Idei încoronate 2

Astăzi mi se făcuse cam lene să scriu, dar pe urmă, mi-am dat seama că de nu zic nimic astăzi îți mai crede că m-am lăsat bătută de o neputincioasă de răceală. Nu de alta s-or mai porni unii, care-s pe aici mai aproape, la priveghi și nu se cuvine să încălcați carantina. Var-mea de peste drum, suflet blând și săritoare la nevoie, deja a zis că lumânarea mi-o ține prin internet. Nici carantina n-o încalcă, nici pe mine în întuneric nu mă lasă.

Aceasta mi-a amintit o întâmplare asemănătoare de acum câțiva ani dintre mamele noastre.

Pe atunci, var-mea locuia în același bloc cu mine dar la etaje diferite. Mamele noastre veniseră pe ospețe și cum noi eram cam toată ziua la lucru, ele, toată ziua se plimbau. Mama mea ajunsese să cunoască mai bine orașul decât mine.

Aveau ambele cam vreo 70 de ani, să dea Domnul să ni le țină sănătoase încă mulți ani înainte. În una din zile, de diminecioră, mama o sună pe cumnat-sa să combine ruta. Mătuș-mea se jeluie că nu se simte chiar bine și cred că nu se mai duce nicăeri. Mama îmi cere o lumânare, eu i le arăt pe toate, ea o alege pe cea mai mare, rămăsese la mine de la niște ”credincioși” care o aduseseră tocmai de la Santuario de Fatima. Eu o întreb ce-i trebuie. Ea îmi zice să merg cu ea.

Ne coborâm la etajul vară-mii, batem la ușă, deschide var-mea, ne salutăm.

Mama:

-Unde-i frumoasa cea bolnavă?

Var-mea:

-În sală.

Trecem în sală, mătuș-mea fără nici un gând, mama scoate lumnăroiu de după spate:

-Eu, cumnată, iaca am grijă de tine. Ți-am adus lumnarea, nu cumva să mori pe întuneric și să nu găsești drumul pe lumea cealaltă.

Am râs toți cu poftă, mai ales mătușa.

**

Cu răceala o duc bine, adică ea încă nu s-a dus cu totul, dar eu încă nu m-am lăsat de tot. Tratativele continuă dar deja sunt pe sfârșite.

Și cum ziceam ieri, gospodinele, acum cu atâta stat în casă, s-au scăpat la curățenii și gătit, iar astea cu Facebook, postează fotografii cu bunătăți de dimineață până seara. Și doar v-am rugat, să aveți un chiculeț de ”sovisti”.

Ia uitați-vă ce ați făcut voi din mine.

Eu colaci și pâine coceam numai din Paște în Crăciun.

Nici nu-i spun mamii, s-a speria sărmana.

P.S. Colacii sunt pentru fic-mea,  ei îî place multă coajă.

Și nu pentru gropari cum m-au întrebat unii, un pic mai devreme. Deam se apuca și groapa să mi-o sape numai să se pricopsească cu un colăcel.

Ce înseamnă să ai noroc de neamuri.

Idei încoronate 1

Și dacă tot a intrat în modă să scriem și să postăm despre noul virus, care a bagat toată omenirea prin bârloagele lor, ap dă să scriu și eu nițel.

Treaba asta la început părea o glumă, vorba unui om ”deștept”: așa olecuțică de probleme cu nasul, și trece.

Când au fost depistate primele cazuri la noi în orășel (pentru cine nu știe, locuiesc la sudul Portugaliei, într-un orășel turistic cu peste 50 000 locuitori) și s-au închis 2 școli, lumea părea parcă îngrijorată, unde nu te întorceai se vorbea doar de virus. În rest, cafenelele lucrau, magazinele lucrau, toți își continuau rutina. Când s-au închis toate școlile în Portugalia (luni 16 martie), agitația a devenit un pic mai mare, lumea încă mai mergea la lucru, dar mai rar prin cafenele și mai des pe la magazine după hârtie de veceu :).

