Crăciunul mâinilor dibace

De cum a început anul şcolar, în septembrie, fata mi-a declarat că nu mai am voie să arunc nici o sticlă de plastic, indiferent de mărime ori culoare.
– Ne trebuie la şcoală să facem lucruri frumoase, a fost unica explicaţie obţinută.
Pe parcursul câtorva săptămâni am tot urmărit dimineaţa,când o duceam la şcoală, cum cară părinţii şi copiii pungi cu sticle de plastic.
Mai pe la inceput de noiembrie, am primit un email de la primărie în care erau invitaţi toţi doritorii la câteva ore de activitate voluntară, pentru a ajuta la prepararea podoabelor de Crăciun cu care urma să fie înfrumuseţat orăşelul nostru.
Dar nici mulţimea sticlelor, nici această acţiune a primăriei nu m-au preparat pentru ceea ce urma să apară pe străzile oraşului Portimao,în şcoli şi în grădiniţe, la început de decembrie.
Tot, de la ghirlande pe deasupra străzilor,până la tradiţionalul brăduţ de Craciun, este făcut din sticle de plastic, colorate, tăiate şi aranjate cu mare dibăcie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Plimbându-mă şi admirând podoabele, am auzit de la localnici unele critici, că uite, Dom-le, la ce ne-a adus criza aceasta, am ajuns să agăţăm gunoiul,în loc de luminiţele şi jucăriile frumoase.

Dar cel mai mult am avut plăcerea să aud admiraţie şi laudă pentru cei ce au stat ore şi zile în şir şi au construit toate aceste frumuseţi cu atâta dibăcie.

Zică lumea ce n-ar zice, dar a scos multe idei şi iniţiative frumoase la iveala, criza ultimilor ani.

Publicitate

Petruţ

N-a putut să doarmă toată noaptea de emoţii. Chiar şi în puţinele momente când îl fura somnul,îi apăreau în vis diferite chipuri. Iar el, se chinuia s-o cunoască, să ghicească care este ea. Nu şi-o mai amintea. Nu avea nici măcar o fotografie cu ea. De când se ţinea minte i-a avut în preajmă doar pe bunica şi pe tata. După spusele lor, mama a stat cu el doar câteva luni după ce s-a născut. Ar fi dorit şi el, ca orice copil s-o aibă în preajmă, sau măcar să-şi poată aminti ceva despre ea.

De cele mai multe ori, când o întreba pe buni cum este mama lui, cum se juca cu el şi de ce a trebuit să plece, ea îşi ferea privirea şi schimba tema. Alteori, când era supărată, bunica zicea cu ură să uite de ea, că nu merită să i se spună mamă, căci a pus mereu pe primul loc, băutura, ţigările şi drogurile, că niciodată nu i-a păsat de Petruţ şi chiar şi în puţinele luni cât a stat cu ei a fost o răutăcioasă şi nepăsătoare. Dar Petruţ, n-o credea, zicea şi ea verzi şi uscate, la ciudă, la nervi ori poate de bătrâneţe. Cum să fie mama lui chiar aşa? Doamna educatoare la grădiniţă le-a spus că mama este fiinţa cea mai scumpă şi cea mai bună din lume. El ştia toate poeziile şi cântecele despre mamă, pe care i-a învăţat educatoarea şi neapărat o să i le spună, când o vede.

Astăzi, de cum s-a genit de ziuă, el a sărit din pat şi a aranjat, încă o dată, puţinele cărţi şi jucării pe care le avea. A strâns patul şi s-a îmbrăcat frumos, să vadă mama ce băiat bravo este el. A scos lădiţa lui secretă din ascunzişul de după cărţi şi o ţinea cu drag la piept. Acolo, sub capac, erau toate cadourile lui, facute la gradiniţă de ziua mamei şi alte desene făcute de el acasă, tot pentru ea. Când va intra în casă, şi-l va strânge la piept, aşa cum văzuse el că fac mamele altor copii când îi aduc sau când îi iau de la gradiniţă, şi aşa cum făcea bunica, de câte ori avea timp, el va fi cel mai fericit copil din lume. Atunci o să-i dea lădiţa scumpă, iar ea văzând câte lucruri frumoase a făcut Petruţ, v-a fi cea mai fericită mamă din lume.

Tata zice, că mama a trebuit să plece departe, la un fel de spital, căci nu se simţea prea bine. Iar bunica îi reproşează cu ciudă că spitalul ei se numeşte puşcărie şi dacă ar fi băut mai puţin vin, n-ar fi consumat droguri şi n-ar fi furat de pe la casele oamenilor, nu era necesar să meargă acolo. Buni, mai zice, uneori, că dacă mama n-ar fi băut şi fumat porcării când Petruţ era la ea în burtică, acum n-ar trebui să meargă atât de des la medic. Uneori, tati tot bea mult vin şi fumează ţigări cu miros diferit. Atunci Petruţ se teme de el, fuge şi se ascunde în camera lui, iar bunica plânge şi se roagă la icoana de pe perete. În aşa momente, tare-i mai este frică să nu se îmbolnăvească şi tati de aceiaş boală ca mami şi să trebuiască să meargă şi el la spitalul numit puşcărie.

Acum era deja trecut de prânz şi mami nu ajunsese încă. Tati era plecat s-o aducă, iar bunica se plimba fără rost prin casă bolborosind ceva sub nas.

