Nu mai vreau cadoul

În fiecare an, cam de pe la început de noiembrie, se începe publicitatea activă și exagerată pentru jucării și jocuri scumpe și de cele mai multe ori deloc necesare multor copii. Dar publicitatea este atât de bine concepută și prezentată, încât fiecare copil vrea aproape tot din ce vede.

Și chiar dacă, pe parcursul anului părinții i-au tot speriat pe copii că nu le va aduce nimic Moșul, daca se poartă rău, aceste amenințări sunt uitate în ajun de sărbători. Umblă părinții prin magazinele de jucării cu lista făcută pentru Moș Crăciun și cumpără cele mai scumpe și bizare jocuri și jucării, uneori sacrificând din interesele și necesitățile proprii. Sentimentul acesta de jertfire a părinților pentru binele și fericirea copiilor este ceva firesc și bun. Dar în situația cu cadourile de Crăciun, de foarte multe ori, se dovedește a fi în zadar, pentru că peste câteva zile copiii vor arunca jucăriile într-un colț și vor cere altele noi care mereu apar la televizor și prin magazine.

O spun aceasta din experiență proprie cu cunoștință de cauză.

Întodeauna m-am străduit să cumpăr copiilor jucării care să-i ajute în dezvoltare și învățare. Luam lista scrisă pentru Moșul și alegeam cele mai utile și necesare dorințe. Într-un an însă, m-am lăsat dusă de val. Avea fic-mea vreo 5 ani și toate canalele de la televizor fierbeau cu publicitatea unui joc nou care se numea ”Câinele rău”. Atât de frumos și convingător era făcută publicitatea, încât fic-mea nici nu a pus altceva pe lista de dorințe. Seara, înainte să adoarmă, mă întreba cu atâta speranță dacă Moș Crăciun o să-i poată aduce acea jucărie fantastică și minunată. Am căutat pe internet ce joc este și cum se joacă și am rămas cu mari dubii. Nu vedeam nimic fantastic și minunat în acel câine care lătra răutăcios când îi luai oasele. Ei, dar dacă copila vroia, am hotărât să calc pe principii și reguli și să-i cumpăr ce vrea. Mă duc la un magazin – nu găsesc, mi se spune că s-au vândut toate. Mă duc la altul, la fel. Am cutreerat așa câteva magazine până când am găsit jucăria. Se vede că nu numai fic-mea a fost zombată și nu numai eu m-am lăsat convinsă. Cum era noutate foarte căutată, prețul era pe potrivă de mare.

Vine dimineața de Crăciun, aleargă copiii la brad, încep să desfacă cadourile să chiuie , să sară în sus și să mă cuprindă de bucurie. Ajunge fata la dulău, când vede cutia de sub hârtia colorată i se umple fața de bucurie, bate din palme, sare, face piruete. Lasă toate celelalte deoparte și ne roagă să ne jucăm cu ea.

(Înainte de a merge mai departe cu povestitul, vroiam doar să menționez că fic-mea, spre deosebire de mine, este o fire foarte firavă și sensibilă. Nu suportă gălăgie mare și ridicare de voce. Când era mică, chiar și cănd vroiam s-o cert trebuia să-mi controlez timbrul vocii și intonația.)

Ne așezăm toți trei în jurul câinelui, citim instrucția, așezăm frumos oasele în farfurie, câinele incepe sa fosăie încet parcă dormind. Scot eu un os din farfurie, câinele fosăie mai departe, scoate băiatul câteva oase, cățelul doarme dus, scoate fata un os și când s-a aruncat dulăul în față și a lătrat furios ap am sărit toți ca fripți. Mamzeluța a început să plângă isteric și să ceară să ascundem dulăul înapoi în cutie. Am pus jucăria înapoi în cutie și cu speranța că îi trece frica l-am mai mutat vreo 3 ani dintr-un dulap în altul. De fiecare dată când dădea stăpâna câinelui de cutie făcea isterie să-l ducem de la casă. Nici altor copii nu puteam sa-l dau să se joace când veneau la noi, căci domnița intra în panică. Până la urmă l-am dat cuiva ca să nu-l mai plimb prin dulapuri mereu.

Morala istoriei: Copiii pot să ceară și luna de pe cer, noi, ca adulți, trebuie să analizăm cererea și în caz de necesitate să explicăm frumos copiilor de ce nu putem înveli luna în hârtie colorată și n-o putem așeza sub brad.

Timbrele

În una din vizitele mele la oraș pe când eram de vreo 11 ani, trecând pe lângă un chioșc unde se vindeau reviste și ziare, am observat câteva timbre frumoase. Cum aveam acasă o mică colecție de timbre, începută încă de surorile mele, am hotărât să contribui și eu cu câteva. Am scos portmoneul, am numărat copeicile și văzând că am de ajuns, mă apropii mândră de ferestruica chioșcului.

-Bună ziua!

-Добрый день (buna ziua în rusă) , se aude din dosul ferestruicii un glas de femeie.

