Colindătoarea

Întunericul se lăsa încet peste satul acoperit de zăpadă. Încă mai fulguia domol și încântător. Copila, cu nasul și obrajii roșii de la ger și mâinile amorțite de frig se îndrepta deja spre casă. Fumul ieșind de prin hogeacurile caselor îi aminteau de căldura sobei și-i grăbeau pasul.

Chiar dacă nu găsise companie pentru colindat, a mers singurică pe la rude și cunoscuți. Obiceiul e obicei și nu se abandonează tradițiile așa, pentru o chestie de nimic(mai ales că tradiția aceasta îți umple buzunarele cu bunătăți).

Luând-o așa mai pe scurtătură, se pomeni în dreptul casei unor rude, și cum încă nu-i colindase în acel an, hotărâintre și să-și facă datoria.

Deschise încet poarta, cu frica de câine, dar sărmanul animal, de atâta frig, nici nu ieși din cușcă. Se apropie de ferestrele mari și luminate, dar pricepu că în casă era prea mare gălăgia ca să poată fi auzită. Se dădu mai aproape de fereastră și ciuli urechile. Cei din casă strigau cu voci enervate și furioase. Nu putu desluși cuvintele, dar pricepu că nu vor auzi ei colinda pe care o pregătise și, tristă, o luă înapoi spre portiță. Fața, care până acum radia de bucurie și mulțumire, privea tristă la zăpada din jur. Ceva parcă o chema înapoi, poate sunt supărați pentru că nu i-a colindat nimeni? Se apropie iar de fereastră și strigă mai tare ca de obicei: ” Primiți colindătorii?”

Nu i-a răspuns nimeni, cei din casă se certau mai departe. Atunci a ciocănit în fereastră și când vocile ai încetat, a mai strigat o dată:” Primiți colindătorii?”

Perdeau s-a dat într-o parte, și cineva a privit prin geam.

Primim, primim. Numai vino în casă ca să te auzim mai bine”.

A intrat in casa, dar numai pana-n prag, ca prea era plină de zăpada. În timp ce cânta colinda frumos, cei doi, stăteau alături și ascultau.

Afară frigul, vântul și zăpada, în casă cald, trosnetul lemnelor în sobă și o você de copil care cânta nașterea lui Isus. Cu fiecare strofă cântată, fețele adulților deveneau tot mai calde și senine, și ei se apropiau tot mai mult unul de altul. Era ceva deosebit în scena aceasta, parcă o dată cu intrarea copilei ar fi intrat o boare nevăzută de pace și iubire.

Pe drum spre casă, copila avea fața senină și un zâmbet fericit pe față. Se simțea de parcă și-ar fi îndeplinit o datorie.

TATA

Un veac de om e o nimica toată…

Parcă mai ieri erai mic și-ți priveai părinții de jos în sus ca pe niște zei și astăzi ai copii care au crescut mai înalți decât tine. Sunt atâtea momente frumoase în copilărie. Unele cu timpul se șterg, dispar undeva in subconștient și nu ni le mai amintim niciodată, altele apar în memorie în diferite situații iar altele rămân mereu vii.

Astăzi s-au împlinit 11 ani de când tata a plecat dintre noi. M-am trezit cu gândul la el. Am atâtea amintiri… cele mai multe sunt din timpul când deja crescusem mare și, de cele mai multe ori, îmi aduc un zâmbet pe față, iar alteori chiar câte un hohot de râs, câci avea un simț al umorului deosebit. Au fost și situații când mă suparam pe el, dar acestea s-au uitat, le-a împrăștiat timpul și mi le-a lăsat doar pe cele vesele și plăcute.

Astăzi am încercat să-mi amintesc momente cu tata din copilărie, cât mai de demult. Nu aș risca să le pun într-o ordine cronologică și nici nu cred că e important. Împortante sunt emoțiile, simțurile, înseși amintirile.

Dintotdeauna am fost băiatul lui, încă de pe când eram în burtică la mama. Putea să mă îmbrace mama cu cele mai frumoase rochii că eu tot ”băiatul tatei” rămâneam.

Putea să se supere mama și să-l certe că el oricum îmi permitea să mă trântesc cu băiatul vecinului și, parcă ar fi fost ieri, îmi amintesc cuvintele spuse cu bucurie și mândrie: Ți-am zîs eu că-l bate! Aista-i băietu tatii!

Îmi amintesc panica din ochii lui când m-a adus acasă în brațe,cu nasul sângerând de la un săniuș nereușit, s-au când m-a luat de pe toloaca de lângă casă după ce am încercat să merg călare pe porc.

Mi-l amintesc citind (de la el am luat această pasiune), citea de fiecare dată când avea un moment liber.

El mi-a explicat magia ceasornicului și a acelor care se mișcau mereu.

El m-a învățat să joc dame. La început, cum e și firesc pierdeam de fiecare dată, uneori plângeam de ciudă. Nu mă lăsa să câștig din milă, în schimb prima oară când am câștigat de la el, mi-a zis: Acum, știi să joci bine! Eram ambii mândri și satisfăcuți.

M-a învățat să mă apăr, să nu mă las bătută, dar și diplomația, căci îmi zicea mai întâi să analizez adversarul, și dacă, cumva, consideram că n-o să-l pot bate, să încerc să evit conflictul.

Atâtea și atâtea amintiri, care îmi aduc căldură și mulțumire în suflet. Pentru mine, tata trăește și va fi mereu cu mine atâta timp cât trăesc și eu.

Am observat un lucru interesant, cu cât mai mult înaintez în vârstă, cu atât mai mult mă gândesc la părinți și dragostea și respectul față de ei devine și mai mare.

