Idei încoronate 8

                                                           Brodatul

Atunci când simt că mi se duce pământul de sub picioare, eu brodez. Atunci când simt că în suflet e furtună iar gândurile fac vijelie între urechi eu brodez. Este modalitatea mea perfectă de a controla stresul și de a aduce curcubeul după ploaie.

Cele câteva broderii făcute de mine sunt pagini din istoria mea, pagini pe care doar eu le pot citi. Fiecare lucrare are istoria ei, ori mai bine zis, orice istorie sau perioada complicata din viața mea este prezentă printre firele unei broderii.

Pe măsură ce acul și firele colorate umple golul pânzei eu mă dezleg de la realitate, furtuna se liniștește iar sufletul își găsește pacea.

Ultima lucrare mi-a luat câțiva ani buni s-o aduc la sfârșit.

Are atâtea momente triste si pline de disperare cusute printre culorile ei, dar îmi aduce doar liniște când o privesc. Acesta a fost psihologul meu în ultimii ani. A mai rămas doar să-i fac o băiță, să-l pun în ramă și să-l afișez lângă ceilalți ”psihologi” .

Care este modalitatea voastră de a restabili echilibrul interior?

Idei încoronate 6

Torta și lumânările

De la o anumită vârstă,numărul lumânărilor pe torta de aniversare nu mai corespunde vârstei împlinite, incepem să punem doar una.

Și așa câte o lumânare pe an până ajungi la ultima, pe care n-o mai poți sufla. (Ei dar astăzi, încă nu e despre ultima.)

Unii or fi făcând-o pentru a ascunde vârsta adevărată, dar aceștia sunt în minoritate. Pentru că, vine o vreme când ți-i drept în cot dacă cunoaște ori nu lumea câți ani ai. Câți îi am, sunt toți ai mei, trăiți cu bucurie și mulțumire. Fiecare an e o experiență mai mult ori mai putin plăcută, o victorie și un curcubeu de trăiri și emoții care îți formează în permanență caracterul, care te face mai puternic.

Eu nu vreau să mă întorc la 16 ani, nici la 20, nici la 30. Acolo deja am fost. Eu vreau să trăesc din plin anii care-o să vină, cu cât mai mulți cu atât mai bine 🙂 .

Iar lumânările le pui pe rând câte una mai mult din considerent estetic. O tortă cu 40 ori 50 de lumânări aprinse ar semăna mai mult cu o pădure pe timp de incendiu, și nu cred că e potrivită priveliștea pentru a sărbători viața.

Și dacă să mai fim și un pic economi (ca să nu zic zgârciți), apoi ți se rupe inima să vezi așa o irosire de lumânări cu o singură ocazie. Pentru ce să arzi o dată ceea ce ar putea să-ti ajungă pentru toate zilele de naștere care mai vin și încă să-ți rămână să dea copiii vreo doua de pomană de sufletul tău.

Vă doresc tuturor mulți ani cu sănătate și trăiți din plin!

Povara răutății

         Între Ionela și mâca Ioana era o dragoste specială. Parcă le lega un fir nevăzut, nu puteau una fără alta nici o zi. Încă de pe când era în fașă, era de ajuns să audă vocea bunicuței că înceta plânsul și mofturile și se transforma într-un îngeraș cuminte și zâmbitor. Pe cât de mare îi era dragostea față de bunică, pe arât de mare era ura față de bunic. Moș Toadere era om rău. Nu uneori, nu cu unii ci mereu și cu toți. Umbla mereu nemulțumit, nimic nu era așa ”cum trebuie”. Copiii au crescut și au fugit care pe unde, iar bunica a rămas să țină piept mai departe răutății. La început, când Ionela era mică simțea o frică nedescrisă când era în preajma bunicului, treptat, urmărindu-l și cunoscându-l mai bine această frică s-a transformat în ură. Era unica care îndrăznea să se pună în poară cu el, dar a renunțat, după o discuție mai serioasă cu mâca Ioana.

-Mâcă, de ce nu ai fugit de el? De ce nu fugi măcar acum, doar știi că mama te primește?

-La început nu am fugit, căci nu se putea. Pe vremea aceia familia, odată făcută, trebuia să rămână familie, orice s-ar fi întâmplat, ”la bine și la rău… pănă ce moartea desparte”, cu timpul am învățat să-l înțeleg. Iaca, vouă mereu vi-i milă de mine și mă jeliți,dar nu aveți dreptate. Eu sunt împăcată cu lumea, cu mine și cu viața. Am înțeles că acesta mi-i drumul și rostul. El nu, el mereu luptă, cu toți și cu toate, și cu el însuși. Foarte greu trebuie să-i fie omului fără pace sufletească, cum să cari în suflet atâta ură, cum să nu te poți bucura de soare ori de ploaie?

-Dapoi, asta-i problema lui, mâcă, de ce trebuie să te chinui tu cu ea?

-Eu nu mă chinui, fata mea. Când am înțeles că nu-i în firea lui să bată pe cineva, am pierdut toată frica. Am învățat să mă dezleg de lume. Când, el începe să strige și să-și verse ura, da eu îmi caut de treabă, număr găinile și puii, mă gândesc în care parte să pun la anul cartofii, încerc să ghicesc după nori dacă are să plouă ori nu. |Iar când trece furtuna, revin și eu din gândurile mele și îl întreb dacă vrea să manânce, ori dacă a văzut că gaina cea porumbacă șchiopătează. Atunci îi mai trage bunel-tu o sudalmă, se sucește pe călcâie și se duce să-și caută de treaba. Tu, Ionelo, iaca te apuci și te cerți cu dânsul și? Tu te enervezi, el se enervează și mai tare și oricum fiecare rămâne cu ale lui.

