Fetița care nu voia să vorbească

Cam după câteva luni de fregventare a unei grădinițe aici în oraș de către fata mea, am descoperit din întâmplare, că  nu vorbește cu nimeni toată ziua cât se află în grădiniță.DSC01972

Știind firea copiilor și știind că fic-mea acasă nu se mai oprește de vorbit am intrebat-o pe educatoare într-o luni seara, dacă fata le-a povestit ce a făcut in weekend. Și m-a blocat răspunsul ei:

– Păi ea nu vorbește cu noi.

-Cum adică nu vorbește?

– Uite așa, noi practic nu-i cunoaștem vocea, uneori când veniți după ea stăm după ușă ca să-i auzim vocea în timp ce vorbește cu dumneavoastră.

Câteva momente de liniște în care încercam să asimilez informația primita, și după ce am respirat adânc de câteva ori, s-a început un dialog nu prea plăcut pe care n-o să-l descriu mai jos.

Mi-am luat copilul de la acea grădiniță și câteva zile la rând am tot analizat comportarea ei și discuțiile mele cu cei de acolo ca să mă pricem cum de nu am sesizat macar eu problema. Copila mea la început nu prea vroia la grădiniță, dar eu am luat-o drept moft specific multor copii de vârsta ei. In fiecare zi, când îmi luam copilul de la ei întrebam cum a decurs ziua și de fiecare data auzeam numai laude: cuminte, face extrem de bine orce lucrare, și nici măcar o data nu mi-au zis că nu răspunde când este întrebată.

Antipod la aceste „cadre didactice”, la noua grădiniţă din a doua săptămână am fost invitată la o discuţie cu educatoarea care mi-a spus că e ceva normal, un copil să nu vorbească intr-un nou anturaj primele zile, dar nu mai mult. Un copil dezvoltat normal nu poate să stea ca mutul ore în şir. I-am povestit de unde vine problema și am fost îndreptată cu foaie de la direcția școlii direct la psiholog la policlínica. La psiholog, s-a constatat că copilul e tare bine dezvoltat, dar cum e o fire calmă și liniștită și cum în familie nu a avut parte de strigăte și voce ridicată, posíbil să se fi traumat la grădiniță cu strigătul vreunei educatoare, care ar fi putut să fie adresat oricărui alt copil, nu neaparat ei. Și cu asigurarea că se va trimite relatoriul la psihologul școlii am fost trimisă acasă.

Iar aici începe partea interesanță.

Fetița avea o singura colegă cu care vorbea, pe care o cunoștea de mai mult timp, dar foarte încet, în șoaptă, la ureche. Aceasta era legătura ei cu educatoarea și ceilalți copii.

După diferite încercări, tehnici și răstehnici la care fic-mea răspundea frumos doar cu zâmbetul ei de îngeraș, fără să zică nici mâr, educatoare și psihologul școlii cu aprobarea mea au pus la cale un plan genial prin simplitate și eficiență.

A fost rugată ,în fiecare dimineață, să spună ”buna dimineața” unu coleg/ă la ureche. Dar în fiecare dimineață trebuie să fie un copil diferit. Colegii ei au intrat și ei cu entuziasm în joc și așteptau cu nerăbdare  fiecare dimineață pentru a vedea pe cine va alege de data aceasta. Când a ajuns la capătul listei, îi plăcuse atât de mult jocul că a mers și a salutat educatoarea, apoi dădaca. În ziua când a ajuns la școală și căutând cu ochii pe cine să mai salute a priceput că deja se salutase cu toți, învățătoarea i-a spus, că nu mai are rost să se salute în șoaptă, pe rand, căci toti deja îi auziseră vocea frumoasă și acum ca să incheie jocul, ar fi bine să se ridice și să-i salute pe toți cu você tare. Prima zi, a fost un salut cu o você nesigură, mai mult în șoaptă, zilele următoare vocea a devenit din ce în ce mai sigură și mai tare. Și s-a dezlegat copilul și vocea ei și a devenit un copil care vorbește, cânta și strigă nu numai acasă ci și la grădiniță.

Cum e și firesc de toată situația știau cam toți părinții din grupă. De fiecare dată când mergeam după ea la grădiniță și mă întâlneam cu cineva dintre ei mă opreau și-mi spuneau emoționați că au auzit-o pe fic-mea strigând, vorbind ori râzând în hohote. M-a emoționat foarte mult faptul, că oameni străini au urmărit emoționați și cu speranță, prin intermediul copiilor lor, tot procesul și s-au bucurat de rezultat ca pentru copilul lor.