Un moment am rămas blocată, dar mi-am revenit repede căci limba rusă o înțelegeam bine și de vorbit, dacă trebuia, tot mă descurcam, doar eram copil eminent la școală. Mă dau mai aproape, mă holbez mai bine si văd o doamnă mare și rotunda cu părul scurt și creț care mă privea în așteptare. Eu îmi dreg bine glasul și îi zic frumos și educat:

-Скажите пожалуйста, сколько стоит (îmi spuneți ,vă rog, cât costă)… și mă blochez. Cum oare se zice la timbru în rusă.

Răscolesc prin toate colțurile minții și nu dau de cuvântul potrivit. Doamna mă privește nerăbdătoare :

-Сколько стоит что? (cât costă, ce?)

-Сколько стоит один тимбр (căt costă un ”timbru”, spus în română), i-am răspuns eu repede adaptând cuvântul românesc ”timbru” la limba rusă și arătând cu degetul spre ce doream ca să mă înțeleagă mai bine.

-Это марки, девочка. Как тебе не стыдно? Tакая большая а русский язык плохо знаешь. (Acestea sunt timbre, fetițo.Cum nu ți-e rușine. Ești atât de mare iar limba rusă nu o cunoști bine)

Mă năpădise așa o rușine și o ciudă, că nu am mai așteptat să-mi zică doamna prețul și să îmi aleg timbrele. M-am întors și dusă am fost..

Să fi fost mai mare și mai îndrăzneață aș fi întrebat doamna de ce nu cunoaște limba țării în care trăiește. Dar eram doar un copil.

Felicitări tuturor cu Ziua Limbii Noastre. Să dea Domnul ca fiecare copil să-și poată vorbi cu mândrie limba strămoșilor pe pământul strămoșesc.

La cumpărături

”În gustul omului nu te poți ……” vorbe auzite în copilărie

Eu cu fic-mea la cumpărături – comedie.

Ne strâmbăm și pufnim și ne răsflocim una la alta ca în târg.

Eu îi arăt bluzițe frumoase(după părerea mea), pentru domnișoare tinere(după părerea mea), ea pufnește se strâmbă și înhață iar un ”sac” cu glugă și cu niște desene ”prostești”(după părerea mea).

Aici eu pufnesc și mă strâmb.

Eu îi propun cizmulițe din piele, calitative, care te apără de frig și ploaie, ea dă din cap că nu. Își alege iar ghete ”universale”, pe care dacă le bagă pe picior, ap nu le scoate nici vara nici iarnă până nu-i ies degetele afară, eu dau a lehamite din mână.

-Știi ceva mamă, cine să te înțeleagă? Până acum te văicărai că fetele merg la shopping și își cumpără haine, dar mie niciodată nu-mi trebuie nimic. Am ieșit și eu o dată la cumpărături și iar nu ești mulțumită.

-Apoi eu, haine și încălțăminte normală vroiam să-ți cumperi, dar nu halamide fără formă și ghete în care toată iarna umbli cu merișoarele in vânt…

-Când erai ca mine te îmbrăcai cum vroia bunica ori cum vroiai tu?

Aici tac, are dreptate copchilu.

-Gata, hai acasă că deam nu mai vreu nica, pufnește supărată.

– Da ia-ți ce vrei, că nu eu o să le port, dă macar să văd cum îți șade.

Cât ea măsoară, eu îmi amintesc de cizmele albe, cumpărate cu mare greu de mama mea, pe vremea când era un deficit mare de lucruri bune. Aveam aceeași vârstă ca fic-mea acum. Cizmele albe, cu blană cu talpa groasă, numai bune pentru geruri și zăpadă. Și ce am făcut eu, deșteaptă și mare modniță? Le-am vândut și mi-am cumpărat altele, fără blană, cu talpa subțire, dar în schimb cu zorzoane și uzoare. Norocul meu că era ultima pereche cu o mărime mai mare și reușeam să încalț și ciorapi de lână, altfel îmi înghețau unghiile pe gerurile de atinci. Când a văzut mama a dat a lehamite din mâna, fix cum fac eu acum.

Fic-mea mă trage de mână:

– Alo, mam, unde zbori? Eu vorbesc da tu, ești pe altă planetă.

-Mi-am amintit de cizmele albe.

Îi povestesc istoria. Ea râde și îmi arată ce a ales. Fac ochii mari, dar nu mai zic nimic, cu ce drept?

Ea mă liniștește:

– Când o să mă satur de ele, promit să ți le dau ție, acum deja suntem într-o mărime.

– Aha, o să fiu babă stiloasă. Numai să nu ieși cu mine la plimbare când m-oi împodoghi așa…

Râdem ambele, interesantă-i viața când copii sunt mari!

Vremea plății

Astăzi istoria este despre plata pentru fapte.

Nu știu dacă sunt mulți cei care au auzit, când erau mici,afirmații de felul acesta : ” Lasă că o să ai tu copiii tăi și o să vezi!” sau ” O să stăm noi de vorbă când vei avea copiii tăi!”, dar știu precis că nu sunt singura. Și, întradevăr, mai devreme ori mai târziu vine ziua când nepoții se râzbună pentru bunici. Iată de ce bunicii și nepoții au o legătură atât de strânsă și se înțeleg uneori doar din priviri.