S-a deschis uşa şi în prag a apărut tati cu o doamnă, asta trebuia să fie mama lui. S-a ridicat brusc de pe scăunel şi a pornit zâmbind şi fericit spre ea. Dar la jumate de drum a încetinit pasul, nu a văzut aceiaş fericire în ochii ei. Poate totuşi, nu era asta mama lui.

– Ce te-ai oprit Petruţ la mijloc de cale, haide, vino, salut-o pe mama ta, îi spuse tata.

Petruţ s-a apropiat timid şi a întins mâinile s-o cuprindă. Doamna l-a privit lung şi rece şi l-a cuprins neîndemânatic. Şi-a amintit de cutiuţa lui cu cadouri pentru ea şi a fugit repede s-o aducă. Când s-a intors să i-o dea, de la emoţii a scăpat-o jos. Pe podea s-au întins cele câtva desene şi felicitări, facute cu mâinile lui.

– Adună-ţi mâzgâlelile de pe podea, că mi le arăţi altă dată. Acum sunt obosită şi mi-e foame, i-a spus repezit doamna-mamă. Bunica s-a uitat lung şi trist, Petruţ s-a aplecat şi a strâns cu mâinile tremurânde conţinutul cutiei, iar tata a deschis gura să zică ceva, dar a inchis-o la loc.

Târziu, când Petruţ stătea în pat şi ştergea încet lacrimile cu mâneca de la pijama, bunica a venit şi s-a culcat lângă el. Din bucătărie se auzea zgomot de sticle, râsete şi venea mirosul ăla straniu diferit de cel de la ţigări.

-Bunico, cred că medicii nu au lecuit-o bine pe mami la spitalul puşcărie, dacă iar bea mult vin.

– Apoi, văd şi eu că n-au lecuit-o. Şi dacă va merge aşa, mă tem să nu se întoarcă înapoi de unde a venit, dar deja împreună cu taică-tu, i-a răspuns bunica, ştergându-şi şi ea lacrimile de pe obraji.

Ajutorul bunicutei

Bunica mea paternă a decedat când eu aveam 5 ani, și foarte multe despre ea ştiu din cele auzite de la părinți și de la mătuși. Mie mi-au rămas în memorie, doar fragmente, priviri, fraze și gesturi.
A fost un adevărat general în familie până la sfârșitul vieții. Fire foarte severă, care nu ezita să-și pedepsească odraslele atunci când făceau vreo boroboață. Uneori le pedepsea așa de bine, încât nu se puteau așeza pe fund căteva zile la rând. Poate
aceasta se datora faptului, că într-un moment dificil, îndată după al Doile război, pe timp de foame și greutăți, a rămas singură cu 7 copii. Singură responsabilă pentru hrana, educația și bunăstarea lor. Femeie deșteaptă, care știa să scrie și să citească româna și slavona a ținut să-și trimită toți copiii pe la școli, să-i facă ”oameni”.
Când mi-a povestit tata, despre bătaia primită pentru că furase harbuji din grădina unui vecin, îi vedeam tristețea din ochi și-mi era foarte milă de băiețelul de altă dată, dar îmi era și mai milă de bunică-mea. Nu știu de ce, dar după istoria auzită, mi-am închipuit-o pe bunică seara, privindu-și copiii care dormeau dulce, cu lacrimi curgându-i pe față și cu durere în priviri. Poate pentru că cele câteva momente care au rămas în memoria mea, despre ea, sunt pline de bunătate. Eu nu i-am cunoscut decât privirea blândă și zâmbetul.
Îmi amintesc cum alergam și mă ascundeam după fusta ei lungă, de câte ori făceam vreo șotie. Ea se punea între mine și părinți și zicea:
– Dacă vreți să bateți pe cineva, pe mine băteți-mă, pe ea să nu îndrăzniți s-o atingeți. Eu scăpam nepedepsită și mulțumită.

Nu stiu cum a reusit bunica,dar aproape toți copiii ei locuiau nu departe unul de altul, i-a plasat strategic, sa nu-i fie greu sa-i viziteze pe toți. Cum se trezea dimineța începea tura de onoare pe la casele tuturor. Chiar dacă unii din ei nu erau pe acasă ea iși făcea datoria să verifice dacă totul e în ordine. Si bineînțeles, eu eram asistentul ei personal. Unde se ducea bunica, mă duceam și eu, parca eram umbra ei. Spre sfârșitul vieții, când deja nu se simțea prea bine și avea nevoie de un baston să meargă, făcea vizitele tot mai rar și mai rar.
Într-o zi, considerând eu că deja e vreamea ”turului de onoare”, încerc s-o iau la ”datorie”și o îndemn:

– Hai bunico, ca deja de 2 zile n-am fost sa vedem ce fac rudele!
– Of, fată hăi, nu cred că mergem astăzi, că-s batrână deja, mă dor picioarele și mi-e greu sa urc la deal.
– Ei, bunico,lasă că ți-oi duce eu bastonul la deal, sa-ti fie mai usor!
Si bunica mea radea cu pofta, iar eu nu intelegeam de ce…..
Dupa ce a decedat, fie-i țărâna ușoară, eu nu mă puteam obișnui să stau mult acasă și așa și am continuat lucrul ei mai departe, facând in fiecare zi tura de verificare pe la rude și uneori, și pe la cei care nu erau rude cu noi…