Moldovenii şi „iubirea faţă de aproapele”

“Nu Putem ieşi din groapa în care am nimerit, pentru că nu avem de ce ne prinde.

Ni s-au tăiat rădăcinile. Pe cele mai vânjoase ni le-au tăiat streinii, pe celelalte noi înşine….” ,

aşa începe Ion Druţă prefaţa la romanul „Povara bunătăţii noastre”.

După cum am mai spus-o, îmi place scrisul lui Druţă. Are el un mod aparte de a simţi moldoveanul şi de a-i reda trăirile. În toate operele lui se simte dorul de ţară, dragostea de popor şi încă ceva. De la carte la carte acest ceva mă urmărea printre rânduri, parcă,parcă să-l prind,dar tot îmi scăpa. Mă intriga şi imi stârnea curiozitatea, mai ales pentru că era ceva diferit, ceva trist care îmi pătrundea în minte şi suflet cu fiecare carte citită.

Ură ori ciudă nu poate fi. Nu poate un om cu ură în suflet să-ţi spună in cuvinte simple lucrurile în aşa fel, încât să vezi cu mintea acel câmp arat  într-un zori de zi sub razele soarelui răsare, să simţi cu sufletul acea dragoste de pământ pe care o poartă ţăranul în toată fiinţa lui.

Şi când am ajuns să recitesc „Povara bunătăţii noastre” într-o ediţie recentă, în postfaţă am găsit răspunsul.(E doar părerea mea subiectivă şi dacă cumva mă greşesc, cer iertare marelui scriitor Druţă).

Este în sufletul moldoveanului Druţă o profundă dezamăgire cu neamul său.

Reamintindu-ne povestea celor peste cinci sute de mii de prizonieri daci făcuţi sclavi de către romani, care s-au supus robiei nu numai cu trupul ci şi cu sufletul şi despre soarta cărora nu ne-a rămas aproape nici o informaţie, el ne destăinuie:

„ Aceste cinci sute de mii de strabuni ai noştri ce s-au stins fără să fi lăsat măcar un singur cuvânt, o singură mărturie despre viaţa lor prin streinătate, sunt o durere a mea personală ce mă chinuie de ani de zile”.

 

Afirmă el, că de la Daci, care erau „robi prin structura lor spirituală”, ne-a rămas neîncrederea în noi, în cel de alături, în forţele proprii şi în viitor. „Robi ne naştem, robi vom muri”.

Şi asta ne-a făcut individualişti, să nu fim uniţi, să credem şi să ne supunem străinului mai uşor decât să credem in frate.

„Invidia, iată marele viciu, marele blestem al neamului nostru” (Ion Druţă. Biserica Albă)

„ Una din marele patimi ale Ciuturii, o patimă veche, coboară din vremi strabune,a fost trădarea aproapelui. Trădarea pentru a te îmbogăţi, trădare pentru a supravieţui, trădare pentru a te răzbuna” (Ion Druţă.Povara bunătăţii noastre)

 

Se simte o dezamăgire cu un popor care de fapt e harnic şi gospodar, primitor şi bun la suflet, dar care pe parcursul istoriei, mai ales când trebuia să se unească a preferat să se supună, să se trădeze şi să-şi huiduiască fiii în favoarea streinilor.

Cu ani în urmă, cu mintea şi sufletul încă verde de tot, reuşeam să vad in operele lui Druţă doar frumuseţea cuvântului. Acum, nu că aş fi cu mult mai coaptă la suflet ori la cuget, dar cu un pic de bagaj de viaţă mai mare, am reuşit să prind acel firicel de decepţie şi durere printre şirurile minunatelor cuvinte.

Poate că, în acei ani, acasă la Moldova, chiar de-aş fi reuşit să-l întrezăresc  pe undeva printre paginile cărţilor, nu l-aş fi putut înţelege şi accepta. Acum, după ani trăiţi departe de ţară, printre străini, dar şi printre concetăţeni , încetul cu îcetul, am început să-i dau dreptate.

Suntem atâţia moldoveni împrăştiaţi în lumea mare, care logic şi corect ar trebui, mai ales aici, departe de patrie, să fim uniţi şi să încercăm să ne păstrăm graiul şi cultura, dar iarăşi alegem calea individualismului. Ne trădăm pentru bani, pentru poziţii, ne invidiem. Ne laudă băştinaşii pentru abilitatea noastră de a asimila cu uşurinţă limba şi cultura lor şi ne mândrim cu aceasta, dar în goana de a fi primiţi şi recunoscuţi în societatea lor, mulţi dintre noi uităm să ne vorbim şi să ne învăţăm copiii să vorbească graiul strămoşesc.

Ca rezultat, după câteva generaţii vom fi şi noi ca cei peste cinci sute de mii de sclavi , mânati in lanţuri peste Dunăre, fără să lăsăm o urmă cât de mică în urma noastră.

*Toate citatele sunt luate din operele scriitorului Ion Druţă*