Datorită faptului că am fost un copil ”foarte cuminte”, acum încerc să iau lucrurile încet și cu calm și am ajuns să fiu o mamă destul de tolerantă.

Rar mă supăr pe copiii mei și chiar de se întâmplă îmi trece foarte repede. De fiecare dată când începe să fiarbă ciuda și nervii, de undeva de prin colțurile colbăite ale memoriei îmi apar secvențe din fericita mea copilărie și să vezi cum se oprește din zvâcnire nervul de la ochi și se domolește furtuna.

Da, copiii mei au știut de disciplină, da au responsabilități de când erau mici, dar nu se face tragedie de fiecare dată când le mai scapă căte ceva din lene ori uitare. Se mai inchidea uneori internetul și se confiscau mobilele, dar numai uneori, ca să nu uite total de disciplină.

Cu ce nas l-aș fi pedepsit pe băiatul meu când a dat foc la scârta de ciocleji a finilor, dacă eu am făcut exact același lucru cu scârta de paie a moșului meu? Faptul că moșul meu a avut norocul ca cineva să stingă focul înainte ca să ardă paiele, iar finii mamei nu au avut acest noroc, e altă parte a istoriei. Eu, nu am avut curajul să-l pedepsesc. Da am stat de vorbă, da i-am explicat care sunt pericolele și atât.Am cumpărat o altă scârtă de nutreț pentru caprele oamenilor și s-a rezolvat problema.

Cum aș putea să mă supăr pe copiii mei că uită să spele vesela ori să-și aranjeze hainele, dacă eu, lăsam să spele mașina de spălat aceleași haine de căteva ori, numai pentru că eram la momentul cel mai interesant al cărții și nu aveam când să le întind pe sfoară? 

Mă întristez și mă doare sufletul dar nu mă supăr pe fecior-mio că nu mă sună cu lunile ori că nu-mi răspunde cu zilele la mesaje ori sunete. Cum aș putea, dacă eu, pe timpul liceului, pe care l-am făcut în România, aveam permisiunea să vin acasă cam de 3-4 ori pe an când erau vacanțele, dar uneori nu mergeam direct acasă, ori nu mergeam deloc, pentru că primeam invitația vreo unei colege să merg acasă la ea? Și sincer, nu pricepeam de ce mă rog se supăra mama, ce mare crimă am făcut. Când credeți că am început să înțeleg cu adevărat ce simțea mama atunci?

Dacă, mama mea mă prinde vreo dată în rarele momente de mamă enervată și severă, și dacă mai am nasul să încep să mă jelui că nepoții ei scumpi și-au luat nasul la purtare și nu mă ascultă și nu mă respectă, apoi ea râde. Râde cu poftă și mă întreabă:

– Da oare cui o fi semănând?

Și încep și eu să râd.

Am găsit cui să mă jelui.

Dar dacă ar fi să pun mâna pe inimă și să fiu sinceră, apoi în comparație cu ce copil am fost eu cândva, copiii mei sunt îngeri.

Sănătate tuturor copiilor, chiar și celor mai măricei. Toți suntem copii atâta timp cât avem măcar un părinte în viață sau atâta timp cât avem grijă de copilul din noi. Să dea Domnul să fim cât mai mult timp copii.

Liduța

De fiecare dată când tata venea beat acasă, Liduța era trimisă să doarmă la bunici. Numai că ea, înainte să meargă la casa bunicilor, se urca și se tupila în nucul din dosul casei, de unde se vedea ca în palmă, prin cele două ferestre mari, tot ce se petrecea în casă. Cu fiecare zi,frica și ura Liduței față de taica-su devenea tot mai mare. Ar fi vrut să fie mare și puternică ca să poată să intre în casă, s-o ia pe mama în brațe și să fugă departe, departe de tatăl beat și agresiv, de bunici, rude și intregul sat, care nu făceau nimic pentru a-i ajuta mama. Din ascunzișul ei reușea să audă țipetele de durere și disperare a mamei și înjurăturile tatălui. Ultima dată, după ce a fost bătută și cu picioarele, mama a rămas mult timp întinsă pe podea, fără să se miște. Văzând că tata a ieșit afară, s-a coborât din copac și s-a furișat încet în fața casei. Lumina în beci era aprinsă iar de acolo se auzeau sudalme și amenințări. Liduța știa ce urmează, avea doar câteva minute până când începea a doua parte a bătăii. Intră repede în tindă unde mama stătea întinsă pe covorul murdar de sânge. A încercat s-o trezească scuturând-o încet de umăr și șoptindu-i la ureche: ” Hai, mamă, ridică-te, hai să fugim. Hai,te rog, știi că acuș vine iar.”

