Moș Ichim și însurătoarea

Dis de dimineață, când lumea aleargă de se împiedică cu treburile gospodărești, poți vedea plimbându-se prin sat un batrân călcând țanțoș, un pic șchiopatând (nu-și ia cârja cu el, să nu zică lumea că-i bătrân). Iși face treabă ba la poștă, ba la magazin ori chiar la primărie. Are treburi vajnice mereu de rezolvat, căci a fost toată viața ”brigaderi” nu coadă de sapă.

Faceți cunoștință cu Moș Ichim, scuzați, vă rog, nea Ichim căci, după cum zice dumnealui, nu și-a rupt nimeni dinții în …., cum să-i zic mai delicat, partea lui moale, ca să afirme că-i moșneag.

Pe vremea când era flăcău a fost un bărbat arătos de se certau mândrele după el. Și încrederea asta de superioritate a avut-o toată viața, chiar și acum, la bătrânețe i se pare că nu-i mire mai dorit ca el pentru gospodinele singure din sat. Această părere prea-mărită de sine insuși l-a făcut să-și trateze mereu cu superioritate soția Ileana, fie-i țărâna ușoară.

Dintr-o frumusețe de domnișoară, după numai câțiva ani de măritiș ajunsese să arate ca o babă. Toate grijile gospodăriei și copiii mereu au fost pe spatele ei. Și trebuia să mai meargă și la muncă, pe deal la kolhoz, unde nu-i scăpau privirile și șoaptele de batjocura ale mândrelor lui Ichim. Cu atâtea femei frumoase în sat, căsătoria nu a fost niciodată un obstacol pentru umblatul pe la mândre. Pe acasă trecea ca directorul prin kolhoz. Doar pentru a da indicații și a verifica daca totul s-a făcut după dorința lui. Cei doi copii, de când a decedata mama lor, trec pe la nea Ichim foarte rar și mai mult din datorie decât de dor și dragoste.

Numai trecuse un an de la decesul soției, că mirele s-a și împopoțat în hainele de sărbătoare și s-a pornit în cealaltă mahala s-o ceara de nevastă pe Doamna Nina, căreia îi decedase soțul cu vreo cinci ani în urmă.

Ea, a fost printre puținele domnișoare din sat care nu făceau parte din admiratoarele lui Ichim. Plecase la învățat și când venea acasă la sfârșit de săptămână nu putea să priceapă ce-i cu ”boala asta” a fetelor după un ”păun umflat în pene”. S-a întors acasă după studii împreună cu soțul Andrei, au lucrat până la pensionare la școala din sat, au crescut o frumusețe de fată și s-au înțeles și s-au ajutat reciproc toată viața.

Care erau avantajele, după părerea lui nea Ichim, pentru care a ales-o anume pe ea din cele câteva femei singure din sat? Căci omul a avut un an întreg să tot aleagă și să analizeze: încă mai era frumoasă, era gospodină, nu avea copii pe aproape să-l bată la cap, nu a auzit vreo dată prin sat să se vorbească că ar fi făcut scandaluri soțului și nu umblase ca unele cu dragostea pe ici colea, a fost femeie cumsecade.

Doamna Nina trebăluia prin ogradă fără vreun gând ori presimțire de marele ”noroc” ce se indreaptă spre ea. Auzind hămăitul câinelui privi spre poartă să vadă cine vine. Poarta se deschise încet și apăru un bărbat la costum și cu pălărie. La început nu-l cunoscuse și se întreba în gând oare cine-o fi îmbracat așa de sărbătoare într-o zi de lucru. Când oaspetele ajuse mai aproape femeia l-a recunoscut, dar au început să i se învârtă prin cap mai multe întrebări fără răspuns.

-Buna ziua în gospodăria neavoastră.

-Bună, bună, spuse gospodina pe un ton cam gânditor.

-Am venit cu o treabă la neatali, Nină.

Dna Nina îl pofti să ia loc la masa de sub nucarul umbros. Îl servi cu apă rece de la fântână pe care o adusese doar câteva minute mai înainte și întrebă ce treburi are omul.

