Idei încoronate 6

Torta și lumânările

De la o anumită vârstă,numărul lumânărilor pe torta de aniversare nu mai corespunde vârstei împlinite, incepem să punem doar una.

Și așa câte o lumânare pe an până ajungi la ultima, pe care n-o mai poți sufla. (Ei dar astăzi, încă nu e despre ultima.)

Unii or fi făcând-o pentru a ascunde vârsta adevărată, dar aceștia sunt în minoritate. Pentru că, vine o vreme când ți-i drept în cot dacă cunoaște ori nu lumea câți ani ai. Câți îi am, sunt toți ai mei, trăiți cu bucurie și mulțumire. Fiecare an e o experiență mai mult ori mai putin plăcută, o victorie și un curcubeu de trăiri și emoții care îți formează în permanență caracterul, care te face mai puternic.

Eu nu vreau să mă întorc la 16 ani, nici la 20, nici la 30. Acolo deja am fost. Eu vreau să trăesc din plin anii care-o să vină, cu cât mai mulți cu atât mai bine 🙂 .

Iar lumânările le pui pe rând câte una mai mult din considerent estetic. O tortă cu 40 ori 50 de lumânări aprinse ar semăna mai mult cu o pădure pe timp de incendiu, și nu cred că e potrivită priveliștea pentru a sărbători viața.

Și dacă să mai fim și un pic economi (ca să nu zic zgârciți), apoi ți se rupe inima să vezi așa o irosire de lumânări cu o singură ocazie. Pentru ce să arzi o dată ceea ce ar putea să-ti ajungă pentru toate zilele de naștere care mai vin și încă să-ți rămână să dea copiii vreo doua de pomană de sufletul tău.

Vă doresc tuturor mulți ani cu sănătate și trăiți din plin!

Idei încoronate 5

Pisoiul și carantina.

Înainte să înceapă toată învălmășeala aceasta cu virusul, pisoiul meu avea o viață de invidiat. Mâncărică la timp, toată casa la dispoziția lui, se tolănea toată ziua ba într-o cameră, ba în alta în dependență de ora zilei și fereastra în care bătea soarele iar seara, după ce venea fic-mea de la școala, mai avea dreptul și la câteva ture de zbânțuială prin casă. Pentru toate acestea, trebuia să rabde un pic de pupătură și mângâială dimineața și un pic seara.

De câteva săptămâni, sărmanul motan nu înțelege cu ce a greșit și cu ce a păcătuit. Numai, numai se tolănește la soare să lenevească, hop apare fic-mea cu: ” Dolfy frumosul, pufosul, dă să te pup oleacă. Vin la mine în brațe…” Când se satură fata și îl lasă în pace, apar eu cu :” Frumusețe pufoasă, dă să te pupăcesc un pic, vino să te mângâi un pic.” Și așa toată ziua. Noi cu fic-mea râdem uneori că trebuie să avem grijă să nu se arunce de la etajul 11 de atâta dragoste.

Și când biata creatură se împăcase deja cu noua avalanșă de dragoste, vine alta pe capul lui.

O femeie ”gospodină” când se apucă de spălat un capăt de perdică ap nu se oprește aici, spală tot și pe toți.

Dacă ar fi știut motanul ce il așteaptă, apoi dimineață, când a sărit la mine în pat după porția de mângâiere, la sigur îmi scotea ochii.

Acuș are două ore de când se tot linge și se tot spală, după ce l-am lăut. Se linge și se tot uită la mine de mă iau fiorii. Deseară imi închid camera când mă culc, altfel precis se răzbună. Până mâine poate i-o trece ciuda. Sper să se incheie carantina cât mai curând, nu cumva să-i vină iar rândul la lăut.

Idei încoronate 4

Ultima vreme, mă uit la lume mai mult de sus, de la înălțime. E frumos, e liniște, se vede marea, se văd munții, se vede râul. Partea tristă este, că le pot doar vedea din depărtare, nu pot să simt nisipul și să aud valurile mării, nu pot să respir aerul cu miros de eucalipt din munți.