Femeia, însă, nu se mișca. Copila știa doar un singur lucru, trebuia să facă ceva. Nu avea rost să ceară ajutor, căci toată mahalaua știa ce se întâmplă, dar nimeni nu se băga. Fetița a ieșit din casă disperată și s-a îndreptat spre beci, tata urca încet scările, ținându-se de unul din pereți. Ea stătea în întuneric și privea îngrozită. Știa că trebuie să fugă să dispară din ochii lui, dar picioarele nu vroiau să se miște. Ajuns la ultima scară, bărbatul întinse mâna și stinse lumina. Panica și frica pusese stăpânire totală pe bietul copil și în dorința de a se apăra împinse cu forță ușa de la beci. Urmă o avalanșă de sunete de după ușa inchisă timp de câteva secunde și după aceea tăcere. Liduța mai stătu un pic alături de beci ascultând, nu se auzea nimic, liniște totală, doar țiriecii își cântau melodia mai departe, indiferenți la dramele umane. Alergă repede în casă, mama stătea tot acolo nemișcată. Încercă s-o ridice, dar nu reuși nici macar s-o miște din loc. Hotărâ să meargă totuși la vecini după ajutor. Printre plânsete și suspine se deslușeau doar câteva cuvinte: mama a murit nu mișcă. Vecinii au priceput că e ceva mult mai grav ca de obicei și au mers să vadă ce s-a întâmplat.

Restul Liduța nu ținea minte. S-a trezit a doua zi la bunici după sobă, încercând să-și amintească cum a ajuns aici. Părea totul un vis. Află de la bunica, care plângea pe laiță, că mama e la spital, foarte bolnavă iar când întrebă unde-i tata, bunica începu să plângă și mai tare:

-Gata, s-o dus săracul, l-o nenorocit paharul, of,of,of…

***

În una din nopți Liduța începu să strige ceva și să plângă prin somn. Mama, o trezi, o cuprinse și începu s-o legene ca pe un bebeluș, așa cum o legăna când era mică de tot, șoptindu-i că totul e bine. Când reuși să se liniștească un pic fata încercă să-i povestească ce s-a întâmlat, acolo la beci, în acea noapte. Mama însă, a întrerupt-o cu cuvintele:

-Era prea beat și s-a împiedicat în întuneric. Restul e un vis, un vis rău puiul meu.

***

Sursă imagine: Imagini google.

Bunica și icoana

De câte ori mă gândesc la clipele copilăriei petrecute în casa bunicilor mei materni, îmi apare o imagine de curățenie totală. Dacă bucătăria, unde făcea focul și pregătea mâncare apare uneori cu lucrurile schimbate un pic din loc, ba cu măsuța rotunda mica in mijlocul camerei, ba rezemată de perete, ba cu un braț de lemne la gura sobei, etc., apoi, camera din față nu se schimba niciodată. Eu nici măcar nu am apucat vreodată patul nefăcut, căci în momentul când crăpam ochii, bunicii deja trebăluiau de mult prin ogradă. Și chiar dacă, stăteam mai puțin în casă și mai mult pe afară, gândul la bunici apare mereu însoțit de acea cameră. Simplă și impecabil de curată, cu o masă lângă fereastră și un pat din fier la peretele din fundul camerei, cu doua scaune in capetele mesei si o icoana mare pe perete. Icoana cu o ramă de un albastru deschis, o infățișa pe Maica Domnului cu pruncul Isus în brațe, avea un prosop lucrat de mâinile bunicii capetele căruia, agățau un pic mai jos de icoană, iar chiar dedesubt, pe pat, se afla teancul cu plapuma si perna frumos strânse. Imaginea aceasta îmi aduce lumină, căldură și multă dragoste, pentru că acestea erau trăirile și sentimentele mele când mă aflam acolo.

Această icoană a fost începutul drumului meu spre credință. În fața icoanei, îngenunchea neaca( bunica) în fiecare seară înainte de somn, tot zicea ceva încet făcând uneori semnul crucii și aplecând fruntea până la pământ. Ritualul mă fascina într-atât încât în una din seri am îngenuncheat și eu alături de neaca Varvara. Numai că eu nu știam care gest face parte din rugăciune și care nu, așa că, de fiecare dată când ea facea semnul crucii, eu repetam, când bătea mătănii, eu tot băteam și dacă cumva se nimerea s-o apuce vreo furnicătură la nas ori la ceafă și se scărpina, eu repetam gestul exact ca dânsa.

Eu nu știu cum a reușit ea să-și termine rugăciunea, ori dacă a ajuns s-o termine până la capăt în acea seară. În cealaltă cameră, bunelul își spăla picioarele și ne admira prin ușa deschisă, de câte ori eu repetam scarpinăturile pe la nas ori gestul de a-și așeza broboada a neacăi, în spatele nostru se auzea un icnet abea ținut. Când neaca s-a ridicat, bunelu a izbucnit în râs, bunica râzând și ea, dar așa mai contenit, m-a luat de mânuță m-a sărutat și m-a lăudat. Mi-a explicat cum se țin degetele și cum se face corect semnul crucii, cum se bate o mătanie și care gesturi nu fac parte din rugăciune.