Floricele pe crimplen

„Nu-i frumos ce-i frumos, da-i frumos ce-mi place mie”

Pâna  la o anumită vârstă, eu nu prea am acceptat ca sunt fetiță şi orice amintire de genul: Fetițele nu se îmbracă așa, nu procedează așa,etc., aveau din partea mea replica: Eu nu-s fetiță, eu sunt băiatul tatei!

Dar natura, hormonii și creșterea și-au făcut efectul și cam pe la 9/10 ani am început să vreau cercei și să îmbrac rochițele și fustițele de plăcere și nu din obligație. Şi, dacă e să fiu fată, apoi după gustul și moda mea, nu după al mamei. Mama însă, nu prea a priceput moftul ăsta al meu și, ca și mai înainte, îmi dicta ce, când și unde să îmbrac. Cât am fost în faza”băiatul tatei” îmi era indiferente de culoarea și fasonul rochiilor, oricum, de cele mai multe ori veneam cu ele rupte ori murdare. Dar faza ”fetiță” m-a făcut mai pretențioasă.

Am o verișoară, care de când mă țin eu minte mi-a fost tare dragă sufletului. Verișori și verișoare eu am mulți, peste 40 din ambele părți, dar ea, întotdeauna a ocupat un loc mai special în inima mea. Când eram mică mă țineam de ea mai ceva decât după surorile mele ,cu toate că avem o diferență bunicica de vârstă.

Numai închipuiți-vă ce bucurie pe capul meu când am aflat ca se mărită var-mea și voi merge la nunta ei. Visam zi și noapte la momentul nunții și în capul meu deja îmi alesesem rochia cu care mă voi îmbrăca și mă vedeam cu buchet in piept și lenta de-a curmezișul. Kartinkă, vorba băbuțelor din sat. Rochia aleasă de mine era o rochie fără mâneci(nunta a fost in august), cu un guleras finut alb, croită dreapta pana mai jos de centură și cu o fălbăra de vreo șchiopa la poale. Era de un albastru deschis cu un fel de linii mai groase, parcă făcute haotic cu o periuță mai lată de diferite culori. Toate culorile erau de o tonalitate deschisă și calmă. Cum nunta ține o noapte întreagă îmi alesesem si o bluză albastru deschis . Și stând acum și analizând alegerea, pentru o fată de la sat, care până atunci nu a pasionat-o de loc moda, combinatia era foarte reusita.

Mama,însă, avea planurile ei de împodobire pentru acea seara. Mi-a scos de la naftalina o rochie de crimplen, cusută cu vreo 7 ani în urmă pentru sor-mea.

-Îmbracă-te cu asta, că uite ce frumusețe și bunătate de rochie și sor-ta mai n-a îmbrăcat-o de loc.

-Da eu nu vreau cu asta, eu mi-am pregătit alta.

-Îmbracă-te cu ce-ți dau eu și nu fă mofturi dacă vrei să mergi la nuntă.

Ei și acum?

Să fi fost numai cu vreun an doi înainte, mi-ar fi fost exact în cot cu ce m-a îmbrăcat mama. Puteam uneori să mă duc cu ciorapii de culori diferite, dacă nu verifica vreun adult ori vreo soră mai mare.  Atunci, însă, devenise important.
Mă mai uit o data la rochie. Vișinie cu flori albe, cu guler ascutit și lung, cu mâneca pană la coate și … tot urâtă mi se arată.La nuntă vroiam dar rochia nu-mi plăcea deloc. S-o convingi pe mama că nu are dreptate era misiune imposibilă. Dacă ea a zis că așa-i frumos, ap gata. Ori îi cum vrea ea, ori îi cum vrea ea, altă alegere nu există.dsc04017

M-am îmbracat în ”floricele pe crimplen” și m-am dus la nuntă. Nunta lu var-mea o țin minte ca pe un spectacol văzut dintr-o parte. Mi-am ales un colt rău iluminat ca să nu mă vadă nimeni.Mi se părea că toţi se uită la mine şi mă văd în rochia cea urâtă, parcă lumea nu avea alte interese decât straiul meu.Toată noaptea, am privit nunta cu  ciudă şi  revoltă în suflet. În mintea mea s-a întipărit, ca un tablou, o fotografie , în care se vede intrarea in casă, o parte din intrarea în cort, unde erau mesele, muzicanţii şi lume jucănd.

Nici macar mireasa nu mi-o amintesc bine, de unde mă proptisem eu în loc de stâlp, nu se vedea.

Şi uite aşa, un moft de copil şi un moft de adult mi-au stricat sărbătoarea.

p.s.

Mi-a făcut fic-mea desenul rochiei de crimplen, după descrierea mea. Mă uit la ea şi chiar îmi pare frumoasă, de ce nu mi-o fi plăcut atunci?

Dor de casa copilăriei.

Cât de bine nu ți-ar fi acolo unde ești, din când în când (ori poate chiar mai des), te apucă dorul de casa părintescă, nostalgia după momentele petrecute acolo după timpul când erai liber și fără griji.

Pe mine, dorul mă vizitează mai des vara. Aici, verile sunt extrem de călduroase și nu-i nici strop de ploaie timp de câteva luni de zile. Avem noroc de brizele pe care ni le trimite oceanul ca să ne răcorească nițel, altfel am leșina ca muștele. Anume în aceste momente de căldură, îmi apare în memorie ograda copilăriei mele, acoperită cu vie , numită în părțilr noastre ”algireancă”.  Numai gândul și imaginea acestei ogrăzi umbrite de vița de vie, mă face să simt un pic răcoarea de acolo, parcă aud foșnetul vântului printre frunzele late. Ce plăcere să umbli vara prin ogradă desculț, să simți cum te frig tălpile când calci pe porțiunile de trotuar expuse soarelui și cum se răcoresc plăcut când le afunzi în troscotul din umbră.

