Bunica și icoana

De câte ori mă gândesc la clipele copilăriei petrecute în casa bunicilor mei materni, îmi apare o imagine de curățenie totală. Dacă bucătăria, unde făcea focul și pregătea mâncare apare uneori cu lucrurile schimbate un pic din loc, ba cu măsuța rotunda mica in mijlocul camerei, ba rezemată de perete, ba cu un braț de lemne la gura sobei, etc., apoi, camera din față nu se schimba niciodată. Eu nici măcar nu am apucat vreodată patul nefăcut, căci în momentul când crăpam ochii, bunicii deja trebăluiau de mult prin ogradă. Și chiar dacă, stăteam mai puțin în casă și mai mult pe afară, gândul la bunici apare mereu însoțit de acea cameră. Simplă și impecabil de curată, cu o masă lângă fereastră și un pat din fier la peretele din fundul camerei, cu doua scaune in capetele mesei si o icoana mare pe perete. Icoana cu o ramă de un albastru deschis, o infățișa pe Maica Domnului cu pruncul Isus în brațe, avea un prosop lucrat de mâinile bunicii capetele căruia, agățau un pic mai jos de icoană, iar chiar dedesubt, pe pat, se afla teancul cu plapuma si perna frumos strânse. Imaginea aceasta îmi aduce lumină, căldură și multă dragoste, pentru că acestea erau trăirile și sentimentele mele când mă aflam acolo.

Această icoană a fost începutul drumului meu spre credință. În fața icoanei, îngenunchea neaca( bunica) în fiecare seară înainte de somn, tot zicea ceva încet făcând uneori semnul crucii și aplecând fruntea până la pământ. Ritualul mă fascina într-atât încât în una din seri am îngenuncheat și eu alături de neaca Varvara. Numai că eu nu știam care gest face parte din rugăciune și care nu, așa că, de fiecare dată când ea facea semnul crucii, eu repetam, când bătea mătănii, eu tot băteam și dacă cumva se nimerea s-o apuce vreo furnicătură la nas ori la ceafă și se scărpina, eu repetam gestul exact ca dânsa.

Eu nu știu cum a reușit ea să-și termine rugăciunea, ori dacă a ajuns s-o termine până la capăt în acea seară. În cealaltă cameră, bunelul își spăla picioarele și ne admira prin ușa deschisă, de câte ori eu repetam scarpinăturile pe la nas ori gestul de a-și așeza broboada a neacăi, în spatele nostru se auzea un icnet abea ținut. Când neaca s-a ridicat, bunelu a izbucnit în râs, bunica râzând și ea, dar așa mai contenit, m-a luat de mânuță m-a sărutat și m-a lăudat. Mi-a explicat cum se țin degetele și cum se face corect semnul crucii, cum se bate o mătanie și care gesturi nu fac parte din rugăciune.

Și din acea zi a început să-mi vorbească mai des despre ”bojica” care-i sus și le vede pe toate. În fiecare seară, deja cu lumina stinsă, în pat, făceam împreună semnul crucii pe pernă și repetam după ea ”Înger, îngerașul meu”. Am mai auzit această rugăciune, deja când eram mare, dar cu totul diferită de cea din copilăria mea, care suna așa:

Înger, îngerașul meu

Păzește-mi suflețelul meu

Cel de zi și cel de noapte

Pân la ceasul cel de moarte.

Sfânta cruce mă-ntărește

Sfânta lumină-mi este

M-am pornit pe-o cărărușă

M-am întâlnit cu o albinuță

Albinuța – stupușor

Stupușorul – făclioară

Făclioara s-a aprins

Raiul s-a deschis

Sfânta Cruce m-a cuprins.”

Când copiii mei au început să înțeleagă un pic, tot aceasta a fost prima rugăciune care au învățat-o de la mine și de la bunica lor.