Și din acea zi a început să-mi vorbească mai des despre ”bojica” care-i sus și le vede pe toate. În fiecare seară, deja cu lumina stinsă, în pat, făceam împreună semnul crucii pe pernă și repetam după ea ”Înger, îngerașul meu”. Am mai auzit această rugăciune, deja când eram mare, dar cu totul diferită de cea din copilăria mea, care suna așa:

Înger, îngerașul meu

Păzește-mi suflețelul meu

Cel de zi și cel de noapte

Pân la ceasul cel de moarte.

Sfânta cruce mă-ntărește

Sfânta lumină-mi este

M-am pornit pe-o cărărușă

M-am întâlnit cu o albinuță

Albinuța – stupușor

Stupușorul – făclioară

Făclioara s-a aprins

Raiul s-a deschis

Sfânta Cruce m-a cuprins.”

Când copiii mei au început să înțeleagă un pic, tot aceasta a fost prima rugăciune care au învățat-o de la mine și de la bunica lor.

Cu colinda

Chiar dacă zăpada se tot lăsa așteptată, copiii mari și mici de prin sat se pregăteau intens de sărbătorile de iarnă. Cei mai mici, învățau colinde și urături după sobă de la părinți și bunici, cei mai măricei, bătătoreau glodul, adunându-se in cete și repetând ce știau de anii trecuți și ce au reușit să mai prindă anul acesta.

Pășuța, mai mică fiind, se tot tupila pe după colțuri, de câte ori veneau băieții la frate-su Dumitru, și învăța din ascunziș toate cuvintele și melodiile lor. Vroia și ea cu colinda, dar știa că n-o să-i permită părinții să plece singură, așa că-și făcuse un plan.

Măi și ce bucurie pe tot satul, când, în ajunul Crăciunului i-a tras o ninsoare ca-n poveste. În dimineața de Crăciun era totul împodobit cu alb, o frumusețe ce bucura ochii celor mari și toată făptura celor mici.

-Ia te uită minune, ziceau bătrânii, au ariștanții noroc și anul ăsta. N-o să umble prin noroi. Fără omăt, parcă nici colinda nu-i colindă.

Pe la o vreme se aud strigăte la poartă:    

– Băi Dumitre, hai, ești gata?

Dumitru ia în grabă traista și căciula și dă să iasă din casă.

-Stai oleacă că merg și eu! se aude un glas pițigăiat de lângă ușă.

Cu un hălățel florat, pe alocuri încă murdar de noroiul din ziua trecută, cu o șalincă mare, încrucișată pe piept și legată la spate și încălțată în pâsle cu vreo două mărimi mai mari, era și Pășuța gata de colindă. Văzând că fratele se uită cam straniu și fără mare încredere spre ea, fata a adăugat:

-Eu tot stiu colinda voastră, toată de la inceput pân la sfârșit.

-Du-te fa de aicea, că eu mă duc cu băieții.

Tata s-a uitat cu milă la bărbița tremurândă a fetei și la ochii gata,gata să sloboadă un râu de lacrimi și zice:

-Treaba îi așa Dumitre, ori vă duceți împreună, ori stați ambii acasă.

Băiatului i-a picat cerul în cap. Ce-or zice băieții când l-or vedea cu mucoasa asta? Ei, dar și să nu se ducă nu poate, că el era șeful cetei. Cam cu jumate de gura, dar a zis:

-Hai mai repede.

Și tot cu ”mișcă-te, mai repede, mucoaso” ,a mers sărmana tot drumul. Să fi fost alta, s-ar fi întors acasă după primele blenduituri, dar ea nimic. După fiecare bleandă se ridica din troian, își scutura hăinuța și repede din urma lor. Printre vocile de băieți, auzeau gospodarii și o voce subțirică și ascuțită de fată. Pe unde smiorcăind de ciudă, pe unde tremurând de frig, dar n-a încurcat nici un cuvințel.

Rumeni pe obrajii pișcați de ger, cu degetele bocnă de frig, dar mulțumiți nevoie mare a năvălit ceata iar în ogradă la Dumitru și au colindat și aici, așa cum se și cuvenea. Tata i-a lăudat, le-a mai adăugat câteva nuci, dulciuri și câteva copeici în traistă și i-a poftit în casă. Dar băieții au împărțit între ei ce câștigaseră și s-a dus fiecare pe la casa cui îl are.

Mare i-a fost mirarea și ciuda lui Dumitru, când tata i-a cerut traista și a împărțit în două, frățește ce avea el acolo, făcându-i parte și surioarei.

Dumitru stătea lângă soba fierbinte, încălzindu-și măinile și picioarele și aruncând câte-o privire ucigașă soră-si: ”Nu-i de-ajuns că se ține de mine ca o lipitoare, ca o coadă, de mă râd băieții mereu, încă și jumate din câștig mi-a luat”.