-Apoi după cum bine știi, a trecut un an de când Ileana mea a murit.

S-o fi gândind să vândă casa poate, și să plece la copii” se roteau gândurile prin capul gazdei.

Iar Ichim continuă mai departe:

-Și neatali deja ești singură de vreo câțiva ani. Nu-i bun așa, când stă lumea singură. Bărbatului îi trebuie femeie și femeii, și mai tare îi trebuie un bărbat.

Când a ajuns sensul celor spuse la Dna Nina, ea s-a aplecat și a ridicat o frunză de jos, ca să nu vadă omul cu ce efort își ține ea hohotele de râs.

-Știindu-te femeie cumsecade și gospodină, m-am gândit că ar fi tare bine să ne împreunăm. Aș avea și eu pe cineva să mă îngrijească și tu n-ai mai fi singură, ai avea un bărbat la casă.

Gospodina începu să caute prin minte o frază mai potrivită pentru a trimite omu de unde a venit, dar așa educat și fără să-și dea de gol veselia care o apucase.

Văzând că femeia tace, bărbatul zicea mai departe:

-De trăit cred că om trăi la tine, că e mai aproape de centru și deja știi mai bine ce și cum. Eu nu am multe lucruri de adus. Am vorbit cu nepotu meu, Vichișor a lui frati-meu, sa vină intr-o zi cu căruța să mă ajute.

Când, Dna Nina, a înțeles că omul a venit nu ca s-o intrebe, ci mai degrabă s-o informeze de decizia luată și planurile deja făcute, a hotărât să-l pună la punct cu un pic de umor.

-Poate că ai dreptate, Ichime, dar oare ne-om împăca noi? Oare ne-om potrivi?

-Da ce potrivire trebuie, mă rog. Dacă mi-i face mâncare bunișoară și la timp, mi-i spăla hainele, îi avea grijă de gospodărie apoi nici eu n-oi striga la tine.

-Partea cu îndatoririle mele văd că o știi și am înțeles-o și eu. Dar tu, ca bărbat ce vei face?

Întrebarea l-a luat cam prin surprindere:

-Dapoi, eu, dă mă rog, așa câte oleacă pe ici colea. Oi aduce si eu uneori o căldare de apă, ti-oi pune sapa în coadă, oi ascuți-o, ca de prășit nu mai pot, nu prea mă țin picioarele.

Doamna Nina cunoscând foarte bine că nici în tinerețe când era voinic, nu l-a văzut nimeni gospodărind prea mult, continuă vorba:

-Andrei al meu, fie-i țărâna ușoară, foarte bun soț a fost. Noi toate le-am făcut împreună. Iar pe patul de moarte m-a făcut să-i promit că, dacă vreodată, voi dori să mă mărit iar, trebuie să aleg un bărbat care să mă respecte și să mă ajute așa cum a făcut-o el. Eu eram cu treburile prin casă. El făcea tot ce era de făcut afară. Până și ograda nu mă lăsa s-o mătur, zicea că mătura pentru ogradă e prea mare pentru mâinile de femeie. Iarna, el întindea hainele pe sfoară, ca să nu îngheț. El făcea focul. Toamna, la culesul viei,culegeam impreună, iar gălețile grele le căra doar el. Of, și cum îi plăcea să-mi aducă flori din grădină și câte un mic cadou de câte ori se ducea la oraș…, incheie cu un oftat profund.

Cu privirea pe ”mire”, doamna reuși să vadă toate schimbările de expresie și culoare de pe fața lui.De la confuzie, dubiu și neîncredere la ceva aproape de ciudă și indignare.

Nea Ichim, se ridică încet de pe scaun, luă pălăria pe care o așezase cu grijă alături încă la începutul discuției și porni încet spre poartă fără să zică nimic.

Doamna Nina așteptă cu mare greu câteva clipe, până când silueta lui dispăru după cotitură și începu să râdă cu poftă.

Bine că nu i-a spus că duminica Andrei făcea clătite pentru micul dejun, că altfel leșina nea Ichim aici la ea sub nuc de indignare.

 

  • Sursă imagine: Google imagini