Floricele pe crimplen

„Nu-i frumos ce-i frumos, da-i frumos ce-mi place mie”

Pâna  la o anumită vârstă, eu nu prea am acceptat ca sunt fetiță şi orice amintire de genul: Fetițele nu se îmbracă așa, nu procedează așa,etc., aveau din partea mea replica: Eu nu-s fetiță, eu sunt băiatul tatei!

Dar natura, hormonii și creșterea și-au făcut efectul și cam pe la 9/10 ani am început să vreau cercei și să îmbrac rochițele și fustițele de plăcere și nu din obligație. Şi, dacă e să fiu fată, apoi după gustul și moda mea, nu după al mamei. Mama însă, nu prea a priceput moftul ăsta al meu și, ca și mai înainte, îmi dicta ce, când și unde să îmbrac. Cât am fost în faza”băiatul tatei” îmi era indiferente de culoarea și fasonul rochiilor, oricum, de cele mai multe ori veneam cu ele rupte ori murdare. Dar faza ”fetiță” m-a făcut mai pretențioasă.

Am o verișoară, care de când mă țin eu minte mi-a fost tare dragă sufletului. Verișori și verișoare eu am mulți, peste 40 din ambele părți, dar ea, întotdeauna a ocupat un loc mai special în inima mea. Când eram mică mă țineam de ea mai ceva decât după surorile mele ,cu toate că avem o diferență bunicica de vârstă.

Numai închipuiți-vă ce bucurie pe capul meu când am aflat ca se mărită var-mea și voi merge la nunta ei. Visam zi și noapte la momentul nunții și în capul meu deja îmi alesesem rochia cu care mă voi îmbrăca și mă vedeam cu buchet in piept și lenta de-a curmezișul. Kartinkă, vorba băbuțelor din sat. Rochia aleasă de mine era o rochie fără mâneci(nunta a fost in august), cu un guleras finut alb, croită dreapta pana mai jos de centură și cu o fălbăra de vreo șchiopa la poale. Era de un albastru deschis cu un fel de linii mai groase, parcă făcute haotic cu o periuță mai lată de diferite culori. Toate culorile erau de o tonalitate deschisă și calmă. Cum nunta ține o noapte întreagă îmi alesesem si o bluză albastru deschis . Și stând acum și analizând alegerea, pentru o fată de la sat, care până atunci nu a pasionat-o de loc moda, combinatia era foarte reusita.

Mama,însă, avea planurile ei de împodobire pentru acea seara. Mi-a scos de la naftalina o rochie de crimplen, cusută cu vreo 7 ani în urmă pentru sor-mea.

-Îmbracă-te cu asta, că uite ce frumusețe și bunătate de rochie și sor-ta mai n-a îmbrăcat-o de loc.

-Da eu nu vreau cu asta, eu mi-am pregătit alta.

-Îmbracă-te cu ce-ți dau eu și nu fă mofturi dacă vrei să mergi la nuntă.

Ei și acum?

Să fi fost numai cu vreun an doi înainte, mi-ar fi fost exact în cot cu ce m-a îmbrăcat mama. Puteam uneori să mă duc cu ciorapii de culori diferite, dacă nu verifica vreun adult ori vreo soră mai mare.  Atunci, însă, devenise important.
Mă mai uit o data la rochie. Vișinie cu flori albe, cu guler ascutit și lung, cu mâneca pană la coate și … tot urâtă mi se arată.La nuntă vroiam dar rochia nu-mi plăcea deloc. S-o convingi pe mama că nu are dreptate era misiune imposibilă. Dacă ea a zis că așa-i frumos, ap gata. Ori îi cum vrea ea, ori îi cum vrea ea, altă alegere nu există.dsc04017

M-am îmbracat în ”floricele pe crimplen” și m-am dus la nuntă. Nunta lu var-mea o țin minte ca pe un spectacol văzut dintr-o parte. Mi-am ales un colt rău iluminat ca să nu mă vadă nimeni.Mi se părea că toţi se uită la mine şi mă văd în rochia cea urâtă, parcă lumea nu avea alte interese decât straiul meu.Toată noaptea, am privit nunta cu  ciudă şi  revoltă în suflet. În mintea mea s-a întipărit, ca un tablou, o fotografie , în care se vede intrarea in casă, o parte din intrarea în cort, unde erau mesele, muzicanţii şi lume jucănd.

Nici macar mireasa nu mi-o amintesc bine, de unde mă proptisem eu în loc de stâlp, nu se vedea.

Şi uite aşa, un moft de copil şi un moft de adult mi-au stricat sărbătoarea.

p.s.

Mi-a făcut fic-mea desenul rochiei de crimplen, după descrierea mea. Mă uit la ea şi chiar îmi pare frumoasă, de ce nu mi-o fi plăcut atunci?