Pășuța, la rândul său, avea un zâmbet de la ureche la ureche. Își privea minunată poalele curate lună de la hălățel iar cu mânuța în punguța cu bunătăți, tot număra nucile, dulciurile și bănuții câștigați : ” Nu degeaba am măsurat de adâncime toate troienele de pe drumuri, și haina mi s-a curățat și punguța s-a umplut.” Iar când se gândea că peste câteva zile vine Sfântul Vasile când se urează și se seamănă, apoi fericirea îi era și mai deplină.

Copiii, într-o zi, ajung adulți

Uneori, fără să ne dăm seama, le tăiem copiilor noștri aripile. Nu din răutate ci din dragoste, din prea multă dragoste.

Am asistat duminica trecută la un fel de conferință pentru părinții de copii care pășesc în maturitate, și pentru copiii cărora le-a venit ora maturității. Adulții de ”mâine” au primit indicațiile și sfaturile lor aparte, despre cum să ”decoleze și să nu pice la prima furtună”, noi, părinții, într-un auditoriu aparte am primit sfaturi despre cum să-i susținem pe noul drum și să nu le favorizăm căderea, ci zborul. Uneori, ajutorul nostru este prin a le refuza susținerea, atunci când vor să renunțe și a-i face să depășească greutățile și să continue.

Toată discuția aceasta m-a dus cu gândul la un moment din trecutul meu, de care nu-mi mai aminteam de ceva timp, dar care a jucat un rol important in formarea mea ca adult.

*

Cu doar 14 ani și jumătate, m-am trezit la sute de km de casă, în altă țară. Mama m-a dus, s-a convins că școala e bună, căminul tot și cu un sărut pe frunte și o îmbrățișare m-a lăsat cu indicația: „Să fii cuminte, să înveți și să nu ne faci de râs!”

Telefonul pe care mă putea suna era în cabinetul directorului, deci, nu putea să abuzeze cu sunat la orice oră. Eu, tot, puteam s-o sun doar în cabinetul directorului de la școala din sat,unde lucra învățătoare. În acel timp, in sat erau doar câteva telefoane. De mobile nici pomină.

Ei și vă dați seama, o adunătură de copile, care până atunci nu fuseseră prea departe de cuibul cald și fără griji, lăsate între străini. Bineînțeles că, după primele 2-3 săptămâni a început să ne usuce dorul. Mâncarea de cantină care, nu prea răspundea mofturilor și gusturilor noastre, responsabilitatea picată dintr-o dată pe capul nostru, disciplina și orarul rigid, ne-a cam zgâlțâit dorința de studii și planurile mărețe. De câteva ori ne făcuserăm ”ciumadanele”* și era cât pe ce să o tulim la gară. Numai că, căminul nostru avea gard de mai mult de 2 metri și poartă cu portar, care nu permitea nimănui să treacă fără bilețel de voie. Directorul cu dirigintele, oameni deștepti și cu muuultă răbdare, ne-au convins că prea ne grăbim și chiar dacă ar vrea ei să ne permită să plecăm, nu au dreptul: ” Sunteți minore, noi răspundem pentru voi și numai părinții ar putea să vină să vă ia acasă. Altfel nicicum!”

Da noi, ce credeți, tot nu ne-am pierdut cu firea. Fete luptătoare, dacă am făcut plan de evadare ap trebuia să încercăm tot. Ne-am așezat prietenește, fiecare pe patul ei și am întocmit niște scrisori părinților, de ți se făcea mai mare jalea de ”bietele copile, singure, abandonate și nedreptățite”.

Am scris, am citit, am mai completat pe unde ni s-a părut că nu-i chiar jalnic și convingător am pus răvașele în plicuri și trimise-le-am direct la Moldovioara noastră pe la cuibușoarele de pe unde venisem.

După calculele noastre cam peste vreo 2 săptămâni, ar fi trebuit să ne trezim cu o brigadă de părinti furioși la poartă. Furioși pe direcția școlii și cu dragoste și simpatie pentru noi ”sărăcuțele”, să ne ia de mânuță și să ne ducă acasă.

Trece o săptămână, mai trece una, mai trec vreo două, nu se vede „armata salvatoare” la orizont. Nouă ni s-a mai topit ciuda, am început să ne obișnuim, a inceput chiar să ne și placă. Cam pe la mijloc de noiembrie, apare tata cu două genți pline cu bunătăți, câteva haine mai groase și o plapumă de lână. Era clar ca buna ziua că nicidecum nu venise să mă ”salveze”. A inspecționat condițiile de trai și mâncarea de la cantină, a vorbit cu dirigintele și profesorii și multumit de toate, inclusiv de reușita mea a plecat acasă la mama. Înainte de plecare m-a îmbrățișat și m-a povățuit:

Noi avem încredere în tine, știm că ești o fată harnică și deșteaptă, totul la inceput e greu, dar cu străduință totul se trece. Tu vei reuși. Te așteptăm cu mare drag în vacanța de iarnă.”

Ei și după așa cuvinte, mai încearcă să nu înveți ori să te porți urât. Când știi că cineva departe, are încredere în tine și în capacitatea ta de a învinge, intri în pământ de rușine numai la gândul de a face ceva care ar putea să-i întristeze.