Cât de mult timp n-ar trece, în memorie îți rămâne tot precum ai ieșit numai ieri de acolo. Uneori, uit ce și unde am pus acum, în prezent, în casa mea. Dar dacă mă întrebi ce si unde se afla, de obicei, în casa părinților, îmi amintesc cu cele mai neînsemnate detalii și amănunte.

Uite, pe scara aceasta, când mă urcam în podul casei, chiar la intrare în dreapta erau câteva cutii cu cărți și lucruri vechi, pe care îmi placea să le răvășesc când vroiam să fug din ochii tuturor și să fiu singură.

Uite beciul vechi, construit încă pe timpul bunicii Profira în care vara îmi plăcea să intru și să iau brânză de oi din borcane și cu roșiile luate direct din grădină, să-mi stric foamea chiar înainte de cină ori prânz. Bucătăria de vară în care mama mea a descoperit cât de bine pronunț eu cuvinte necenzurate, fără măcar să știu sensul lor. Știu și acum, în care dulap și ce se afla, care covoare unde erau pendurate. La ce fereastră ce perdele erau,  nemaivorbind de cele cu trandafiri galbeni, pe care i-am ajutat mamei să le croiască.

De fiecare dată când fetița mea se afla la bunica și vorbesc cu ea, îmi imaginez în detalii locurile de care îmi povestește, cu toate că acum multe lucruri sunt schimbate, multe înlocuite  și ea le vede diferit. La mine în memorie ele apar mereu așa, cum erau cu muuuuulți, muuuulți ani în urmă, când eram eu la vârsta și în locul ei, cea care cutreera toate aceste colțișoare dragi.

Ajutorul bunicutei

Bunica mea paternă a decedat când eu aveam 5 ani, și foarte multe despre ea ştiu din cele auzite de la părinți și de la mătuși. Mie mi-au rămas în memorie, doar fragmente, priviri, fraze și gesturi.
A fost un adevărat general în familie până la sfârșitul vieții. Fire foarte severă, care nu ezita să-și pedepsească odraslele atunci când făceau vreo boroboață. Uneori le pedepsea așa de bine, încât nu se puteau așeza pe fund căteva zile la rând. Poate
aceasta se datora faptului, că într-un moment dificil, îndată după al Doile război, pe timp de foame și greutăți, a rămas singură cu 7 copii. Singură responsabilă pentru hrana, educația și bunăstarea lor. Femeie deșteaptă, care știa să scrie și să citească româna și slavona a ținut să-și trimită toți copiii pe la școli, să-i facă ”oameni”.
Când mi-a povestit tata, despre bătaia primită pentru că furase harbuji din grădina unui vecin, îi vedeam tristețea din ochi și-mi era foarte milă de băiețelul de altă dată, dar îmi era și mai milă de bunică-mea. Nu știu de ce, dar după istoria auzită, mi-am închipuit-o pe bunică seara, privindu-și copiii care dormeau dulce, cu lacrimi curgându-i pe față și cu durere în priviri. Poate pentru că cele câteva momente care au rămas în memoria mea, despre ea, sunt pline de bunătate. Eu nu i-am cunoscut decât privirea blândă și zâmbetul.
Îmi amintesc cum alergam și mă ascundeam după fusta ei lungă, de câte ori făceam vreo șotie. Ea se punea între mine și părinți și zicea:
– Dacă vreți să bateți pe cineva, pe mine băteți-mă, pe ea să nu îndrăzniți s-o atingeți. Eu scăpam nepedepsită și mulțumită.

Nu stiu cum a reusit bunica,dar aproape toți copiii ei locuiau nu departe unul de altul, i-a plasat strategic, sa nu-i fie greu sa-i viziteze pe toți. Cum se trezea dimineța începea tura de onoare pe la casele tuturor. Chiar dacă unii din ei nu erau pe acasă ea iși făcea datoria să verifice dacă totul e în ordine. Si bineînțeles, eu eram asistentul ei personal. Unde se ducea bunica, mă duceam și eu, parca eram umbra ei. Spre sfârșitul vieții, când deja nu se simțea prea bine și avea nevoie de un baston să meargă, făcea vizitele tot mai rar și mai rar.
Într-o zi, considerând eu că deja e vreamea ”turului de onoare”, încerc s-o iau la ”datorie”și o îndemn:

– Hai bunico, ca deja de 2 zile n-am fost sa vedem ce fac rudele!
– Of, fată hăi, nu cred că mergem astăzi, că-s batrână deja, mă dor picioarele și mi-e greu sa urc la deal.
– Ei, bunico,lasă că ți-oi duce eu bastonul la deal, sa-ti fie mai usor!
Si bunica mea radea cu pofta, iar eu nu intelegeam de ce…..
Dupa ce a decedat, fie-i țărâna ușoară, eu nu mă puteam obișnui să stau mult acasă și așa și am continuat lucrul ei mai departe, facând in fiecare zi tura de verificare pe la rude și uneori, și pe la cei care nu erau rude cu noi…

Cuvintele necenzurate şi educaţia

De când mă ţin minte, evit  orice situaţie de ceartă. Prefer să mă întorc şi să plec, atunci când văd că persoana e pusă pe sfadă. Dar dacă, totuşi, reuşeşte cineva să mă provoace la ceartă, pot s-o fac pe ton mai ridicat,dar, niciodată, nu folosesc cuvinte necenzurate. Chiar dacă persoana se cere trimisă la locul ei de origine, cât nu m-aş forţa nu o pot trimite acolo şi gata.

