Cu câţiva ani în urmă am zburat in avion, spre Chişinău alături de o doamnă foarte simpatică şi vorbăreaţă. Cum eu tot nu pot să tac mai mult de doua ,trei minute, am încins o discuţie pe diferite teme. În cele câteva ore de zbor am reuşit să atingem mai multe teme de discuţie, dar cel mai mult am vorbit despre copii ( cred că e ceva fiersc la doua mame 🙂 ). Doamna avea un băiat cu un handicap fizic( nu-mi mai amintesc corect termenul medical), dar era un handicap foarte vizibil, de altfel, un copil deştept şi ager la minte. Din toate câte le-am vorbit noi, şi din câte mi-a povestit mi s-a intipărit o istorioară despre fiul ei. Zicea ea, că după ce a reuşit să-şi aducă fiul în Portugalia, de fericire l-a dus prin multe locuri frumoase, printre care şi un centru comercial foarte mare, unde s-a străduit să-i cumpere bunătăţi care mai de care. Când au ajuns acasă l-au întrebat pe băiat ce i-a plăcut cel mai mult. Răspunsul copilului m-a făcut să plâng:
-Mi-a plăcut, că nu se uita nimeni lung la mine.
***
Sâmbătă seara, la invitaţia unor prieteni am fost cu fiica la un concert. Un fel de festival de muzică, dans şi gimnastică. A fost frumos, o seara petrecută diferit, dar nu despre aceasta vroiam să zic. La câteva numere de dans şi gimnastică au participat persoane de o vârstă mai înaintată( cea mai mare avea 80 de ani) şi persoane cu handicap şi dizabilitate intelectuală. Făceau lucruri mai simple, îndrumaţi şi ajutaţi de atleţi şi dansatori, dar cât de bine şi armonios li s-au încadrat mişcarile lor în coregrafia generală. Toată lumea aplauda atât în timpul numerelor, cât şi la sfârşitul lor. Trebuia să vedeţi expresiile de pe feţele participanţilor speciali, zâmbet de la o ureche la alta, lumină în priviri. Iar la sfârşit atât de frumos s-au închinat şi au aplaudat şi ei alături de toţi spectatorii şi atâta energie pozitivă şi fericire venea de pe scena spre sală. Fata mea, m-a strâns de mână şi mi-a şoptit:
-E atât de frumos, mamă. Ei toţi, alături, acolo pe scenă. Uite cât sunt de fericiţi!
***
Aici, e ceva firesc copiii cu diferite deficienţe să meargă la şcoală ori alte activităţi alături de ceilalţi copii. Unii ar zice că poate nu-i corect, căci copiii uneori sunt răi şi ar putea să râdă ori să-i jignească cumva. Poate că se mai întâmplă şi din astea, dar mai rar. Copiilor de mici li se explică de ce sunt ceilalţi diferiţi de ei, de ce au nevoie de mai multă atenţie şi cum e important să fie acceptaţi şi încadraţi în activităţi. Aceşti copii, fiind adulţi, vor face acelaş lucru . De aceea, aici, sunt prevăzute condiţii speciale (rampe, wc, măsuţe, etc) pentru ca cei cu necesităţi speciale să se poată încadra în societate şi diferitele ei activităţi.
In Moldova, cândva, majoritatea copiilor cu handicap ori erau abandonaţi la maternitate (de cele mai multe ori, chiar la sfatul medicilor), ori, ajunşi la o anumită vârstă, erau trimişi de părinţi la şcoli şi instituţii speciale. Oare la nimeni nu le trecea prin cap că aceşti copii au şi mai multă nevoie de dragostea şi sprijinul celor dragi decât un copil normal? Ascunderea lor de societate, abandonarea lor, făcea, ca atunci când apărea câte o persoană cu handicap în lume, să fie privit lung, uneori cu batjocură nu numai de copii dar şi de cei adulţi.
Sper că şi la Moldova s-a mai schimbat câte ceva spre bine in această privinţă.
Căci atitudinea societăţii şi a statului faţă de cei defavorizati arată nivelul de dezvoltare a conştiinţei sociale şi capacitatea statului de a răspunde necesităţilor acestor cetăţeni ai săi.