Învață să zbori

-Mam, eu mă mărit și gata!

Mă-sa tace.

-Neatali mă auzi? Petrică mă iubește, eu îl iubesc pe dânsu și fără Petrică nu mai pot trăi.

Tace. Penește găina, șterge fruntea cu podul palmei și tace.

-Maaaaaaaaam? Neatali înțelegi ce-i dragostea?

Zboară găina în ligheanul cu apă fierbinte, sar pene și apă în toate părțile, se ridică mam-sa de pe scăunel, își șterge mâinile de șorț și încet cu pași mici se tot apropie de fiică. La ficare pas o întrebare și cu fiecare pas a ”soacrei mici” se face tot mai mică ”mireasa” și se lipește tot mai tare de peretele albastru al casei.

-Care măritat fa? Câți ani ai mucoaso? Vrei nunta chiar acum ori mai așteptăm până la ultimul sunet, nu de altă dar încă te-i mărita cu șorțul de la școală. Care Petrică? Care dragoste? De unde ai luat tu că știi ce-i dragostea? Iaca termină școala, du-te la institut, vezi lumea și încolo, peste vreo 5-6 ani, om sta noi de vorbă despte dragoste. Da acum învață a zbura și zboară, că de nu ai să te târâi toată viața ca mine.

Cam galbenă la față și speriată, dar îndrăgostită foc, Lenuța încearcă ultimul argument, care îi părea ei, că va bate toate argumentele mamei.

-Dap neatali cum te-ai măritat la 16 ani?

Of, mai bine tăceai Lenuță.

S-a ridicat o mână sus, deasupra capului ”miresei” care a închis ochii și s-a făcut și mai mică în așteptare… Numai că, mâna s-a lăsat a lehamite în jos, femeia s-a așezat încet pe scăunel și cu privirea pierdută și cu voce domolă a început să vorbească.

”Știi de ce, când vine bunel-to la noi, eu mai nu vorbesc cu dânsu? Știi de ce umblă el din urma mea și tot își cere iertare la fiecare pas? Nu știi așa-i? Apoi, eu acum ți-oi spune, tot ți-oi spune.

Eu am învățat bine la școală, vroiam să mă fac doctoriță. Și învățătorii mă lăudau și directoarea zicea că o să meargă cu mine la Chișinău când a fi să mă înscriu la studii mai departe. Și mama era fericită că are fată deșteaptă. Numai mama, că tata, bunel-to, tot sucea din nas și bolmojea ceva încet. Și când prin primăvară în ultimul meu an de școală, au început a înflori lalelele tata a declarat:

-Fimei, sâ ti gătești că sâmbătă vin pețâtori la Anița.

-Care pețâtori, măi, fata vre sâ sâ facâ doftorițâ?

-Ce te-a apucat tată?

-Lasă că știu eu ce fac aestea care sâ duc la oraș la învățat. Îs tăti niști curvi. Neam din neamu meu n-o făcut carti și iaca am fost gospodari și nu ni-o râs lumea. Ce, am ajiuns eu, sâ mă arăti lumea cu deștu. Fimeia tre sâ șii gospodină, sâ țâi casa și s-asculte de bărbat, da nu să fâlfâi fusta pin Chișinău.

Eu am zis că nu mă mărit, bunică-ta m-a susținut și am mâncat ambele o mamă de bâtaie de nu-ți închipui. A doua zi de dimineață mi-a zis:

-Nu cumva să te împingă păcatu să fugi la oraș c-o omor pe măta.

Și m-am măritat. Am plâns tot timpu până la nuntă, am plâns toată nunta și un timp după. Acum nu mai plâng, că nu am timp. Am gospodărie, norme la kolhoz și fată care să învețe și să ajungă acolo unde poate cu mintea care o are. De tat-o ce să-ți mai zic, că l-ai tot urmărit în decursul anilor. Cînd m-a lovit prima dată și am fugit la mama, bunel-to m-o alungat înapoi acasă, zicând că ”fimeia nebătută îi ca casa nemăturată”. Dar când am fost dusă la spital, după o bătaie mai amoroasă și medicii au zis că eram mai mult pe lumea aceea decât pe aceasta, tata meu s-a schimbat la față. Din acea zi, mama n-a mai vorbit cu el mult timp. Bunic-ta a avut grijă de tine până am ”înviat” eu și a reparat casa strabunicei tale. Eu de la spital am venit drept la casa aceasta și cu muncă am făcut din ea ce vezi acum.”

-La noi e diferit, mamă, noi ne iubim, nimeni nu ne silește.

– Ia haide să ne uităm noi olecuțică în viitor. Ei și facem noi nuntă și mai departe? Petrea , din câte știu eu, școală n-are, o să lucreze pe ici colea prin kolhoz și tu tot așa. Deodată după mai, când se termină școala te iau la mine în brigadă la lucru, schimbi șorțul de școală pe cel de femeie gospodină. Of, că nu mai pot, film romantic nu alta. Acuș încep a plânge de emoții.”

-Ei, și neatali vezi numai rău.

-Bun, vrei să cred în dragostea voastră? Dacă așa-i de puternică și frumoasă, n-o să fugă nicăeri. Ce strică dragostea la învățat și învățătura la dragoste? Te duci frumușel la Institut, că parcă așa era planul înainte să te năpădească iubirea. Din sat pân la Chișinău îi o aruncătură de băt. La sfârșit de săptămână vii acasă și-l vezi pe Petrică, pe la mijloc de săptămână trage Petrică o fugă la tine și te vede. Și cum îți iei diploma, facem nuntă.

