimul drum

 

„Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiti un pat
Din tinere ramuri.

Si nime-n urma mea
Nu-mi plânga la crestet,
Doar toamna glas sa dea
Frunzisului vested. ”

Mihai Eminescu”Mai am un singur dor”

 

Chiar în fața oficiului unde lucrez se află capelele funerare ale orașului.

Cum îmi ridic privirea de la computer dau cu ochii de biserica,

unde celor catolici li se citește ultima slujbă și de capelele funerare.

La început, mă treceau fiorii de fiecare dată când vedeam procesiunile,

îmi aminteam mereu unde mergem toți, care ne este oprirea finală. Rară ziua când nu este nici o înmormântare. De obicei sunt câte doua trei pe zi. Și eu care aveam impresia că locuiesc într-un orășel mic de provincie, cu atâtea înmormântări pe săptămână, trebuie să fie mult mai mare decât pare la prima vedere.

Acum, m-am obișnuit cu priveliștea și nu-mi mai stârnește nici frică, nici mirare, doar o profundă părere de rău pentru cei ce se duc și pentru cei care îndurerați îi petrec pe ultimul drum.

Cu timpul am început să ghicesc naționalitatea, statutul, nivelul social și vârsta decedatului, după modul cum se comportă cei veniți să-l petreacă și organizarea ceremoniei. Toate aceste diferențe de comportament, număr de persoane și luxul ori lipsa lui în  organizare, mă fac să mă gândesc mult dacă toate acestea sunt importante și dacă da, pentru cine?

Oare îi mai pasă celui ce se duce ( ce este dus, ar fi mai corect)? Oare stă undeva sus sufletul lui și numără câți au venit să-și ia rămas bun, care dintre ei a venit pentru că întradevăr îi pare rău și care a venit doar de ochii lumii ori din curiozitate? Oare îî este mai ușoară trecerea dacă ceremonia este mai pompoasă și mai luxoasă?

Alteori îmi amintesc de înmormântările de la Moldova cu poduri, țoale, veselă, colaci, pomene, comândări și praznice, care mai de care mai deocheate și le compar cu înmormântările de aici mult mai simple și mă întreb:

Cui îi pasă și pentru cine face vreo diferență toate acestea?

Mai devreme ori mai târziu toate ajung la un sfârșit

„And so there must come an end.”

Charlotte Kitley

Am dat, din întâmplare, pe net, peste ultimul articol scris de o jurnalistă engleză, care a decedat recent de cancer. Charlote Kitley, știind că în curând va pleca în ultima ei călătorie, a lăsat o scrisoare pentru ”cei care rămân”. Am citit-o de câteva ori deja, mi-am salvat-o și cred că o voi reciti înca de multe ori. Celor care rămân li se dau câteva sfaturi  utile, pe care majoritatea dintre noi le cunosc, ori le intuesc, însă preferăm să le lăsăm pentru mai târzu, pentru mâine, pentru când vom avea mai mult timp…

Câteva din sfaturile ei:

*Vă rog, vă rog să vă bucurați de viață.

*Pe piatra voastră de mormânt nu va sta scris ”Eu am vrut să lucrez mai mult”.

*Înconjurați-vă de prieteni adevărați și alegeți prietenii cu atenție și grijă precum cauți o comoara.

*Frumusețea este peste tot, numai trebuie uneori să căutăm cu mai multă atenție.

Citind această scrisoare, mi-am amintit cum, cu vreo 8 ani în urmă, m-am trezit după o operație. Nu puteam să mă mișc fără să simt durere în tot corpul. Medicul fericit că am revenit la viață, m-a felicitat cu reînvierea și m-a anunțat că am trecut ca prin urechile acului:

-Sa fi venit câteva ore mai târziu, doamnă, acum nu aveam pe cine felicita.

Mi-a dat din ochi vesel și s-a dus la datoire. Iar eu, am rămas pe gânduri, toate zilele cât am stat în spital eram parcă într-o meditație profundă. Mi-am dat seama că în așa momente nu conteaza câți bani ai la bancă, cât de luxoasă îți este casa și cât de mult ești apreciat la lucru. Atunci, pur și simplu vrei să trăești și vrei să se oprească durerea. Nu contează cât de unită și frumoasă pare familia ta dintr-o parte, dacă în așa momente, persoana care ar trebui să se afle alături și să te susțină, preferă să stea undeva departe, sub pretextul  unui negoț important și te lasă să te descurci singur. Atunci, vazusem niște adevăruri și luasem niște hotărâri, pe care, odată ieșită din spital și cuprinsă în învălmășeala grijilor zilnice le-am tot amânat și le-am tot lăsat pentru mai târziu.

Și de ce oare, trebuie să ajungem la sfârșit, ori să trecem prin momente dificile, ca să vedem adevărurile simple? De câte ori trebuie să ne scuture viața, ca să învățăm minte?

Săptămâna trecută, după ce am lăsat-o pe fic-mea la poarta școlii cu o imbrățișare și câteva pupe, mi-am luat fuga spre lucru. Mergeam grăbită, ca de obicei, parcă m-ar fi fugărit cineva.

Pe drum mă întâlnesc cu o cunoscută care-și ducea fetițele la școala. Eu ma salut, mama fetelor îmi răspunde, iar una din fete, de vreo 6 ani, îmi zice:

-Tanti Maria, dar dumneata ai văzut cât de frumos e cerul astăzi?

Copila fericită cu un zâmbet nu numai pe buze ci și în priviri.

Mă uit la cerul de un albastru deschis cu nori fini, parcă erau pictați ușor de mâna unui pictor iscusit – frumusețe deosebită.

-Într-adevăr, nespus de frumos, i-am răspuns fetei, îți mulțumesc pentru că mi l-ai arătat.

Mama fetei, zâmbind și ea, mi-a spus că de cum a ieșit afară, copila ei tot admiră frumusețea cerului.

M-am pornit mai departe. Numai că pasul deja nu-mi era așa de repezit, fruntea nu mai era așa de încruntată, privirea deveni mai senină și zâmbetul îmi cuprinse fața, privirea și sufletul. Și până la urmă unde mă grăbesc eu mereu? Oricum nu le putem face pe toate, în schimb, putem oricând să croim câteva momente pentru a găsi și a ne bucura de frumosul din jur.

Pentru cei curioși, aici găsiți articolul menționat mai sus, în engleză: http://www.huffingtonpost.co.uk/charlotte-kitley/bowel-cancer-charlotte-kitley_b_5836238.html