Craii de la răsărit

 

Moldovenii când se strâng

Și-n petreceri se avântă..,”

…. îi doare drept în … cot, că locul și vremea nu-s chiar potrivite. Și ce dacă e o simplă parcare în mijlocul unui cartier, și ce dacă lumea din jur are alte planuri pentru sfârșitul de săptămână, lasă-i să se ”delecteze” cu câte o seara muzicală, cu sunetul dat la maxim.

Datorită poziționării speciale, pe care o are casa unde locuesc, am un mare ”privilegiu” cam în fiecare sfârșit de săptămână. Concerte, uneori chiar și spectacole care de multe ori, încep de vineri seara și țin pănă duminică spre dimineață. Balconul de la sală pe lângă faptul că îmi deschide o priveliște spectaculară spre ocean și spre munți, mai dă și la această proslăvită parcare. Și uite așa, datorită acestui impuls cultural al concetățenilor mei și a celor din alte țări de est (cum le zic aici în Portugalia) sau a crailor de la răsărit (cum le zic eu) avem seri culturale variate. De la manele la muzica pop, de la melodii populare la blatnoi shanson rusesc, de la discotecă la spectacol cu bătăi și poliție, în dependență de cantitatea băută și naționalitatea companiilor.

Așa-i omul muncitor, după o săptămână de lucru greu, are nevoie de o distracție, de un relax. De ce să te duci acasă, acolo nu poti lua toată gașca, ori în bar ori la discotecă, unde nici muzica nu-i atât de frumoasă, nici de dansat nu știu așa cum trebuie. Și cel mai bun punct de întâlnire rămâne parcarea, cu băutură și te miri ce de ”zacusit”, cu ușile mașinii deschise și sunetul la maxim.

Să vadă lumea cum știm noi să ne distrăm, mai cinstim, mai dansăm ne mai batem un chic, că de, suntem oameni și se mai întâmplă și din astea între ”bratani”.

Partea rea, pentru mine, este, că fereastra de la dormitor tot încolo iese. Și de multe ori, trebuie să adorm cu un ”cântec de leagăn” iritant : prostiile in diferite limbi, urlate pe fonul muzicii care zbiară și ea la maxim. Eu și alte câteva sute de oameni din apropierea parcării.

Cartea cu gust de viață

                                                                                                                                                                                    „ De fiecare data cand deschizi o carte inveti ceva.”

Proverb

Am început s-o citesc în aeroport, în timp ce așteptam avionul. Îmi primisem cadoul, care mi-a încălzit și mi-a îndulcit sufletul, chiar înainte de plecare.

Niciodată zborul de la Chisinau la Lisabona nu mi-a părut atât de scurt.

M-am pregătit să citesc despre istoria a două femei și m-am pomenit cu un amalgam de istorii, personaje și vieți atât de iscusit împletite, încât nici nu observi când și cum ”pășești” de la zilele noastre în antichitate, și apoi iar revii înapoi.

N-o să mă apuc aici să fac critică literară ori să vă povestesc cartea, nu asta îmi este intenția. Vreau doar să vă zic cum mi-a picat ea tronc la inimă.

Am citit-o încet, foarte încet. Au fost momente când îmi simțeam obrajii umeziți de lacrimi, momente în care râdeam și altele în care lăsam cartea un pic pentru a reflecta.

Cartea asta te pune pe gânduri. Mie mi-a stărnit întrebări, mi-a dat și unele răspunsuri, dar cel mai important mi-a amintit de unele adevăruri. Afișează niște adevăruri pe care mulți dintre noi undeva mai adânc ori mai la suprafață, le cunoaștem, dar ne străduim cu mult sârg să nu le luăm în seamă. Pentru că ”nu avem timp”, avem atâtea de făcut încât nu vedem esența. Alergăm atât de repede, ne străduim din răsputeri să le facem pe plac celor din jur, încât ajungem să nu ne trăim viața.

E straniu că, de cele mai multe ori, începem cu adevărat să dăm valoare și să ne gândim la viață numai când suntem în apropierea morții (a noastră, a cuiva drag).

Sper ca această istorie să mă facă să mă apropii măcar cu un pas de esență, de viață și nu doar pe mine, pe toți cititorii. Și să nu facem ca de obicei, în câteva zile să ne reluam rutina, obiceiurile și să tot amânam ”viața” pentru mai târziu, așa cum am făcut-o mereu.

***

Doar o mică adiere:

Există oameni alături de care izbutim să facem lucruri imposibile și oameni lângă care nu putem face nici cele mai banale lucruri.„

Rutina omoară dorința de a-ți căuta amprenta unică, în schimb, îți cultivă frica de a greși, de a călca strâmb și a fi respins.”

Lilia Calancea, Sub constelația Lyrei

Am primit-o împreună cu o cutie de ciocolate ”Meteorit” pentru că    ”atunci când vei ajunge la momentul când eroinele manâncă ciocolate din astea, să deschizi și tu și să mănanci una” ( așa mi s-a dat indicația și așa am făcut). Katrin, mulțumesc pentru cadou.

Îi mulțumesc autoarei, pentru urarea de pe prima pagină. Chiar dacă nu ne cunoaștem, am simțit o căldură deosebită în mesajul ei.