Părinţii mei nu foloseau  (cel puţin nu i-am auzit eu) cuvinte pipărate nici în discuţiile lor mai aprinse, cât de enervaţi nu ar fi fost, nici când ne dojeneau pe noi pentru vreo trebuşoară făcută.  Mama, care cel mai des ne certa ori ne făcea observaţii, nu apela nici măcar la lumea animală în procesul educativ. Putea uneori să mă compare cu un purceluş, dar asta numai în cazuri grave, când nu mai ştia de unde să apuce ca să mă aducă la condiţia de copil curat.  Dar cele mai grave adjective erau, de obicei: neascultătoare, obraznică,neruşinată şi altele din aceeaşi categorie. Tata avea câteva sudalme în arsenal , dar care nu conţineau cuvinte necenzurate şi nici nu făceau vreo aluzie la religie şi Dumnezeu. Cele care mi le amintesc eu erau „cămaşul mătii” şi „триста тридцать три”( trei sute treizeci şi trei, de unde şi de ce idee nu am nici astăzi).

Nu ştiu cum şi de unde au învăţat surorile mele cuvintele deocheate, dar eu ajunsesem pe la 10 ani şi nu prea aveam idee de ele. Adică mai auzeam câte unul de la alţi copii, dar nu eram sigură de sensul şi gravitatea lor.

În una din zile, ne jucam cu alţi copii în drum. Unul din băieţi s-a enervat ceva pe mine şi m-a trimis frumos şi răspicat drept …. la tat-mio. Da eu ca să nu priceapă nimeni că nu am înţeles adresa i-am răspuns şi mai răspicat:

–          Du-te tu!

Numai că, după aceea, am rămas cu dubii : e prostie mare ori nu, dar poate în genere nu-i prostie? Să întreb de ceilalţi copii ce-i asta nu vroiam, să nu râdă de mine că nu ştiu. Mă pornesc spre casă, cu gândul s-o întreb pe mama, dar pe drum îmi pierd curajul, dacă e prostie mare, cum s-o întreb?

Câteva zile am umblat ca plouată, mă rodea viermele curiozităţii şi zi şi noapte.Am încercat cu orice preţ să evit s-o întreb pe mama. Am căutat şi în Dicţionarul Explicativ Şcolar, la litera p am gasit o multime de cuvinte din patru litere dar cel care mă interesa pe mine nu era. Dacă am văzut că altfel nu se poate mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la mama. Ea spăla vesela la bucătăria de vară. M-am tot învârtit pe la spatele ei şi tot nu ştiam cum să încep vorba. Motanul nostru  Vasea, se tot băga printre picioare, şi eu, nu mă gândesc mult şi-i zic clar şi răspicat:

-Ia mai du-te tu Vasika în …(a lui tat-o) şi nu te băga în picioare!

Din partea mamei s-a auzit: pliosc, a căzut ceva în ligheanul cu apă. Mă uit cu coada ochiului spre ea, parca înmărmurise, nici o mişcare, numai răsuflarea adâncă se auzea. S-a întors încet spre mine:

-Ce-ai zis?

După privirea ei am înţeles că e mai bine să nu răspund direct la întrebare şi încep să mă bâlbâi încet sub nas:

-Ap… mmm…eu..mm..am auzit aceasta în drum şi nu ştiu ce înseamnă.

– Apoi altă dată,când nu vei şti ceva mai întâi întreabă.

Şi s-a pus pe explicat ce-i aceasta şi de ce mai bine să n-o folosim.

Eu am mârâit ceva sub nas, roşie ca racul şi m-am retras grăbită. Pe prag am dat peste tata,care m-a privit cu o seriozitate forţată şi cu umerii scuturându-se de la râsul abia reţinut. Numai am trecut pe lângă el,dar el a şi intrat în bucătărie la mama.Am făcut câţiva paşi înapoi ca să aud ce zice.

Tata a izbucnit în râs, mama râdea şi ea cu poftă.

-Auzi,femeie,iaca cât stăteai tu şi-i explicai fetei anatomia bărbatului, eu m-am pus pe gânduri.Poate trebuie să ne aşezăm şi să explicăm copilului care-s prostiile şi ce înseamnă.Că uite aşa când iese în lume or însulta-o toţi proştii dar ea va crede că-i zic ceva de bine.

-Păi, uite ia şi-i explică, zice mama.

-Eu sunt un biet electrician, tu la noi eşti învăţătoare.

Şi iar se aud hohote de râs.

Vocea lui tata:

-Lasă că facem altfel. Când o văd data viitoare pe nepoata Zina (directoarea şcolii la acel moment)o să-i zic să faca un careu general şi să tină o lecţie copiilor pe tema cuvintelor pipărate. Sunt sigur că a noastră nu-i unica neştiutoare .

Şi iar veselie în bucătărie.

Dar eu, totuşi, mă gândesc că tata a avut dreptate atunci şi trebuia să mă familiarizeze încă din copilărie cu cuvintele  necenzurate. Aşa poate nu ajungeam la  vârstă aceasta să simt urechile ofilindu-se de câte ori cineva în preajmă scapă câte un cuvânt mai buruienos. Mai ales că, am citit zilele acestea că folosirea cuvintelor deocheate scoate stresul în momentele mai dificile.  🙂

La săniuş.

Cum sărbătorile de iarnă se află în plină desfăşurare, nu mi-a trecut, încă, nostalgia şi dorul de copilărie, iarnă cu zăpadă şi jocuri de copii. Numai ce nu inventam pentru a simţi mai multă adrenalină. Trenuri din mai multe sănii, poziţii care mai de care, deochiate şi imposibile din punctul de vedere al adulţilor. Alegeam drumurile cele mai abrupte şi mai lungi ca sa simţim viteza. Mamă, ce chiuială, cântece şi hohote de râs se auzea tot satul din capăt în capăt. Sărmanii soferi, le era frică să iasă cu maşinile pe drumuri, căci iarna cine avea prioritate erau săniile. 🙂

