Când plecați în vacanță, nu uitați respectul acasă

Unele persoane, când pleacă în vacanță, își iau ”casa după ele”, altele preferă să ia doar câteva lucruri esențiale. Oricare ar fi cazul dumneavoastră, vă sfătui să nu uitați cel mai important lucru: respectul.

Indiferent de profesia, poziția și locul de muncă pe care il aveți între vacanțe, vă place să fiți respectat. Nu uitați că, acolo unde mergeți la odihnă, sunt mii de oameni care, prin efortul depus zi de zi, vă asigură odihna și ei, de asemenea, merită și așteaptă respectul vostru.

Locuesc de mai bine de 15 ani într-o zonă turistică, unde perioada când tot restul lumii se odihnește, aici se muncește la greu. Dacă toți așteapta cu nerăbdare vara, mai ales iulie ori august pentru a se relaxa, distra și recupera forțele, noi, cei de aici, ne pregătim moral și fizic pentru a rezista, stresului, muncii și de multe ori atitudinii de superioritate a celor ce ne onorează cu prezența.

Chiar dacă chelnerul, recepționista, șoferul, vânzătoarea, etc., nu te-a înțeles din prima nu este un prilej pentru a fi desrespectuos. Suntem toți oameni și ”a greși e omenește”, zice o maximă latină. Vă garantez că persoana care a greșit, nu se simte bine de la aceasta, și va încerca să-și corecteze greșeala cât mai repede posibil, iar o atitudine înțelegătoare va lăsa o impresie buna și nu va strica ziua nimănui.

Majoritatea persoanelor de aici vorbesc mai mult sau mai puțin una ori mai multe limbi străine, dacă cineva nu vorbește limba ta, nu-i un prilej sa-l insulți ori să-l consideri prost, poate ar fi un prilej să te pună pe gânduri și să te facă să înveți și tu o limbă străină. Am asistat la cazuri când persoane, care nu se puteau înțelege prin grai, cu respect, imaginație și bună voință, s-au înțeles prin gesturi și desene. Aceasta i-a făcut să se despartă cu zâmbetul pe buze și le-a adus o satisfacție mult mai mare decât, dacă s-ar fi enervat unii pe alții.

Faptul că voi plătiți, iar cineva vă servește nu vă face prin nimic superiori. Aceste persoane își fac munca, iar atitudinea voastră determină dacă ei o vor face cu plăcere ori nu. Ajutați persoanele care muncesc sa-și facă munca cu placere. Și, cred că toți vom fi de acord, că un lucru făcut cu plăcere aduce rezultate mult mai bune decât atunci când e făcut doar din obligație.

Și să vă mai zic un secret, răbdarea persoanelor nu-i de fier, într-o zi ar putea să vă pară rău pentru aerele de superioritate și lipsa de respect.

P.S. Respectul față de alții e direct proporțional cu nivelul educației fiecărei persoane.

Copiii, într-o zi, ajung adulți

Uneori, fără să ne dăm seama, le tăiem copiilor noștri aripile. Nu din răutate ci din dragoste, din prea multă dragoste.

Am asistat duminica trecută la un fel de conferință pentru părinții de copii care pășesc în maturitate, și pentru copiii cărora le-a venit ora maturității. Adulții de ”mâine” au primit indicațiile și sfaturile lor aparte, despre cum să ”decoleze și să nu pice la prima furtună”, noi, părinții, într-un auditoriu aparte am primit sfaturi despre cum să-i susținem pe noul drum și să nu le favorizăm căderea, ci zborul. Uneori, ajutorul nostru este prin a le refuza susținerea, atunci când vor să renunțe și a-i face să depășească greutățile și să continue.

Toată discuția aceasta m-a dus cu gândul la un moment din trecutul meu, de care nu-mi mai aminteam de ceva timp, dar care a jucat un rol important in formarea mea ca adult.

*

Cu doar 14 ani și jumătate, m-am trezit la sute de km de casă, în altă țară. Mama m-a dus, s-a convins că școala e bună, căminul tot și cu un sărut pe frunte și o îmbrățișare m-a lăsat cu indicația: „Să fii cuminte, să înveți și să nu ne faci de râs!”

Telefonul pe care mă putea suna era în cabinetul directorului, deci, nu putea să abuzeze cu sunat la orice oră. Eu, tot, puteam s-o sun doar în cabinetul directorului de la școala din sat,unde lucra învățătoare. În acel timp, in sat erau doar câteva telefoane. De mobile nici pomină.

Ei și vă dați seama, o adunătură de copile, care până atunci nu fuseseră prea departe de cuibul cald și fără griji, lăsate între străini. Bineînțeles că, după primele 2-3 săptămâni a început să ne usuce dorul. Mâncarea de cantină care, nu prea răspundea mofturilor și gusturilor noastre, responsabilitatea picată dintr-o dată pe capul nostru, disciplina și orarul rigid, ne-a cam zgâlțâit dorința de studii și planurile mărețe. De câteva ori ne făcuserăm ”ciumadanele”* și era cât pe ce să o tulim la gară. Numai că, căminul nostru avea gard de mai mult de 2 metri și poartă cu portar, care nu permitea nimănui să treacă fără bilețel de voie. Directorul cu dirigintele, oameni deștepti și cu muuultă răbdare, ne-au convins că prea ne grăbim și chiar dacă ar vrea ei să ne permită să plecăm, nu au dreptul: ” Sunteți minore, noi răspundem pentru voi și numai părinții ar putea să vină să vă ia acasă. Altfel nicicum!”

