Vremea plății

Astăzi istoria este despre plata pentru fapte.

Nu știu dacă sunt mulți cei care au auzit, când erau mici,afirmații de felul acesta : ” Lasă că o să ai tu copiii tăi și o să vezi!” sau ” O să stăm noi de vorbă când vei avea copiii tăi!”, dar știu precis că nu sunt singura. Și, întradevăr, mai devreme ori mai târziu vine ziua când nepoții se râzbună pentru bunici. Iată de ce bunicii și nepoții au o legătură atât de strânsă și se înțeleg uneori doar din priviri.

Datorită faptului că am fost un copil ”foarte cuminte”, acum încerc să iau lucrurile încet și cu calm și am ajuns să fiu o mamă destul de tolerantă.

Rar mă supăr pe copiii mei și chiar de se întâmplă îmi trece foarte repede. De fiecare dată când începe să fiarbă ciuda și nervii, de undeva de prin colțurile colbăite ale memoriei îmi apar secvențe din fericita mea copilărie și să vezi cum se oprește din zvâcnire nervul de la ochi și se domolește furtuna.

Da, copiii mei au știut de disciplină, da au responsabilități de când erau mici, dar nu se face tragedie de fiecare dată când le mai scapă căte ceva din lene ori uitare. Se mai inchidea uneori internetul și se confiscau mobilele, dar numai uneori, ca să nu uite total de disciplină.

Cu ce nas l-aș fi pedepsit pe băiatul meu când a dat foc la scârta de ciocleji a finilor, dacă eu am făcut exact același lucru cu scârta de paie a moșului meu? Faptul că moșul meu a avut norocul ca cineva să stingă focul înainte ca să ardă paiele, iar finii mamei nu au avut acest noroc, e altă parte a istoriei. Eu, nu am avut curajul să-l pedepsesc. Da am stat de vorbă, da i-am explicat care sunt pericolele și atât.Am cumpărat o altă scârtă de nutreț pentru caprele oamenilor și s-a rezolvat problema.

Cum aș putea să mă supăr pe copiii mei că uită să spele vesela ori să-și aranjeze hainele, dacă eu, lăsam să spele mașina de spălat aceleași haine de căteva ori, numai pentru că eram la momentul cel mai interesant al cărții și nu aveam când să le întind pe sfoară? 

Mă întristez și mă doare sufletul dar nu mă supăr pe fecior-mio că nu mă sună cu lunile ori că nu-mi răspunde cu zilele la mesaje ori sunete. Cum aș putea, dacă eu, pe timpul liceului, pe care l-am făcut în România, aveam permisiunea să vin acasă cam de 3-4 ori pe an când erau vacanțele, dar uneori nu mergeam direct acasă, ori nu mergeam deloc, pentru că primeam invitația vreo unei colege să merg acasă la ea? Și sincer, nu pricepeam de ce mă rog se supăra mama, ce mare crimă am făcut. Când credeți că am început să înțeleg cu adevărat ce simțea mama atunci?

Dacă, mama mea mă prinde vreo dată în rarele momente de mamă enervată și severă, și dacă mai am nasul să încep să mă jelui că nepoții ei scumpi și-au luat nasul la purtare și nu mă ascultă și nu mă respectă, apoi ea râde. Râde cu poftă și mă întreabă:

– Da oare cui o fi semănând?

Și încep și eu să râd.

Am găsit cui să mă jelui.

Dar dacă ar fi să pun mâna pe inimă și să fiu sinceră, apoi în comparație cu ce copil am fost eu cândva, copiii mei sunt îngeri.

Sănătate tuturor copiilor, chiar și celor mai măricei. Toți suntem copii atâta timp cât avem măcar un părinte în viață sau atâta timp cât avem grijă de copilul din noi. Să dea Domnul să fim cât mai mult timp copii.