Unul din drumurile cu mare extrim era drumul care trecea pe lângă şcoală, nu era tare abrupt, dar destul de lung cu câteva cotituri usoare, trebuia un pic de îndemânare ca să nu-ţi rupi nasul până-n vale şi mai mult curaj, pentru că era un drum principal, folosit des de mijloacele de transport existente în sat.  Într-o zi, deja inserase de-a binelea, am hotărât noi cu toată gloata că şoferii s-or fi aciuat pe la casele lor şi avem drumul şcolii numai pentru noi. Ne-am aşezat în trenuţ, săniile mai mari în faţă, cele mai mici în spate. Eu eram cu o săniuţă mică aşa că-mi căzuse colacul să fiu la coada trenului, numai că nu ştiu ce-am făcut că m-am desprins de tren pe la jumate de drum. Enervată, m-am întors repede înapoi, m-am aşezat pe burtă, ca sa reuşesc o viteză mai mare şi m-am pornit la vale, ajutăndu-mă cu mâinile să merg mai repede iar cu picioarele indreptam sania ca să nu mă trezesc în vreun gard. Când sania îşi luase o viteză destul de bună, văd doua lumini în faţă şi aud claxonul unei maşini. Şi acum ce-o fi crezut şoferul, că dacă claxonează apoi eu reuşesc să opresc sania? Era un camion mare, şoferul s-a priceput să frâneze, iar eu m-am priceput numai să-mi strâng picioarele şi mâinile cât mai aproape de corp, să bag capul căt mai tare  în sanie şi să închid ochii.Deam ce-o fi o fi. Ochii i-am deschis numai când am simţit că sania s-a răsturnat într-un troian. Ceilalţi copii stăteu speriaţi pe marginea drumului. Linişte totală, toţi erau muţi. M-am ridicat, m-am scuturat şi mi-am luat săniuţa de frânghie. În toată liniştea aceasta se auzea şoferul alergând la vale şi înjurând cât îl ţinea gura:

-Dumnezăii mamei voastre de baistruci, că din cauza voastră eu nu vreu să fac puşcăria. Care-i măi?

Toţi tac, partizani adevăraţi. Eu cu sania lângă mine,tac şi eu. M-o fi învăţat părinţii, că nu-i bine să spui minciuni şi că trebuie să ne recunoaştem greşelile, dar analizând bine situaţia am decis că e mai bine să trec peste principiile acestea, altfel nu mai văd eu săniuş pân la cealaltă iarnă. Dar omul enervat tot zice mai departe:

-Cine-a fost, măi? Care nebun s-a săturat de viaţă? Asta-i joacă nouă la voi, să treceţi pe sub maşini? Spuneţi sfinţii şi răsfinţii voştrii, că de nu vă rup la toţi săniile.

A început să se apropie pe rând de fiecare şi să ne impungă cu degetul în piept:

-Tu? Ori poate tu?

Mai muţi ca noi, nici peştii din apă nu erau.

-Tăceţi, da? Lasă că eu o să vă arăt vouă săniuş. Să mă ţineţi voi minte.

Şi tot dând din pumn şi ameninţând, s-a dus enervat

Noi, însă, ne-am reluat extrimul mai departe, până mult mai târziu.

Numai că şoferul s-a ţinut de cuvânt. A doua seară când am mers la săniuş, tot drumul şcolii era presărat cu cenuşă din metru în metru. A trebuit să mergem tocmai în cealaltă mahala pentru cursele cu sanie.sanius

Unul din fericitele momente în care m-am simţit copil chiar dacă datele din paşaport afirmau altceva.

Femeile, frumusețea și jertvele

Când sora mea mai mare a împlinit 18 ani, părinţii i-au cumpărat cadou o pereche de cercei de aur. Eu aveam 8 ani şi m-am indrăgostit de cerceii ei, micuţi si atât de fin lucraţi, pareau ceva din poveste. îmi închipuiam eu că şi prinţesele tot trebuie să poarte aşa cercei.  Cred că atunci a şi început renaşterea mea ca fetiţă, până atunci mă simţeam bine în rolul de băiatul tatei.

Câteva zile m-am tot frământat de dorinţă şi cu întrebări. Că vreau şi eu aşa cercei, am priceput deodată cum i-am văzut în urechi la soră-mea, dar m-am ciocnit cu o mare problema unde sa-i bag,căci nu aveam găuri. Deci, mai întâi trebuia rezolvată aceasta problema cu găurile şi numai pe urmă puteam să încep tratativele pentru cercei frumoşi ca la prinţese.

-Mamă, da eu de ce nu am găuri în urechi? -am întrebat-o pe maică-mea aşa direct, fără mari înconjoruri şi introduceri.

Mama m-a privit lung,nu ştiu cum.Sigur a rămas un pic şocată, până atunci nu mă prea auzise dând întrebări legate de preocupările fetiţelor,în general.Mai degrabă putea să mă audă întrebând unde a pus tata ciocanul cel mai mic, căci cel mare îmi cade mereu din mâini, cum să baţi ţintele ca să rămâi cu unghiile întregi şi necolorate, cum să mă cobor de pe acoperiş căci de urcat e mai uşor decât de coborât… şi cam aşa. Dar nu s-a pierdut cu firea şi a început a îndoi câte un degent în timp ce enumera cauzele lipsei găurilor pentru cercei:

-Mai întâi, draga mamei, până acum nu te-ai prea arătat mare doritoare de cercei, mărgele şi alte accesorii feminine.În al doilea rand, după stresul avut când am făcut găuri la una din surorilor tale am preferat să las chestia asta pentru mai târziu,cănd o să vrei singur.

– Da cum a fost cu sora?

– Când era de vreo 4 ani am hotărât să-i facem găuri. La prima ureche a stat ea, la a doua ureche n-a mai vrut. A plâns doua nopţi şi două zile. Plângea că vrea cercei şi nu ne lăsa să i-l scoatem pe cel deja pus, dar plângea şi că-i era frică să-l pună pe al doilea. Până am văzut-o cu ambii cercei puşi am căpătat câteva fire albe in păr. De aceia, cred că e mai bine să  aştepţi un pic şi să-ţi pui cercei când îi fi mai mărişoară.

