Muzeul(Casa Mare)

Au moldovenii o parte a casei folosită foarte rar. De acolo ies mirii și miresele, acolo se fac mesele la sărbători și tot de acolo se începe ultimul drum al moldoveanului (sau cel putin așa era cândva).

Tata îi spunea în glumă ”muzeu”. Mama îi zicea ”Casa mare”. Pentru mine era un fel de peșteră a comorilor. Îmi plăcea să mă strecor în muzeu ca să nu mă vadă nimeni, nu pentru că ar fi fost o zonă interzisă, ci ca să nu știe nimeni unde sunt și să nu mă întrerupă de la explorare. Acolo se păstrau cele mai frumoase și mai bune lucruri din gospodărie, hainele de sărbători ale tuturor membrilor și zestrea mamei. Se menținea mereu o curățenie impecabilă și avea un miros specific a covoare și busuioc. Mă străduiam să mă duc  ziua, ca să nu fiu nevoită sa aprind lumina și să pot rămâne căt mai mult timp nestingherită. Cele două ferestre lăsau să strecoare destulă lumină ca să nu fie întuneric de tot, dar nu luminau pe deplin acea cameră enormă care și în timpul celei mai luminoase zile, rămânea într-o penumbră fascinantă.

Eu, cel mai dezorganizat membru al familiei, aveam atâta grijă să pun fiecare lucrușor la locul lui înainte să plec încât nimeni nici nu se pricepea că am trecut pe acolo. Și nu pentru că m-aș fi temut de ceartă ci pentru că în mintea mea acea cameră așa trebuia să fie mereu, ideală, pentrru a-și păstra farmecul și aerul de mister.

În fiecare vară scoteam covoarele și pernele la sorit în fața casei, iar mie îmi plăcea să le privesc cât de frumoase sunt în lumina soarelui, cât de vii sunt culorile broderiilor și covoarelor.

Am păstrat fascinația pentru casa mare pe tot parcursul vieții. Și acum mai am această ”boală”. De căte ori merg acasă îmi petrec câteva ore bune în acel loc sfânt, chiar și pe timp de iarnă, pe frig căci nu se încălzește casa mare la noi acasă. Îmi iau cojocul tatei ( il avea încă din tinerețe, tata s-a dus iar cojocul încă mai ține cald când i se cere) și mă apuc de cotrobăit prin toate dulapurile.

Albumele cu fotografii nu-mi mai place să le văd singură, prefer să le iau, să mă duc lângă mama și s-o tot întreb de fiecare fotografie: ”Da aici unde ești? Da cu cine? Da cand?” Au atâtea istorii interesante , unele mai triste, altele mai hazlii și stăm de fiecare dată ore în șir deasupra lor.

Ultima dată am avut norocul să merg acasă în toiul verii pe timpul când se sorește zestrea.