Ieri a trebuit să merg până la lucru și am mers vreo 20 de minute pe jos. Parcă sunt aceleași ulicioare, dar nu le mai recunosc. Nu-mi recunosc orașul luminos, cu oameni veseli și plini de viață. Cafenelele din care, de obicei se auzeau râsete și vorbăraie, ori sunt închise ori vând cafeaua în pahare de unică folosință la ușa. Persoanele, care odinioară intrau în vorbă unii cu alții în timp ce-și serveau cafeaua, acum sunt tăcuți și triști. Păstrează distanța, își iau păharul de plastic ori carton și fug repede care și unde. Străduța pietonală cu magazinașe micuțe care mai ieri mișuna de lume, care zumzăia ca un roi de albini, acum e pustie și mută. Am ajuns să trăim într-o lume mută, tristă și fără copii pe străzi. Maturii mai ies afară, copiii stau de aproape o lună ascunși în case. Nu știu care e situația reală ( nu cred că o vom ști vreodată) și cât timp vom mai fi nevoiți să trăim ca șobolanii ascunși și cu frică de lume, dar mă îngrozește modul cum ne afectează psihologic toată nebunia aceasta.

Sper, din tot sufletul să revenim cât mai curând la viață, sănătoși la minte. Nu mai priviți atâta știrile ,nu mai postați toate grozăviile care le găsiți pe net. Aveți grijă de sănătatea voastră mintală și sufletească. Folosiți mai bine acest timp pentru a citi o carte, pentru a învăța ceva nou, pentru a reflecta. Iar dacă ieșiți in stradă, la magazin ori doar să duceți gunoiul, nu uitați să zâmbiți. Zâmbiți chiar dacă nu cunoașteți persoanele întâlnite, zâmbiți chiar dacă nu întâlniți pe nimeni, zâmbiți pentru câ zâmbetul alungă spaima și neliniștea din sufletele noastre.

Idei încoronate 3

În primul rând țin să vă anunț că sunt bine. Am avut și eu așa olecuțică de problemă cu gâtul, dar a trecut.

Vineri, la etajul 11 am avut sărbătoare la pătrat. Două săptămâni de când fic-mea n-a ieșit din casă și ultima zi de ”școală”.

Replica fiicii, care m-a ucis:

-De mâine, în sfârșit, sunt în vacanță.   ( Ce-i drept, aceste două săptămâni, lecții făcea mai ceva decât pe timp de școală).

Sărbătoarea am făcut-o cu minim de participanți: eu, ea și motanul, dar în cel mai popular loc al casei, balconul. Înainte, ieșeam la balcon doar eu, dimineața când îmi luam cafeaua. Acum, la orice pas ieșim să vedem cum e timpul, să bem ceaiul, să citim sau să stăm să ne încălzim la soare.

Eu, un pic îngrijorată, îmi întreb odrasla dacă nu i s-a făcut dor de mers afară, dacă nu-i pare situația oprimantă. Da ei nici în bască nu i-i. Mi-a enumerat toate chestiile interesante care le are de făcut în casă: vreo 7 cărți cumpărate și necitite încă, pictură, pian, Play Station, filme, tolăneală, alintat motanul și s-o învăț să brodeze în cruciuliță.

De la o lune, la noi aici la înălțime e șezătoare. Lucrul manual merge strună. Privim filme, brodăm și discutăm mult. Ne amintim de atâtea întâplări și bazaconii, mai ales de pe timpul când fecior-mio încă mai trăia cu noi. Ne povestim lucruri pe care încă nu am apucat să ni le spunem până acum. Discutăm pe teme diferite și rămân trăsnită de maturitatea și înțelepciunea gândurilor ei. Și îmi tot dă târcoale o întrebare: Cum oare o hăbăucă ca mine a reușit să aducă pe lume și se educe așa copii înțelepți. Minune, nu alta.

PS. Felicitări tuturor cu ziua minciunilor. Cât de cinstiți nu ne-am declara, oricum măcar uneori și tot am mai scăpat câte o minciunică. 😉