– Ei, uite că ai găsit şi matale cu cine să mă compari. Ele au fost dintotdeauna nişte fricoase, doar ştii că eu sunt curajoasă şi nu mă tem de nişte înţepături în urechi.

Se mai uită mama o data la mine aşa lung şi parcă să creadă, parcă nu. Scoate o pereche de cercei vechi ( se zicea că prima oară găurile trebuie făcute cu cercei deja purtaţi) mi-i întinde şi zice:

-Uite, i-ai şi du-te la tanti Varvara, că ea ştie să facă găuri. Eu nu merg cu tine. Până acolo te gândeşti bine, să ştii că doare un pic. Înapoi vii ori cu ambii cercei, ori fără niciunul.

Am luat fericită cerceii și m-am indreptat spre casa femeii cu pricina. Pe drum, tot deschideam pumnul și admiram cerceii din palme și numai îmi închipuiam cum o să vin mândră cu cercei în urechi.

Tanti Varvara avea o căsuță mică, tipic moldovenească, cu prispe joase. Pe praguri era așternut un țol în dungi de diferite culori, în fața casei se vedeau multe lalele . Ea era îmbrăcată intr-un halat de culoare albastru deschis ca cerul și cu un șorț albastru închis cu flori, multe și mărunte în nuanțe de roșu.

-Buna ziua, chia Vârvarâ! Iaca mi-a dat mama cercei și a zis că matale poți să mi-i pui.

Deschid pumnul, întind palma ca să-i vadă și mai adaug grăbită:

-Te rog frumos.

-Precis vrei?

Eu dau din cap ca caii în semn că da.

-Promiți să stai cuminte și să nu te miști? Altfel se primesc gaurile urâte.

-Da, promit.

Și s-a început procesul. Aceasta a fost prima mea experiență din categoria ”Frumusețea cere jertve”.

A luat cerceii, i-a dat pe fiecare de câteva ori de prag ca să-l ascută mai bine.M-a așezat pe un scaun, mi-a sters urechile și cerceii cu alcool, a luat o farfurioara cu sare și a început să-mi masajeze cu forță lobul urechilor cu sarea. O procedură foarte neplăcută și chiar dureroasă. Dar eu răbdam, vroiam să fiu frumoasă. După ce a considerat ea că urechile mele au luat sare cât trebuie, iar mie mi-a părut că au trecut câteva ore, a luat pe rand fiecare cercel și mi l-a infipt in fiecare urechi. Mi-au țâșnit lacrimile , m-am apucat de marginea scaunului cu toată puterea, dar din gura mea n-a ieșit niciun sunet, vroiam sa fiu cu cercei. Tanti Varvara a inspecționat urechile cu atenție, a tras concluzia ca totu-i bine, mi-a dat instrucții ce să fac următoarele câteva zile ca să nu se infecteze și mi-a dat și câteva bomboane pentru că m-am purtat frumos.

Jumătate de drum până acasă mi-am tot șters lacrimile cu dosul palmei, cealaltă jumătate am afișat un zâmbet pe față de mandrie, că nu m-am făcut de râs în fața femeii și că am deja cercei.

Acesta este unul din momentele din copilărie pe care mi-l amintesc în cele mai mici detalii. Să fie din cauza durerii trase, ori a dorinței puternice pe care o aveam la acel moment de a fi și eu cu cercei?

Căruţaşul

De când mă ţin minte mi-au plăcut caii. Cât de mult il invidiam eu pe moşul meu care avea căruţă şi doi cai. Cai frumoşi, îngrijiţi, se simţea mană de gospodar şi dragoste de animale. Uneori, când eram mică, mă aşeza un pic pe spatele unui cal şi mă simţeam atât de fericită. Eu mai doream să mă lase să conduc căruţa, el însă râdea şi zicea că trebuie să mai cresc un pic căci nu mă văd bine din căruţă.

M-a amânat el cât m-a amânat,dar a sosit şi ziua când, fără să banuiască, mi-a înmânat căruţa şi caii.

*

Ne-am dus cu mama la adunat porumb pentru cele câteva găini şi pentru porc. Tata era la muncă, mama a hotarât să nu-l aştepte, era vremea a ploaie şi-i era frică că nu reuşim de-l mai aşteptăm şi pe el. Când ne-am pus cu mama pe lucru, hai,hai; hai,hai, ne-am trezit cu un munte de saci şi cu soarele zicând adio.

–          Eu stau aici să păzesc sacii, iar tu du-te şi-i zi lu tat-o, că trebuie să fi ajuns deja, să ia căruţa de la nan-to Mişa şi să vină să ia sacii, mi-a poruncit mama.

Eu tot o fuga spre casă. Dar pe tata i-al de unde nu-i. Că a fost şi iar a plecat, că nu venise încă, Domnul ştie. Dar eu m-am pomenit cu o maaaaaaaaare problemă ce trebuia rezolvată urgent. La mine mintea, în aşa situaţii, începe să lucreze prea repede în căutarea soluţiei şi de cele mai multe ori planurile care se formază nu ajung să fie prea bine şlefuite.Aşa şi de data aceasta. Să mă întorc înapoi la mama ca să-mi zică ea ce să fac nu vroiam, era târziu, eram obosită şi venea noaptea cu paşi grăbiţi. Zic, da ce-o fi dacă iau eu căruţa de la nanu şi mă duc după saci, mă lăsase el să conduc de câteva ori din braţele lui. Am recapitulat repede în gând regulile de bază de conducere a căruţei cu cai: dacă vrei la stânga tragi mai tare de hăţul stâng, daca la dreapta tragi de hăţul drept, daca vrei să se oprească, tragi de ambele şi strigi trrrrrrrrrrrrrr.

