Nu mai vreau cadoul

În fiecare an, cam de pe la început de noiembrie, se începe publicitatea activă și exagerată pentru jucării și jocuri scumpe și de cele mai multe ori deloc necesare multor copii. Dar publicitatea este atât de bine concepută și prezentată, încât fiecare copil vrea aproape tot din ce vede.

Și chiar dacă, pe parcursul anului părinții i-au tot speriat pe copii că nu le va aduce nimic Moșul, daca se poartă rău, aceste amenințări sunt uitate în ajun de sărbători. Umblă părinții prin magazinele de jucării cu lista făcută pentru Moș Crăciun și cumpără cele mai scumpe și bizare jocuri și jucării, uneori sacrificând din interesele și necesitățile proprii. Sentimentul acesta de jertfire a părinților pentru binele și fericirea copiilor este ceva firesc și bun. Dar în situația cu cadourile de Crăciun, de foarte multe ori, se dovedește a fi în zadar, pentru că peste câteva zile copiii vor arunca jucăriile într-un colț și vor cere altele noi care mereu apar la televizor și prin magazine.

O spun aceasta din experiență proprie cu cunoștință de cauză.

Întodeauna m-am străduit să cumpăr copiilor jucării care să-i ajute în dezvoltare și învățare. Luam lista scrisă pentru Moșul și alegeam cele mai utile și necesare dorințe. Într-un an însă, m-am lăsat dusă de val. Avea fic-mea vreo 5 ani și toate canalele de la televizor fierbeau cu publicitatea unui joc nou care se numea ”Câinele rău”. Atât de frumos și convingător era făcută publicitatea, încât fic-mea nici nu a pus altceva pe lista de dorințe. Seara, înainte să adoarmă, mă întreba cu atâta speranță dacă Moș Crăciun o să-i poată aduce acea jucărie fantastică și minunată. Am căutat pe internet ce joc este și cum se joacă și am rămas cu mari dubii. Nu vedeam nimic fantastic și minunat în acel câine care lătra răutăcios când îi luai oasele. Ei, dar dacă copila vroia, am hotărât să calc pe principii și reguli și să-i cumpăr ce vrea. Mă duc la un magazin – nu găsesc, mi se spune că s-au vândut toate. Mă duc la altul, la fel. Am cutreerat așa câteva magazine până când am găsit jucăria. Se vede că nu numai fic-mea a fost zombată și nu numai eu m-am lăsat convinsă. Cum era noutate foarte căutată, prețul era pe potrivă de mare.

Vine dimineața de Crăciun, aleargă copiii la brad, încep să desfacă cadourile să chiuie , să sară în sus și să mă cuprindă de bucurie. Ajunge fata la dulău, când vede cutia de sub hârtia colorată i se umple fața de bucurie, bate din palme, sare, face piruete. Lasă toate celelalte deoparte și ne roagă să ne jucăm cu ea.

(Înainte de a merge mai departe cu povestitul, vroiam doar să menționez că fic-mea, spre deosebire de mine, este o fire foarte firavă și sensibilă. Nu suportă gălăgie mare și ridicare de voce. Când era mică, chiar și cănd vroiam s-o cert trebuia să-mi controlez timbrul vocii și intonația.)

Ne așezăm toți trei în jurul câinelui, citim instrucția, așezăm frumos oasele în farfurie, câinele incepe sa fosăie încet parcă dormind. Scot eu un os din farfurie, câinele fosăie mai departe, scoate băiatul câteva oase, cățelul doarme dus, scoate fata un os și când s-a aruncat dulăul în față și a lătrat furios ap am sărit toți ca fripți. Mamzeluța a început să plângă isteric și să ceară să ascundem dulăul înapoi în cutie. Am pus jucăria înapoi în cutie și cu speranța că îi trece frica l-am mai mutat vreo 3 ani dintr-un dulap în altul. De fiecare dată când dădea stăpâna câinelui de cutie făcea isterie să-l ducem de la casă. Nici altor copii nu puteam sa-l dau să se joace când veneau la noi, căci domnița intra în panică. Până la urmă l-am dat cuiva ca să nu-l mai plimb prin dulapuri mereu.

Morala istoriei: Copiii pot să ceară și luna de pe cer, noi, ca adulți, trebuie să analizăm cererea și în caz de necesitate să explicăm frumos copiilor de ce nu putem înveli luna în hârtie colorată și n-o putem așeza sub brad.