Totuși, de multe ori mă întorceam cu gândul la scrisoarea cea jalnică întocmită de mine și nu puteam să înțeleg de ce n-a avut efectul dorit. Mai ales că eu, ca să mă conving că impactul va fi și mai mare îi trimisesem o scrisoare plină de smiorcăieli și finei mamei mele, care după calculele mele ar fi trebuit să fie de partea mea și s-o ajute pe mama sa ia ”decizia corectă”. În vacanța de iarnă, am prins-o pe mama singură într-o zi și am intrebat-o direct și fără ocolișuri, de ce nu a luat în serios scrisoarea mea, chiar nu mă iubește, chiar nu i s-a făcut milă de mine?

La care mama mi-a povestit toată învălmășeala și suferința pe care au produs-o cele două scrisori. Bineînțeles că au intrat în panică, că primul gând a fost să lase tot și să vină să mă ia acasă, că doar n-a crescut ea așa mândrețe de fată, ca să fie „ obijduită” și ”chinuită” printre străini. A apărut și fina cu răvașul meu și s-a inceput adunarea familiei. După primul val de milă au început să analizeze situația din toate părțile și direcțiile și au ajuns la simpla concluzie că e panica unui copil ieșit dintr-o ”bortă de sat” în lumea mare. Scos de sub aripa caldă de ”cloșcă” și lăsat să învețe să se protejeze singur de vânt și furtună. Au sunat la școală, directorul le-a explicat situația și i-a încredințat că ”puiul” lor e bine tratat dar cum e și firesc se topește de dorul ”cloștii” . I-a invitat să facă oricând o vizită pentru a se convinge că nu are loc nici o luptă crâncenă împotriva ”bietului kopkil” și a reușit să liniștească sufletele săracilor părinți.

Faptul că au procedat corect, când nu au venit să mă ”salveze” la prima chemare și la primul atac de panică, călcându-și pe inimă și pe suferință, l-am înțeles chiar după primul an. Acea experiență departe de ei, m-a maturizat, m-a ajutat să cresc și să devin independentă, m-a învățat că orice situație are cel puțin o rezolvare, trebuie doar să vrei s-o găsești.

Abia acum, însă, după mai mult de 20 de ani, îmi dau seama câtă suferință le-am cauzat părinților cu sclifoseala și tânguiala mea, câte nopți nedormite cu preocuparea și incertitudinea dacă au procedat ori nu corect, ducându-mă atât de departe de casă și lasându-mă acolo chiar daca eu deja vroiam să mă intorc.

Trăiască părinții tari de fire! 🙂

* valize

Cărţulia cu minuni

Să fii mamă, înseamnă să ai o imaginație bogată, dragoste infinită și multă, multă răbdare, printre alte aptitudini. Iar dacă te-a mai înzestrat Dumnezeu și cu talent, apoi e un mare păcat să nu-l aplici în educaţia de zi cu zi a copilului tău și a altor copii.

Violina, ca și orice mamă, se străduie să dea copilului ei tot ce-i mai bun. Și ce ar putea fi mai bun decât o carte/jucărie, făcută cu propriile mâini, cu dragoste și dedicație. Când a văzut, cu cât interes se joacă și învață fetiţa ei din acea carte, și cum nu se desparte de ea nici când merge la culcare uneori, a hotărât să facă ceva firesc oamenilor, să se împartă și cu alții.

Și ceea ce, din spusele ei, a început într-o glumă s-a transformat într-un proiect, care îi aduce fericire ei, pentru că face ceea ce-i place; altor mămici, tătici, bunici, etc. pentru că pot dărui ceva deosebit copiilor din familiile lor, și bineînțeles copiilor care învaţă o sumedenie de lucruri, jucându-se.

Am descoperit pagina ei din întâmplare și mare mi-a fost bucuria să știu că e de aici, din oraș și că o cunosc, căci m-am îndrăgostit de la prima vedere  în lucrările ei. Cu prima ocazie i-am comandat o „carte fermecata”.

Minunea de  carte mi-a ajuns cu ceva timp înainte de ziua de naştere a finuţului, iar eu am căzut în copilărie. În fiecare zi, o deschideam, o mângâiam, mă jucam cu ea ca un copil mic. Vine de la acestă carte o energie şi o căldură deosebită. Energia mâinilor dibace şi căldura sufletului celui care ore în şir a lucrat la ea cu dragoste. Nu are rost să şiruesc aici cuvinte, mai bine vă pun câteva fotografii, care vă vor spune mult mai mult.dsc04023

Cer scuze meşteriţei că am mâzgălit numele,dar aşa puteţi să vă închipuiţi acolo un nume care vă place mai mult 🙂 .dsc04024

Un puzzle colorat şi catifelat.dsc04025

Învăţăm cifrele, culorile, figurile geometrice şi să încheem şi descheem nasturii. dsc04026

A venit bravul pompier să stingă casa în flăcări. Pompierul, maşina, avionul şi flăcările sunt mobile.dsc04027

Şi pentru a termina cartea pe aceeaşi notă creativă, un exerciţiu extrem de util în viaţă – legarea şireturilor.