Mă opresc la poarta lu nanu, trag aer în piept şi pun o faţă de copil inocent, ca să nu se priceapă el de planul meu genial.

–          Bună seara, nanu.

El taman ajunsese de la muncă, obosit de abia-şi târa picoarele.

–          Buna seara ,fino.

–          Tata te-a rugat să-i dai căruţa să aducem nişte saci de la deal, că mama stă acolo şi aşteapta.

–          Da tat-o unde-i?

–          Aaa, el vine acum, s-a dus să mai ia nişte saci, a zis să scoţi căruţa în drum că el vine acum.

S-a uitat omul cam lung la mine, dar nu mai avea puteri pentru mari discuţii, a apucat caii de hăţuri, i-a scos în drum şi a pus hăţurile în gard.

–          Tu urca în căruţă şi cănd a veni tat-o vă duceţi, eu mă duc în ogradă.

–          Bine, bine, iaca mă sui.

Am aşteptat un pic, pănă a dispărut omul din „vizorul” meu şi „căruţa” din vizorul lui, am înhăţat hăţurile din gard şi:

–          No!!! No!!!508 riscos para pintura de caipiras blog meninas prendadas blogspot

Numai pot să-mi închipui ce arătare vedea lumea pe unde treceam.

Să fi avut vreo 9-10 ani atunci, slabă de-ţi părea că mănânc

numai vinerea şi atunci de post. Stăteam în picioare, altfel

nu m-aş fi văzut deloc din căruţă, şi tot strigam: Cială,No,Haide…

„Шумахер отдыхает” (Schumacher odihneste), zău.

Lumea se crucea, la o fântână cineva a scăpat găleata jos dar eu fericita, oameni buni.

Văntul în faţă, galopatul cailor pe asfalt, nechezatul lor, viteza şi conştiinţa ca-s eu cea care conduce totul imi dădeau o stare de euforie.

Când am ajuns la deal, nu puteam opri caii, eu trăgeam de ambele hăţuri, strigam trrrr, dar caii nici habar n-aveau, obişnuiţi cu mâna puternică a stăpânului, pe mine mă luau drept o muscă sâcâitoare. I-am oprit eu cu chiu cu vai.

Mama a muţit, şi-a schimbat culoarea feţei în câteva tonalităţi ca un cameleon şi m-a luat la întrebări. Eu i-am povestit ce şi de ce iar ea m-a scuturat de câteva ori de umeri întrebându-mă ce am în cap ori daca am în genere ceva acolo.

Pe alături trecea un domn cu tractorul, mama l-a rugat să ne încarce sacii. Până am încărcat se făcuse deja noapte. Omul întreabă unde-i căruţaşul, eu sar mândră:

-Eu!

Mama de ciudă, îmi dă o sfârlă.Tractoristul se uită lung la mine, dă din cap şi zice:

–          Eşti sigură?

–          Da ce crezi, matale, caii ăştea mă cunosc de mică. Dacă i-am adus până aici, îi duc şi înapoi.

Mama nici gând să ia conducerea , îi era frică de aşa rol.Mă urcă domnul în căruţă alături de mama şi zice:

–          Voi luaţi-o înainte, eu merg din urmă să vă luminez măcar un pic drumul.

Dacă venitul îmi adusese plăcere şi euforie, la întoarcere am înţeles că iar am greşit ceva cu planul genial. Caii, animale deştepte,ştiau drumul spre casă şi mai erau şi obosiţi şi flămânzi, numai am deschis gura să le dau comanda de pornire că ei deja au rupt-o la fugă spre sat. Care hăţuri, care conducere şi care căruţaş?  Caii deja nu vroiau să ştie de nimic, vroiau acasă.

Căruţa plină, vizibilitatea minimă aşa că la prima cotitură, făcută prea în loc şi în viteză m-am trezit eu cu mama, căruţa şi sacii grămadă la pământ. Bietul tractorist, iar a trebuit sa se dea jos, să îndrepte căruţa, să încarce sacii şi să-mi înmâne iar hăţurile. De data aceasta, caii s-au lăsat conduşi, s-o fi speriat şi ei de cele întâmplate.

În poartă stătea nanu cu tata. Nanu văzând că nu vine căruţa acasă s-a dus la noi să vadă ce şi cum. Acolo dă peste tata care nu ştia nimic nici de noi nici de căruţă. Si când şi-au data seama că iar a pus Maria la cale un plan „uragan” se porneau să ne caute.

Eu cu mama pusesem la cale să nu mai zicem nimic de accident, dar uitasem de tractorist care venea ca un fulger:

–          Măi bărbaţilor, nu vi-i ruşine vouă să puneţi un copil ş-o femeie la aşa muncă? Era cât pe ce să se omoare la cotitura lui Coţob.

Nanu şi-a făcut cruce, tata a tras o sudalmă iar eu am început să tremur ca o vargă, nu de frica pedepsei ci realizând în cele din urmă ce am făcut şi ce s-ar fi putut întâmpla.

Mama a încercat să mă liniţştească, tata m-a luat în braţe şi m-a dus în casă. Eu auzeam parcă de departe cuvintele nanului meu:

–          Bătrân şi prost. Dap cum nu m-am priceput eu că iar s-o apucat ea de boroboaţele ei.

Mama:

–          Ei, cumnate, ea nici nu s-a oprit niciodata. Deam nici nu ştim ce să facem cu dânsa că nici bătaia nici vorba blândă n-o ajută…

Mămăligă cu dulceaţă

Cibi condimentum est fames. (Foamea este condiment pentru orice mancare)

Uneori, în rarele ocazii când mă purtam bine, mi se permitea să merg peste noapte la o mătuşă, care locuia nu departe de noi, să fi fost vreo 5 minute mers pe jos. Fire veselă cu imaginaţie bogată, ştia atât de bine să spună poveşti şi întâmplări de puteam să stau nemişcată ore în şir s-o ascult. (Ea şi acum le spune bine, cu părere de rău o văd foarte rar.)