Se uită Ana la mireasă și așteaptă, și cum i-a părut că nu prea îi convine Lenuței planul a mai adăugat:

-Tu gândește-te bine și să știi încă un lucru.Cu bunel-to, cam printre dinți, da mai vorbesc eu, dar dacă mi te măriți acum ap cu tine nu mai vorbesc pân oi muri.

*

Acum, Lenuța deja e doamna Elena cu funcție importantă și cu copii mai înalți decât dânsa, iar istorioara e repovestită deseori la întâlnirile de familie, la cererea nepoților. Chiar dacă deja o cunosc toți cu toate amănuntele, este ascultată de fiecare dată cu interes și stârnește hohote de veselie, căci bunica Ana o povestește cu atâta măiestrie și suflet, parcă ar trăi din nou acele momente. Și de fiecare dată încheie solemn:

– Și iaca așa, dragă ginere, avea să-ți ia mireasa Petrică din dealul de lângă vie.

*Foto-arhiva personală

Drumul spre casă

De la șoseaua centrală, până in sat sunt 7km de drum șerpuit,cu pietriș și cu praf, cu dealuri și văi, care nu s-a schimbat deloc câteva zeci de ani, cel puțin de când am început eu să-l bătătoresc.

La început doar până la jumătate, unde era satul bunicilor. Mi-l amintesc privit prin geamul autocarului supraîncărcat, stând în brațe la unul din adulți. Alergau copacii afară iar eu îî urmăream cu ochii, până începea să mi se învârtă capul și mi se făcea rău. Mi-l amintesc pășit pas cu pas pe jos, de mână cu mama ori în brațe la tata când făceam mofturi că mă dor piciorușele. Fâșia de pădurice dintre sate mi se părea o pădure maaaare și misterioasă și de fiecare dată când vântul ori vreo jivină foșnea frunzele, îmi închipuiam monștri și urși giganți și strângeam mâna mamei, și cuprindeam strâns gâtul tatei căci ei erau eroii mei și siguranța mea. Iazul de lângă pădurice îmi părea enorm și nespus de frumos. Iar in apele lui sigur trăiau sirene frumoase în castele fermecate. Și toate erau minunate și frumoase, cele mai frumoase, caci nu văzusem altceva mai minunat până atunci. Acel drum era ieșirea mea în ”lumea mare”, la aventuri și experiențe noi.

In anii studenției, am parcurs pe jos toți cei 7 kilometri de nenumărate ori, și de fiecare dată era o aventură. Fiecare cotitură are o amintire, o istorie, un sentiment.

Prima parte a drumului, chiar in deal la șosea, îmi aduce în memorie iernile albe și minunate, când copacii de ambele părți a drumului, încărcați de gheață și zăpadă mă făceau să cred pentru un moment că sunt într-o poveste. Era iarnă, era frig, dar sufletul era mulțumit.

Bucata de drum care trece chiar pe lângă satul bunicii, îmi amintește de fiecare dată de privirea îndrăgostită a unui flăcău frumos, care mânca din mâinile mele pufuleți, pentru că avea mâinile ocupate cu geanta lui și cu geanta mea. Discutam ceva, râdeam ambii în hohote și mâncam pufuleți dulci. Era vară, eram fericită.

Prima cotitura, îmi amintește de-o noapte de toamnă friguroasă dinainte de hram, cănd nu vedeam nimic în față și mergeam după memorie și intuiție. Eram singură, venisem cu ultimul autocar. Prin întunericul dens am zărit o siluetă enormă în mijlocul drumului, am simțit o răceală și o frică prin tot corpul. M-am oprit și am așteptat câteva clipe, am auzit un nechezat, era un cal speriat ca si mine. I-am șoptit ceva și am plecat mai departe. Era toamnă, eram speriată dar curajoasă.

A doua cotitura, e drumul spre bunica, aici coboram din autocar cand veneam s-o vizităm. După pod drumul are gustul dulce al strugurilor, cu care umpleam burta infometata de student, toamna in drum spre casa. Iar ultima vale e valea bucuriei și a anticipării, căci se vede satul ca-n palmă și pe măsură ce înaintam spre sat începeau să se simtă mirosurile cunoscute de copturi, de fum, de copaci in floare, de copilărie, de casă.

Același drum unește și acum șoseaua principală de satul meu, tot atât de lung, aceleași cotituri…

A rămas egal, dar totuși, parcă s-a schimbat. Atunci era mai viu, cu iazul, păduricea, via, găinăria și ferma de vaci. Acum, cu o gaură mare unde a fost iazul, cu câțiva copâcei răriți în loc de păduricea „fermecată”, cu dărâmături in loc de ferma de vaci, fără vie… Parcă a sărăcit, parcă și-a pierdut din frumusețea de altădată, dar oricum,de fiecare dată cănd ajung să-l parcurg din nou, chiar dacă foarte rar în ultimii ani, îmi revin noi și noi amintiri și trăiri și-mi revine acel sentiment de anticipare în suflet. Indiferent unde-mi va fi traiul și casa pe parcursul vieții, acesta mereu va fi drumul meu cu amintiri frumoase, spre copilărie, spre CASĂ.