Prin greutăţi spre stele

„Per aspera ad astra”

A-ţi lăsa ţara, familia ambientul familiar şi a emigra e o aventură, e curaj, risc şi muuulte greutăţi. Mulţi reuşesc să se încadreze în noua lume mulţi eşuiază.

Cei care au părăsit ţara cu o valiză şi un suflet plin de speranţă ştiu drumul, cunosc dificultăţile dar a fost alegerea lor, întotdeauna este o alegere. Şi ajunşi pe tărâm străin mai întâi şi întâi au avut de făcut alegerea de a rămâne, de a încerca să facă parte din noua lume ori de a se întoarce acolo unde-s cei dragi, unde totu-i cunoscut. Unii s-au întors repede acasă, alţii au decis să nu se mai întoarcă niciodată, iar foarte mulţi au trăit ani de zile într-o indecizie permanentă, au stat cu un picior într-o barcă şi cu altul în alta, nehotărându-se unde le este casa.
Indiferent de norocul fiecăruia, toţi într-o măsură ori alta au trebuit să depună efort pentru a reuşi ceva în noua lume.
Intotdeauna am admirat şi am respectat persoanele curajoase, care necătând la greutăţi au realizat ceva in viaţă. Iar pentru toţi cei care, departe de ţară au reuşit să deschidă o mică afacere am un respect special. De fiecare dată când aud despre emigranţi care au afacerea lor, indiferent de ţara unde se află şi tipul afacerii, simt o bucurie deosebită pentru ei. Iar dacă se mai întâmplă să am norocul să cunosc aceste persoane, bucuria mea e şi mai mare.

Sâmbătă am avut onoarea să particip la deschiderea salonului Cybele, aici în Portimao. Un colţişor primitor, luminos şi atrăgător. Din primul moment când am păşit pragul, m-am simţit bine. Mi-a plăcut nespus de mult decorul – combinaţia culorilor cu mobila şi micile detalii.
Sper din tot sufletul să fie într-un ceas bun.

Îi doresc Dorinei mult noroc şi mulţi clienţi.

Intr-un ceas bun!!!

Publicitate

Răzbunarea

Fata asta când trecea pe ulicioarele sătucului pescărec, nu lăsa pe nimeni indiferent. Chiar dacă nu era dintre cei mai bogaţi din sat, chiar dacă pe când era copilă familia ei întâmpinase greutăţi mari şi fusese printre cei mai săraci pe atunci, când o vedeai trecând pe drum ţi se părea că a coborât acum din careta regală. Avea o ţinută măreaţă, privire îndrăzneaţă şi o frumuseţe rară. Bunică-sa zicea cu mândrie: -Copila aceasta a fost deşteaptă de pe când nu era încă născută, s-a priceput să ia ce-i mai frumos de la doi părinţi obişnuiţi. Asta-i Sofia mea!

Abel, era dintr-o familie înstărită. De mic copil a avut mai mult decât ceilalţi copii: haine mai scumpe, jucării mai multe, mâncare mai bună. În copilărie aceasta nu-l încânta prea tare, căci nu avea voie să se caţăre pe garduri şi prin copaci ca ceilalţi copii, nu putea să se joace cu alţi copii pe uliţă, pentru că „nu erau de nasul lui”, după spusele părinţilor. Iar când totuşi reuşea să fugă de acasă, de cele mai multe ori nu era primit în compania celorlalţi copii. La şcoală numai profesorii îl numeau Abel, copii il porecleau „prinţul” şi nu-l suportau, pentru atitudinea diferită pe care o aveau profesorii cu el. Acum era băiat mare bun de însurat şi-i căzu tronc la inimă Sofia. Şi ce dacă era mai săracă, avea el de ajuns bogăţie, în schimb era cea mai frumoasă din sat. Şi dacă pune el mâna pe ea, apoi o să le şteargă nasul tuturor opincarilor care şi acum îl mai numesc de „prinţ”.

Sofia, după cum spunea şi bunica, nu era deloc fată proastă şi a înţeles că Prinţul s-a îndrăgostit. Şi a mai înţeles că aveau bătrânii dreptate când ziceau: ” Mai devreme ori mai târziu toate se aşează la locurile lor şi fiecare plăteşte pentru faptele sale”. Ea îi zâmbea timid şi-i răspundea educat la salutare, de fiecare dată când se întâlneau pe drum, dar în ochi se aprindea o sclipire de mulţumire şi de anticipare. Într-o zi de duminică, când au ieşit toţi sătenii de la mic la mare, de la biserică şi s-au îndreptat spre piaţa centrală, loc animat la sărbători, Abel s-a apropiat de Sofia. Mergea alături, tot dregându-şi glasul şi căutând momentul mai potrivit pentru a-i cere permisiunea s-o curteze. Sofia abia de-şi ţinea veselia, iar lumea din jur cu o indiferenţă totală pe faţă aveau urechile şi privirile ţintite la cei doi hulubaşi.

– Domnişoară Sofia, sunteţi încântătoare ca întotdeauna, susură flăcăul ca să nu-l audă chiar toţi. Iar după ce primi ca răspuns un zâmbet şi o mulţumire, continuă:

-De ceva timp mă tot frământă o întrebare. Sunt eu oare la înălţimea necesară pentru a vă insoţi măcar uneori la plimbare ori la jocul din sat?

Cei din jur, continuau parcă indiferenţi la discuţie, dar vorbăraia  a încetat dintr-o dată. Toţi erau curioşi la ce va urma. Sofia, savura momentul. A întins tăcerea pentru câteva momente, apoi, cu o privire triumfătoare i-a zis scurt dar aşa să audă şi alţii: -Nu!

La aceasta Prinţul nu s-a aşteptat. Cum adică nu? Câte fete ar fi vrut ca anume el să le curteze, el era cel mai dorit ginere pe aceste locuri, datorită avuţiei părinţilor. Abel se opri în loc, o privi în ochi, iar în privire i se citea un semn de întrebare mai mare decât el. Ea nu zicea mai mult nimic, doar îl privea cu o privire atât de profundă, atăt de … cunoscută. O privire care l-a dus departe, la timpul când avea opt ani, într-o sală mare cu multe scaune, cu persoane îmbrăcate în haine negre. El stătea la un fel de tribună, iar un domn îl întrebă ceva. În alt colţ de sală stătea o fetiţă mai mică decât el, care-l privea lung cu ochii în lacrimi. Acum a înţeles. Acum şi-a amintit. O fetiţă micuţă, slăbuţă, îmbrăcată sărăcăcios pe care învăţătoarea la şcoală o lovise atât de tare cu arătătorul în cap, incât a trebuit să fie dusă la spital şi operată. Părinţii indignaţi au depus plângere în instanţe, numai că au pierdut procesul, pentru că la judecată a apărut „Prinţul” îmbrăcat frumos, cu părul lins peste cap, care a declarat sub jurământ că fetiţa aia era o neastâmpărată şi se căţăra peste tot. El, Abel a văzut cu proprii ochi cum fata a căzut de pe gardul şcolii şi şi-a spart capul.

* Sursa imagine – imagini google.