Povara răutății

         Între Ionela și mâca Ioana era o dragoste specială. Parcă le lega un fir nevăzut, nu puteau una fără alta nici o zi. Încă de pe când era în fașă, era de ajuns să audă vocea bunicuței că înceta plânsul și mofturile și se transforma într-un îngeraș cuminte și zâmbitor. Pe cât de mare îi era dragostea față de bunică, pe arât de mare era ura față de bunic. Moș Toadere era om rău. Nu uneori, nu cu unii ci mereu și cu toți. Umbla mereu nemulțumit, nimic nu era așa ”cum trebuie”. Copiii au crescut și au fugit care pe unde, iar bunica a rămas să țină piept mai departe răutății. La început, când Ionela era mică simțea o frică nedescrisă când era în preajma bunicului, treptat, urmărindu-l și cunoscându-l mai bine această frică s-a transformat în ură. Era unica care îndrăznea să se pună în poară cu el, dar a renunțat, după o discuție mai serioasă cu mâca Ioana.

-Mâcă, de ce nu ai fugit de el? De ce nu fugi măcar acum, doar știi că mama te primește?

-La început nu am fugit, căci nu se putea. Pe vremea aceia familia, odată făcută, trebuia să rămână familie, orice s-ar fi întâmplat, ”la bine și la rău… pănă ce moartea desparte”, cu timpul am învățat să-l înțeleg. Iaca, vouă mereu vi-i milă de mine și mă jeliți,dar nu aveți dreptate. Eu sunt împăcată cu lumea, cu mine și cu viața. Am înțeles că acesta mi-i drumul și rostul. El nu, el mereu luptă, cu toți și cu toate, și cu el însuși. Foarte greu trebuie să-i fie omului fără pace sufletească, cum să cari în suflet atâta ură, cum să nu te poți bucura de soare ori de ploaie?

-Dapoi, asta-i problema lui, mâcă, de ce trebuie să te chinui tu cu ea?

-Eu nu mă chinui, fata mea. Când am înțeles că nu-i în firea lui să bată pe cineva, am pierdut toată frica. Am învățat să mă dezleg de lume. Când, el începe să strige și să-și verse ura, da eu îmi caut de treabă, număr găinile și puii, mă gândesc în care parte să pun la anul cartofii, încerc să ghicesc după nori dacă are să plouă ori nu. |Iar când trece furtuna, revin și eu din gândurile mele și îl întreb dacă vrea să manânce, ori dacă a văzut că gaina cea porumbacă șchiopătează. Atunci îi mai trage bunel-tu o sudalmă, se sucește pe călcâie și se duce să-și caută de treaba. Tu, Ionelo, iaca te apuci și te cerți cu dânsul și? Tu te enervezi, el se enervează și mai tare și oricum fiecare rămâne cu ale lui.

       Cele spuse de bunica, i-au tot frământat gândurile Ionelei timp de câteva zile. La început i se păreau cam stanii vorbele ei, dar cu cât mai mult se gândea la ele, tot mai bine întrevedea logica și înțelepciunea lor. În următoarea vizită la bunici, când era gata, gata să înceapă iar să se certe cu bunicul, își aminti de discuția cu mâca Ioana și privi spre cer, urmărind cum norii mânați de vânt își schimbau forma și încercând să îi asocieze cu animale și lucruri.

-Auzi bunele, ia uite la norul cel din dreapta, așa-i că seamănă cu o corabie?

Se uită moș Toadere la nor, se uită la nepoată, se uită la soție.

-Fa Ioană, copila asta de ce merge tot mai mult seamănă cu tine. Deam a început a zbura în nori, fix ca tine.

Bunica și nepoata s-au privit cu un zâmbet de complicitate. Iar când s-au întors spre bunic acela, s-a grăbit să ascundă cu dosul palmei, un zâmbet trădător încolțit pe buze.

*Sursa foto – arhiva personală.

La cumpărături

”În gustul omului nu te poți ……” vorbe auzite în copilărie

Eu cu fic-mea la cumpărături – comedie.

Ne strâmbăm și pufnim și ne răsflocim una la alta ca în târg.

Eu îi arăt bluzițe frumoase(după părerea mea), pentru domnișoare tinere(după părerea mea), ea pufnește se strâmbă și înhață iar un ”sac” cu glugă și cu niște desene ”prostești”(după părerea mea).

Aici eu pufnesc și mă strâmb.

Eu îi propun cizmulițe din piele, calitative, care te apără de frig și ploaie, ea dă din cap că nu. Își alege iar ghete ”universale”, pe care dacă le bagă pe picior, ap nu le scoate nici vara nici iarnă până nu-i ies degetele afară, eu dau a lehamite din mână.

-Știi ceva mamă, cine să te înțeleagă? Până acum te văicărai că fetele merg la shopping și își cumpără haine, dar mie niciodată nu-mi trebuie nimic. Am ieșit și eu o dată la cumpărături și iar nu ești mulțumită.

-Apoi eu, haine și încălțăminte normală vroiam să-ți cumperi, dar nu halamide fără formă și ghete în care toată iarna umbli cu merișoarele in vânt…

-Când erai ca mine te îmbrăcai cum vroia bunica ori cum vroiai tu?

Aici tac, are dreptate copchilu.

-Gata, hai acasă că deam nu mai vreu nica, pufnește supărată.

– Da ia-ți ce vrei, că nu eu o să le port, dă macar să văd cum îți șade.

Cât ea măsoară, eu îmi amintesc de cizmele albe, cumpărate cu mare greu de mama mea, pe vremea când era un deficit mare de lucruri bune. Aveam aceeași vârstă ca fic-mea acum. Cizmele albe, cu blană cu talpa groasă, numai bune pentru geruri și zăpadă. Și ce am făcut eu, deșteaptă și mare modniță? Le-am vândut și mi-am cumpărat altele, fără blană, cu talpa subțire, dar în schimb cu zorzoane și uzoare. Norocul meu că era ultima pereche cu o mărime mai mare și reușeam să încalț și ciorapi de lână, altfel îmi înghețau unghiile pe gerurile de atinci. Când a văzut mama a dat a lehamite din mâna, fix cum fac eu acum.

Fic-mea mă trage de mână:

– Alo, mam, unde zbori? Eu vorbesc da tu, ești pe altă planetă.

-Mi-am amintit de cizmele albe.

Îi povestesc istoria. Ea râde și îmi arată ce a ales. Fac ochii mari, dar nu mai zic nimic, cu ce drept?

Ea mă liniștește:

– Când o să mă satur de ele, promit să ți le dau ție, acum deja suntem într-o mărime.

– Aha, o să fiu babă stiloasă. Numai să nu ieși cu mine la plimbare când m-oi împodoghi așa…

Râdem ambele, interesantă-i viața când copii sunt mari!