La mine la lucru, haos, zboruri anulate, telefoanele de la lucru și al meu personal se înfierbântau, veneam acasă ucisă. Fic-mea nemulțumită că ea stă acasă iar eu în fiecare zi îi aduc viruși .

Pe la o joi s-a declarat carantină, gata aici s-a schimbat totul radical.

Problemele cu nasul” s-au dovedit serioase.

Fic-mea fericită că eu tot stau acasă și nu răspândesc virus peste tot.

Sâmbătă seara pe mine începe să mă furnice prin gât. Eu sunt calmă, știu care-i motivul, de dimineață mă furnicase prin altă parte a corpului și mi-am spălat coama și am deschis ferestrele. Simptomele eu le cunosc, că am așa furnicături în c..r periodic, și de fiecare dată răcesc. Problema este că ele sunt foarte asemănătoare cu simptomele covidului, iar fic-mea, spre deosebire de mam-sa, e foarte responsabilă în chestiile acestea. Și, m-am trezit cu o morală ținută de la o înălțime de 15 ani, despre iresponsabilitatea mea care m-a pus pe gânduri. Am cotrobăit prin toată casa și am găsit termometrul, sunt ani de zile de când nu l-am mai folosit. Pentru mine răceala e răceală și dacă te ții pe picioare, înseamnă că o să treacă și fără termometru și panică, de aceea nu prea l-am folosit.

37.4 – nu este motiv de panică.

A doua zi gâtul mă doare mai tare, dar temperatură, ori alte simptome nu am. Mâncăm pe rând, toată ziua fiecare în camera lui, numai motanul se plimbă de la una la alta.

-Mam, eu mă duc să beau apă tu nu ieși….Gata, bucătăria liberă poți să te duci.

Eu râd.

-Auzi fic-mio, tu știi că eu dacă mor acum o să mor ”regină” ?

-Adică?

-Dap o să mor încoronată.

Printre hohote de râs

-Mamăăăă! Parcă ești un copil. Uneori am impresia că tu ești mai copil ca mine.

-Se spune că familia fericită este cea care are copii. Cum tu deja ai crescut, trebuie cineva să țină fericirea și echilibru aici în casă.

*

-Sanda, m-am săturat să stau în casă, mă duc să beau o cafea și să scot motanul la plimbare.

-Care plimbare, noi nu plimbăm motanul?

Eu înhaț cafeaua și motanul și ne instalăm la balcon. Fic-mea râde, își ia un ceai și se instalează la celalalt capăt al balconului.

*

Cu cine nu vorbesc zilele acestea, se laudă că fac curățenie generală în casă, care spală perdelele, care curăță parchetul, care vopsește pereții, etc. Fetelor voi ”sovisti” aveți, deam încep să mă simt negospodină de tot ( olecuțică negospodină eu am fost mereu). Gata, va las, mă duc să spăl și eu un capăt de perdică, să fiu în rând cu lumea.

Mâine revin cu situația actualizată despre cine pe cine o bătut : eu răceala ori răceala pe mine. Aveți grijă de voi.

Vis de vară

Fetelor, dacă aveți vreun vis de realizat nu așteptați să vină ”prânțul” să vi-l realizeze. Stuchiți de doua ori în palme și începeți acțiunea. Iar dacă v-a mai binecuvântat soarta cu prietene/cumătre cu care și la râzboi și în cosmos nu ți-i frică să te duci, apoi să mai dea Domnul visuri.

**  

Era ultima seara de vacanșă a Olguței pe meleagurile portugheze. Și trebuia petrecută fata omenește, ca să nu uite vacanța chiar a doua zi după ce se bagă iar cu capul în lucru. Așa ca eu,cumătra mea Lina, Olguța și fiica cumătrei ne-am împodoghit și ne-am dus să tragem câte un Mohito(și nu numai) la despărțire.