Da noi, ce credeți, tot nu ne-am pierdut cu firea. Fete luptătoare, dacă am făcut plan de evadare ap trebuia să încercăm tot. Ne-am așezat prietenește, fiecare pe patul ei și am întocmit niște scrisori părinților, de ți se făcea mai mare jalea de ”bietele copile, singure, abandonate și nedreptățite”.

Am scris, am citit, am mai completat pe unde ni s-a părut că nu-i chiar jalnic și convingător am pus răvașele în plicuri și trimise-le-am direct la Moldovioara noastră pe la cuibușoarele de pe unde venisem.

După calculele noastre cam peste vreo 2 săptămâni, ar fi trebuit să ne trezim cu o brigadă de părinti furioși la poartă. Furioși pe direcția școlii și cu dragoste și simpatie pentru noi ”sărăcuțele”, să ne ia de mânuță și să ne ducă acasă.

Trece o săptămână, mai trece una, mai trec vreo două, nu se vede „armata salvatoare” la orizont. Nouă ni s-a mai topit ciuda, am început să ne obișnuim, a inceput chiar să ne și placă. Cam pe la mijloc de noiembrie, apare tata cu două genți pline cu bunătăți, câteva haine mai groase și o plapumă de lână. Era clar ca buna ziua că nicidecum nu venise să mă ”salveze”. A inspecționat condițiile de trai și mâncarea de la cantină, a vorbit cu dirigintele și profesorii și multumit de toate, inclusiv de reușita mea a plecat acasă la mama. Înainte de plecare m-a îmbrățișat și m-a povățuit:

Noi avem încredere în tine, știm că ești o fată harnică și deșteaptă, totul la inceput e greu, dar cu străduință totul se trece. Tu vei reuși. Te așteptăm cu mare drag în vacanța de iarnă.”

Ei și după așa cuvinte, mai încearcă să nu înveți ori să te porți urât. Când știi că cineva departe, are încredere în tine și în capacitatea ta de a învinge, intri în pământ de rușine numai la gândul de a face ceva care ar putea să-i întristeze.

Totuși, de multe ori mă întorceam cu gândul la scrisoarea cea jalnică întocmită de mine și nu puteam să înțeleg de ce n-a avut efectul dorit. Mai ales că eu, ca să mă conving că impactul va fi și mai mare îi trimisesem o scrisoare plină de smiorcăieli și finei mamei mele, care după calculele mele ar fi trebuit să fie de partea mea și s-o ajute pe mama sa ia ”decizia corectă”. În vacanța de iarnă, am prins-o pe mama singură într-o zi și am intrebat-o direct și fără ocolișuri, de ce nu a luat în serios scrisoarea mea, chiar nu mă iubește, chiar nu i s-a făcut milă de mine?

La care mama mi-a povestit toată învălmășeala și suferința pe care au produs-o cele două scrisori. Bineînțeles că au intrat în panică, că primul gând a fost să lase tot și să vină să mă ia acasă, că doar n-a crescut ea așa mândrețe de fată, ca să fie „ obijduită” și ”chinuită” printre străini. A apărut și fina cu răvașul meu și s-a inceput adunarea familiei. După primul val de milă au început să analizeze situația din toate părțile și direcțiile și au ajuns la simpla concluzie că e panica unui copil ieșit dintr-o ”bortă de sat” în lumea mare. Scos de sub aripa caldă de ”cloșcă” și lăsat să învețe să se protejeze singur de vânt și furtună. Au sunat la școală, directorul le-a explicat situația și i-a încredințat că ”puiul” lor e bine tratat dar cum e și firesc se topește de dorul ”cloștii” . I-a invitat să facă oricând o vizită pentru a se convinge că nu are loc nici o luptă crâncenă împotriva ”bietului kopkil” și a reușit să liniștească sufletele săracilor părinți.

Faptul că au procedat corect, când nu au venit să mă ”salveze” la prima chemare și la primul atac de panică, călcându-și pe inimă și pe suferință, l-am înțeles chiar după primul an. Acea experiență departe de ei, m-a maturizat, m-a ajutat să cresc și să devin independentă, m-a învățat că orice situație are cel puțin o rezolvare, trebuie doar să vrei s-o găsești.

Abia acum, însă, după mai mult de 20 de ani, îmi dau seama câtă suferință le-am cauzat părinților cu sclifoseala și tânguiala mea, câte nopți nedormite cu preocuparea și incertitudinea dacă au procedat ori nu corect, ducându-mă atât de departe de casă și lasându-mă acolo chiar daca eu deja vroiam să mă intorc.

Trăiască părinții tari de fire! 🙂

* valize