Important e sa fii Om

Cine a facut anii de şcoală în perioada sovietică, cred că îşi mai aminteşte despre povestioara „Pantofii roşii” de N.Calma, una dintre istorioarele prin care ni se arăta nouă, copiilor sovietici, cât de nedreaptă este societatea capitalistă şi cât de norocoşi suntem noi, copiii din „Ţara prieteniei”. Atunci, demult, povestioara a stârnit mare indignare în sufletul meu de copil. O indignare care revine şi astăzi la orice semn de discriminare.

Cum am mai spus-o şi înainte, pentru mine nu are nici o importanţă profesia, naţionalitatea, orientarea sexuală ori culoarea persoanei, atâta timp cât este OM, atâta timp cât acţiunile sale nu dăunează celorlalţi. Zilele astea, un compatriot a reuşit din nou să-mi stârnească nemulţumirea şi indignarea prin atitudinea şi vorbele sale.

În agenţie intră un domn negru (ori de culoare, cum preferă să-i numească portughezii), se salută şi întrebă dacă am timp să-i acord, pentru că ar dori să vadă preţuri pentru o călătorie. În timp ce încercam să găsim ceva convenabil domnului, în agenţie a intrat un concetăţean de-al meu. După o salutare repezită, se apropie cu paşi repezi de masă şi fără să se incomodeze cu faptul că sunt ocupată cu altă persoană întrebă în moldoveneşte cu ironie:

– Da shi cată monita asta aishi? Şi  începu să-mi înşire ce l-a adus la agenţie.

Să-i zic omului, că e needucat, n-o să mă creadă, să încep să-i ţin lecţie impotriva discriminării, nu are rost, aşa că îi răspund cu ultimile picături de răbdare:

– Sper că aţi observat că sunt ocupată. Luaţi loc şi aşteptaţi până mă eliberez.

Acesta nu este primul caz, şi eu iaca nu înţeleg cu ce se simte moldoveanul nostru mai presus de negru. Până la urmă şi tu tot aşa ca și el, ţi-ai lăsat ţara şi ai venit pe aceste meleaguri în căutarea unei vieţi mai bune.  În ce măsură a reuşit fiecare deja nu a depins şi nu depinde de culoarea pielii ci de norocul şi mintea fiecăruia. Pe parcursul acestor 15 ani de când mă aflu aici, am avut ocazia să lucrez alături de diferite naţionalităţi şi rase. Şi nu aş îndrăzni să categorizez lumea de buni ori răi, educaţi ori needucaţi, în dependenţă de apartenenţa socială, naţională, religioasă ori rasiala.  Are fiecare turmă oile sale negre. Ba aş putea afirma, tot din propria experienţă, că de foarte multe ori, ai mai mare ajutor de la o persoană provenientă din alt colţ de lume, decât de la una care s-a născut în aceeaş ţară cu tine.

Dor de casa copilăriei.

Cât de bine nu ți-ar fi acolo unde ești, din când în când (ori poate chiar mai des), te apucă dorul de casa părintescă, nostalgia după momentele petrecute acolo după timpul când erai liber și fără griji.

Pe mine, dorul mă vizitează mai des vara. Aici, verile sunt extrem de călduroase și nu-i nici strop de ploaie timp de câteva luni de zile. Avem noroc de brizele pe care ni le trimite oceanul ca să ne răcorească nițel, altfel am leșina ca muștele. Anume în aceste momente de căldură, îmi apare în memorie ograda copilăriei mele, acoperită cu vie , numită în părțilr noastre ”algireancă”.  Numai gândul și imaginea acestei ogrăzi umbrite de vița de vie, mă face să simt un pic răcoarea de acolo, parcă aud foșnetul vântului printre frunzele late. Ce plăcere să umbli vara prin ogradă desculț, să simți cum te frig tălpile când calci pe porțiunile de trotuar expuse soarelui și cum se răcoresc plăcut când le afunzi în troscotul din umbră.

Cât de mult timp n-ar trece, în memorie îți rămâne tot precum ai ieșit numai ieri de acolo. Uneori, uit ce și unde am pus acum, în prezent, în casa mea. Dar dacă mă întrebi ce si unde se afla, de obicei, în casa părinților, îmi amintesc cu cele mai neînsemnate detalii și amănunte.

Uite, pe scara aceasta, când mă urcam în podul casei, chiar la intrare în dreapta erau câteva cutii cu cărți și lucruri vechi, pe care îmi placea să le răvășesc când vroiam să fug din ochii tuturor și să fiu singură.

Uite beciul vechi, construit încă pe timpul bunicii Profira în care vara îmi plăcea să intru și să iau brânză de oi din borcane și cu roșiile luate direct din grădină, să-mi stric foamea chiar înainte de cină ori prânz. Bucătăria de vară în care mama mea a descoperit cât de bine pronunț eu cuvinte necenzurate, fără măcar să știu sensul lor. Știu și acum, în care dulap și ce se afla, care covoare unde erau pendurate. La ce fereastră ce perdele erau,  nemaivorbind de cele cu trandafiri galbeni, pe care i-am ajutat mamei să le croiască.

De fiecare dată când fetița mea se afla la bunica și vorbesc cu ea, îmi imaginez în detalii locurile de care îmi povestește, cu toate că acum multe lucruri sunt schimbate, multe înlocuite  și ea le vede diferit. La mine în memorie ele apar mereu așa, cum erau cu muuuuulți, muuuulți ani în urmă, când eram eu la vârsta și în locul ei, cea care cutreera toate aceste colțișoare dragi.