Dragostea nu are vârstă

El, a fost primul client când s-a deschis florăria de lângă parc. A cumpărat un singur trandafir cu o crenguţă de verdeaţă, a rugat să fie frumos legate cu o panglică fină de culoarea florii.00924__Rose_Bouquet__1_Stem__Red_50cm__Box_120_

Şi de atunci, în toată miercurea dimineaţa, venea după o floare. Trandafir alb şi panglică albă, trandafir roz şi panglică roz, etc. de fiecare dată, se schimba doar culoarea florii şi a panglicii. Nu se schimba nici costumul nici pălăria. Că era arşiţă ori vânt rece, în zi de ploaie ori senină, venea îmbrăcat ca pentru o mare ceremonie: costum din trei piese, de un gri spălăcit de vreme, vânt şi soare, o batistă de o culoare asemănătoare se vedea ieşind frumos dintre primii doi nasturi de sus ai cămăşii şi o pălărie, care te mirai cum de se mai ţine pe creştetul omului de ponosită ce era. Cândva au fost veşminte fine şi de bună calitate, dar vremea le schimbă şi le învecheşte pe toate.
Domnul, ajuns deja la o vârstă, când e greu să spui câţi ani are, fără să te uiţi în buletinul lui, de o înălţime medie, extrem de slab, uscat chiar, zâmbea rar, vorbea puţin şi avea o ţinută măreaţă.
La început fetele făceau glume pe seama lui, după ce pleca.
– Unde s-o fi ducând aşa împopoţonat? Fuuu ce miros a vechitură, unde şi-o fi ţinând costumul ăsta? mai bine s-ar duce ca exponat la muzeu împreună cu costumul.
– Fato, poate se duce la cimitir la mormântul soţiei, îţi închipui ce dragoste a fost, daca şi după moarte îi duce în fiecare săptămână flori?
-Care cimitir? Nu vezi că se duce cu totul în altă parte? Şi-o fi găsit vreo „domnişoară” de vârsta lui, tot bună de muzeu şi-i tot duce flori.
Au încercat ele de câteva ori să-l descoase, dar nu le-a reuşit. Domnul zâmbea discret, îşi lua florea şi dus era.
Fetele de la florărie, precum şi mulţi trecători priveau lung în urmă, încercând să ghicească încotro i-i calea şi pentru cine-i floarea din mâinile tremurânde. Lui nu-i păsa de cei care îl priveau lung, nici de cei care nu-l priveau deloc. Nu-i păsa de chicotelile unora ori de indiferenţa altora. El mergea încet prin ulicioarele înguste pavate cu pietricele şlefuite de mulţimea picioarelor de-a lungul timpului, printre casele mici, pe alocuri deja jerpelite, din partea veche a oraşului.
Cu un zâmbet abia vizibil şi o lumină de fericire şi aşteptare în privire, se îndrepta spre parcul de pe malul râului. Se aşeza pe una din băncile cu vedere spre râu şi aştepta răbdător. Venise, ca întotdeauna cu câteva minute mai devreme, chiar dacă ştia că ea mereu întârzie. Îi plăcea să folosească aceste momente pentru a depăna iar şi iar în memorie prima lor întâlnire, de acum muuuuuuulţi ani în urmă. El un june stilat şi îndrăgostit peste urechi, fericit că se hotărâse după multe frământări şi dubii s-o invite pe cea mai frumoasă fată din oraş la o întâlnire romantică. Ea, o zeiţă, cu zâmbet de înger şi privire senină, ca albastrul cerului de vară, care roşea lejer de câte ori li se întâlneau privirile.
Cu timpul, grijile, problemele, rutina începu să-i înstrăineze parcă. Dragostea mai era, o simţeau ambii, dar nu mai era atât de proaspătă şi fără umbre ca la început. Până când, într-o zi el a trecut din întâmplare pe la locul întâlnirilor de la început, iar în sufletul lui s-a revărsat lumina şi fericirea acelor clipe de demult. Atunci, i-a venit ideia să reînoiască dragostea, să readucă romantismul în căsnicia lor. La prima „reîntâlnire” i-a fost complice fiica, care aşa parcă din întâmplare a adus-o pe maică-sa la parcul lor, unde el, îmbrăcat la patru ace o aştepta, ca şi înainte, cu o floare. Acum aşteptau ambii miercurea, ca doi adolescenţi îndrăgostiţi. Şi de fiecare dată, ea venea încet, el se ridica repede şi mergea câţiva paşi înaintea ei, o săruta uşor pe buze şi se aşezau pe bancă. Puteau să stea în tăcere o mare parte a timpului, privind cu admiraţie frumuseţea din jur, apa râului, trecătorii, cerul şi floarea din mâna ei.
Apoi se îndreptau la braţ spre casă, unde floarea de miercurea aceasta lua locul celei de miercurea trecută în vaza din sală.