Eu nu știu dacă-i drept că bărbații când se adună vorbesc numai de armată, dar vă garantez că, femeile la întrunirile lor nu vorbesc mereu doar de naștere. Noi am vorbit de visurile noastre de copii, de cele care s-au îndeplinit, cele irealizabile și cele care ar fi putut, dar nu au ajuns sa se realizeze.

Olguța cu tristețe:

– Unul din visurile mele, înca de pe când mergeam cu părinții la Marea Neagră, era să mă scald noaptea în mare..

Afară cald, trecut de miezul nopții, cer frumos presărat cu stele și oceanul la doar câteva sute de metri de noi. Ne-am înțeles din priviri. În câteva minute ne învăluia mirosul oceanului, iar sub tălpi simțeam nisipul fin.

Cineva și-a amintit că nu avem costume de baie, celelalte doar au râs. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici țipenie de om. În depărtare erau luminile orașului și se auzea vag musica de la discoteca și barurile din apropiere. Pe mal stătea copila cumătrei și trei movilițe de haine, iar în apă în lumina lunii, se bălăceau 3 frumuseți în costumul evei.

Și poate că logic ar fi trebuit să încheiem peripeția aici. Petrecere am facut, visul fetei l-am îndeplinit, acum era momentul să ne ducem fiecare la bârlogul lui. Dapoi, după așa o baie incepuse să ne cam taie la linguriță de foame și ne-am pomenit la mine la bucătărie potolindu-ne foamea și întărindu-ne cu olecuțică de rachiu făcut de mama mea. Cam la al nuștiu câtelea tost de drum bun pentru Olguța, cumătra mea Lina își dă seama că și-a pierdut ceasul. Și când se apucă să ne povestească cu amănunte și cu mare jale, cum a cumpărat ea cu 5 euro o bunătate de ceas la o piață tipic portugheză, și ce cuvinte i-a zis vânzătorul, și cât de mare valoare sufletească are bucățica de metal pentru dânsa apoi nouă ni s-a muiat sufletul de tot.

-Haidem să căutăm ceasul!

Unica minte limpede era fiica cumătrei, destul de mare pentru a consuma alcool și destul de deșteaptă pentru a nu o face. Se uită la noi incredulă:

-La ora aceasta? Pe întuneric, în nisipul mereu bătut de valuri? Mam, lasă ceasul că nu costă nimic. Exact cum ai căuta un ac într-un stog de fân.

Da noi cum să lăsăm așa, femeia, cu sufletul distrus. Hai și gata.

Se urcă iar fata la volan, noi aterizăm pe banca din spate și cu cântece și veselie ajungem la plaja. Noaptea deja era spre sfârșite, încă mai era întuneric, dar se întrezăreau primele semne ale dimineții. Lina se apucase să-i țină o lecție de sentimentalism Olguței, și îi tot explica cum lucrurile fără vreo valoare materială pot să fie importante în viața unui om, și parcă uitase de tot la ce a venit.

Auzind zgomotul tractorului care curăță nisipul și văzând că se îndreaptă spre noi, eu și copila care ne-a fost de șofer și dădacă toată seara, am luat-o repede spre locul unde câteva ore mai devreme ne scăldasem.

Știți vorba moldovenească :” Prost să fii noroc să ai” ? La mine s-a primit un chic diferit: ” Beat să fii, noroc să ai”, pentru că nici acum nu înțeleg cum. Cum, după vreo 3 Mohito și idee nu am câte doze de rachiu moldovenesc, să faci câțiva pași pe plaja întunecată, prin nisipul răvășit de mii de turiști o zi întreagă, să vezi un punctișor mai întunecat, să te apleci și să ridici ceasul pierdut de jos?

Nu știu ce a avut mai mare impact asupra Olguței, scăldatul noaptea în pielea goală în apele oceanului Atlantic ori noi, fete de la avioane, care i-am ajutat să-și îndeplinească visul, dar peste câțiva ani a aterizat cu totul pe aceste meleaguri.

P.S. Fetele care s-au recunoscut in această istorioară, cer scuze dacă undeva, cumva, ceva am încurcat, dar după atîția ani și atâta petrecanie…