Vine ea într-o zi la noi. Eu, numai am văzut-o, mi-am analizat comportamentul din ziua respectivă şi negăsind nimic grav, o întreb pe mama dacă se poate să merg cu dormitul la mătuşa Maria. Ea, după ce a trecut prin filtru toate faptele mele, se uită la cumnată-sa şi zice:

-Dacă tanti Maria te ia, poţi să te duci.

Mătuşa zice că se poate, mama mă trimite să mă spăl şi să-mi schimb hainele.

Până m-am spalat şi m-am schimbat, femeia plecase acasa că era cu grabă, lăsase mâncarea pe foc. Mama îmi zice:

-I-o la fugă că încă o prinzi, a ieşit chiar acum.

Eu de pornit, m-am pornit tare repede şi avântată, dar mereu apare ceva ce reţine omul grăbit din drum. Ba m-am oprit să miros o floare, ba am încercat să prind un fluture şi m-am reţinut un pic.Chiar la cotitură,înainte de casa matuşii trăia o familie cu mulţi copii, care aşa de frumos se jucau lângă poartă, că m-am oprit şi eu să mă joc cu ei. Eu acasă nu prea aveam cu cine să mă joc, căci surorile mele nu găseau nimic interesant in jocurile mele, iar în jocurile lor nu-mi era permis să-mi bag nasul. Zic, dă să stau numai „olecuţică” şi cum vine seara mă duc îndată mai departe.

În acea vreme, telefoane în sat erau numai la instituţiile publice(şcoală, primărie,magazin,etc), în aşa fel, mama fără posibilitatea de a verifica stătea liniştită acasă cu gândul că copila ei este la cumnată-sa, iar cumnata văzând că nu mai vin s-a gândit că am făcut iar vreo boroboaţă şi mi s-a refuzat vizita.

Eu, însă, m-am luat cu joaca de am uitat de unde veneam şi unde trebuia să ajung. A apus soarele, a răsărit luna iar noi întorceam gospodăria oamenilor cu picioarele în sus.

La o vreme ne apucase foamea pe toţi şi ne-am aşezat să mâncăm. Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri cum stăteam toţi în jurul unei măsuţe joase, rotunde, arsă pe alocuri de la tigaia ori ceaunul fierbinte. Care stătea pe scăunel care în genunchi. În mijlocul mesei stătea un fund de lemn cu câteva bucăţi de mămăligă rece,un pic uscată( o fi rămas de la prânz) şi o strachina galbenă cu flori pe margine şi cu smalţul pe alocuri sărit, plină cu dulceaţă de prune negre. Să se fi făcut maica-mea acolo şi să mă fi văzut cu ce gust infulecam se crucea de-o mie de ori, chiar dacă statutul de învăţătoare nu permitea aşa gest pe vremea aia. Care tacâmuri, Dom-le, care farfurii individuale? Când ne făceam vânt fiecare cu bucata lui la strachina de dulceţi ne băteam mână de mână şi mămăligă de mămăligă şi râdeam fericiţi şi mulţumiţi.

După masă ne-am sters fiecare de fusta ori pantalonul lui şi ne-am tolănit pe cuptorul mare care de-a lungu,care de-a latu care de-a curmezişul.

Nu pot să vă zic dacă mama copiilor când a venit de la muncă a numărat capetele şi picoarele şi a descoperit că suntem mai mulţi, nu-mi amintesc nici dacă a zis ceva de dimineaţă când a văzut că sare cu un copil mai mult de pe cuptor, în schimb îmi amintesc faţa speriată a mamei când am intrat pe poartă cu hainele şifonate şi de-o culoare indiscifrabilă de la „zoi” şi cu „fotografia” murdară de dulceţi.

-Ce-i cu tine copilă, s-a întâmplat ceva la mătuşa?

-Nu ştiu, că n-am ajuns la ea, am dormit la cutărică de la colţ. Mamă, da matale de ce nu-mi dai niciodată mămăligă rece cu dulceaţă? Să ştii că tanti aia face cea mai bună mămăligă şi cele mai bune dulceţi din lume.

Văd că mama tace şi ridic ochii să vad de ce nu zice nimic. Mai bine nu mă uitam, căci de la privirea ei am muţit pe loc.

-Unde-ai dormit, neruşinato? Cum fata mamei ori băiatul lui tat-o ce eşti tu, eu te trimit la mătuşă-ta iar tu dormi prin mahala?Da oare femeia aia n-are guri deajuns de hrănit, încă şi tu te-ai mai oploşit la dânsa? Cum să dau eu ochii cu ea, ce-o să zică lumea, fată hai?

Eu, bag capul între umeri şi tac. Dar mama dacă s-a pornit, apoi încearcă şi-o opreşte.

-Mămăligă cu dulceaţă pofteşte măria ta, da? Du-te din ochii mei şi te spală si caută să nu apari prin preajma mea măcar vreo jumate de oră, că de pun mâna pe tine apoi te hrănesc eu si cu dulceaţă şi cu mămăligă.

Eu, pe urmă, după ce m-am gândit bine am ajuns la concluzia că nu trebuia să-i spun mamei că tanti aia face mâncare mai bună ca dânsa. Sigur de la asta s-a supărat.Mamaliga_right

De atunci, am mai mâncat eu mâncăruri care maide care şi mămăligă cu dulceaţă de prune am încercat de câteva ori să manânc,

dar nimic n-a fost aşa de gustos ca cina din acea zi.

Şi acum, de câte ori îmi amintesc, îmi lasă gura apă…