*

Acum, că m-am despărţit de ea, cu mare bucurie, căci s-a dus la un sufleţel tare drag, sper, ca finuţului meu să-i placă măcar în jumătate cât mi-a plăcut mie şi să înveţe multe, jucându-se cu ea.

P.S. Pentru a vedea mai multe lucrări minunate de-ale Violinei, vă invit să vizitaţi pagina ei plină de comori  www.patchoka.com 

Fetița care nu voia să vorbească

Cam după câteva luni de fregventare a unei grădinițe aici în oraș de către fata mea, am descoperit din întâmplare, că  nu vorbește cu nimeni toată ziua cât se află în grădiniță.DSC01972

Știind firea copiilor și știind că fic-mea acasă nu se mai oprește de vorbit am intrebat-o pe educatoare într-o luni seara, dacă fata le-a povestit ce a făcut in weekend. Și m-a blocat răspunsul ei:

– Păi ea nu vorbește cu noi.

-Cum adică nu vorbește?

– Uite așa, noi practic nu-i cunoaștem vocea, uneori când veniți după ea stăm după ușă ca să-i auzim vocea în timp ce vorbește cu dumneavoastră.

Câteva momente de liniște în care încercam să asimilez informația primita, și după ce am respirat adânc de câteva ori, s-a început un dialog nu prea plăcut pe care n-o să-l descriu mai jos.

Mi-am luat copilul de la acea grădiniță și câteva zile la rând am tot analizat comportarea ei și discuțiile mele cu cei de acolo ca să mă pricem cum de nu am sesizat macar eu problema. Copila mea la început nu prea vroia la grădiniță, dar eu am luat-o drept moft specific multor copii de vârsta ei. In fiecare zi, când îmi luam copilul de la ei întrebam cum a decurs ziua și de fiecare data auzeam numai laude: cuminte, face extrem de bine orce lucrare, și nici măcar o data nu mi-au zis că nu răspunde când este întrebată.

Antipod la aceste „cadre didactice”, la noua grădiniţă din a doua săptămână am fost invitată la o discuţie cu educatoarea care mi-a spus că e ceva normal, un copil să nu vorbească intr-un nou anturaj primele zile, dar nu mai mult. Un copil dezvoltat normal nu poate să stea ca mutul ore în şir. I-am povestit de unde vine problema și am fost îndreptată cu foaie de la direcția școlii direct la psiholog la policlínica. La psiholog, s-a constatat că copilul e tare bine dezvoltat, dar cum e o fire calmă și liniștită și cum în familie nu a avut parte de strigăte și voce ridicată, posíbil să se fi traumat la grădiniță cu strigătul vreunei educatoare, care ar fi putut să fie adresat oricărui alt copil, nu neaparat ei. Și cu asigurarea că se va trimite relatoriul la psihologul școlii am fost trimisă acasă.

Iar aici începe partea interesanță.

Fetița avea o singura colegă cu care vorbea, pe care o cunoștea de mai mult timp, dar foarte încet, în șoaptă, la ureche. Aceasta era legătura ei cu educatoarea și ceilalți copii.

După diferite încercări, tehnici și răstehnici la care fic-mea răspundea frumos doar cu zâmbetul ei de îngeraș, fără să zică nici mâr, educatoare și psihologul școlii cu aprobarea mea au pus la cale un plan genial prin simplitate și eficiență.

A fost rugată ,în fiecare dimineață, să spună ”buna dimineața” unu coleg/ă la ureche. Dar în fiecare dimineață trebuie să fie un copil diferit. Colegii ei au intrat și ei cu entuziasm în joc și așteptau cu nerăbdare  fiecare dimineață pentru a vedea pe cine va alege de data aceasta. Când a ajuns la capătul listei, îi plăcuse atât de mult jocul că a mers și a salutat educatoarea, apoi dădaca. În ziua când a ajuns la școală și căutând cu ochii pe cine să mai salute a priceput că deja se salutase cu toți, învățătoarea i-a spus, că nu mai are rost să se salute în șoaptă, pe rand, căci toti deja îi auziseră vocea frumoasă și acum ca să incheie jocul, ar fi bine să se ridice și să-i salute pe toți cu você tare. Prima zi, a fost un salut cu o você nesigură, mai mult în șoaptă, zilele următoare vocea a devenit din ce în ce mai sigură și mai tare. Și s-a dezlegat copilul și vocea ei și a devenit un copil care vorbește, cânta și strigă nu numai acasă ci și la grădiniță.

Cum e și firesc de toată situația știau cam toți părinții din grupă. De fiecare dată când mergeam după ea la grădiniță și mă întâlneam cu cineva dintre ei mă opreau și-mi spuneau emoționați că au auzit-o pe fic-mea strigând, vorbind ori râzând în hohote. M-a emoționat foarte mult faptul, că oameni străini au urmărit emoționați și cu speranță, prin intermediul copiilor lor, tot procesul și s-au bucurat de rezultat ca pentru copilul lor.