       Cele spuse de bunica, i-au tot frământat gândurile Ionelei timp de câteva zile. La început i se păreau cam stanii vorbele ei, dar cu cât mai mult se gândea la ele, tot mai bine întrevedea logica și înțelepciunea lor. În următoarea vizită la bunici, când era gata, gata să înceapă iar să se certe cu bunicul, își aminti de discuția cu mâca Ioana și privi spre cer, urmărind cum norii mânați de vânt își schimbau forma și încercând să îi asocieze cu animale și lucruri.

-Auzi bunele, ia uite la norul cel din dreapta, așa-i că seamănă cu o corabie?

Se uită moș Toadere la nor, se uită la nepoată, se uită la soție.

-Fa Ioană, copila asta de ce merge tot mai mult seamănă cu tine. Deam a început a zbura în nori, fix ca tine.

Bunica și nepoata s-au privit cu un zâmbet de complicitate. Iar când s-au întors spre bunic acela, s-a grăbit să ascundă cu dosul palmei, un zâmbet trădător încolțit pe buze.

*Sursa foto – arhiva personală.

Liduța

De fiecare dată când tata venea beat acasă, Liduța era trimisă să doarmă la bunici. Numai că ea, înainte să meargă la casa bunicilor, se urca și se tupila în nucul din dosul casei, de unde se vedea ca în palmă, prin cele două ferestre mari, tot ce se petrecea în casă. Cu fiecare zi,frica și ura Liduței față de taica-su devenea tot mai mare. Ar fi vrut să fie mare și puternică ca să poată să intre în casă, s-o ia pe mama în brațe și să fugă departe, departe de tatăl beat și agresiv, de bunici, rude și intregul sat, care nu făceau nimic pentru a-i ajuta mama. Din ascunzișul ei reușea să audă țipetele de durere și disperare a mamei și înjurăturile tatălui. Ultima dată, după ce a fost bătută și cu picioarele, mama a rămas mult timp întinsă pe podea, fără să se miște. Văzând că tata a ieșit afară, s-a coborât din copac și s-a furișat încet în fața casei. Lumina în beci era aprinsă iar de acolo se auzeau sudalme și amenințări. Liduța știa ce urmează, avea doar câteva minute până când începea a doua parte a bătăii. Intră repede în tindă unde mama stătea întinsă pe covorul murdar de sânge. A încercat s-o trezească scuturând-o încet de umăr și șoptindu-i la ureche: ” Hai, mamă, ridică-te, hai să fugim. Hai,te rog, știi că acuș vine iar.”

Femeia, însă, nu se mișca. Copila știa doar un singur lucru, trebuia să facă ceva. Nu avea rost să ceară ajutor, căci toată mahalaua știa ce se întâmplă, dar nimeni nu se băga. Fetița a ieșit din casă disperată și s-a îndreptat spre beci, tata urca încet scările, ținându-se de unul din pereți. Ea stătea în întuneric și privea îngrozită. Știa că trebuie să fugă să dispară din ochii lui, dar picioarele nu vroiau să se miște. Ajuns la ultima scară, bărbatul întinse mâna și stinse lumina. Panica și frica pusese stăpânire totală pe bietul copil și în dorința de a se apăra împinse cu forță ușa de la beci. Urmă o avalanșă de sunete de după ușa inchisă timp de câteva secunde și după aceea tăcere. Liduța mai stătu un pic alături de beci ascultând, nu se auzea nimic, liniște totală, doar țiriecii își cântau melodia mai departe, indiferenți la dramele umane. Alergă repede în casă, mama stătea tot acolo nemișcată. Încercă s-o ridice, dar nu reuși nici macar s-o miște din loc. Hotărâ să meargă totuși la vecini după ajutor. Printre plânsete și suspine se deslușeau doar câteva cuvinte: mama a murit nu mișcă. Vecinii au priceput că e ceva mult mai grav ca de obicei și au mers să vadă ce s-a întâmplat.

Restul Liduța nu ținea minte. S-a trezit a doua zi la bunici după sobă, încercând să-și amintească cum a ajuns aici. Părea totul un vis. Află de la bunica, care plângea pe laiță, că mama e la spital, foarte bolnavă iar când întrebă unde-i tata, bunica începu să plângă și mai tare:

-Gata, s-o dus săracul, l-o nenorocit paharul, of,of,of…

***

În una din nopți Liduța începu să strige ceva și să plângă prin somn. Mama, o trezi, o cuprinse și începu s-o legene ca pe un bebeluș, așa cum o legăna când era mică de tot, șoptindu-i că totul e bine. Când reuși să se liniștească un pic fata încercă să-i povestească ce s-a întâmlat, acolo la beci, în acea noapte. Mama însă, a întrerupt-o cu cuvintele:

-Era prea beat și s-a împiedicat în întuneric. Restul e un vis, un vis rău puiul meu.

***

Sursă imagine: Imagini google.

IBOVNICUL

Nu știu de unde a luat Venea că-i tare frumos și că toate femeile și fetele din sat numai pe el îl visează în fiecare noapte, dar cert este că omul se considera steaua satului. Și daca stătea și se gândea mai bine mai frumos ca el nici în raion nu văzuse pe nimeni. De înalt, era el înalt, dar cam deșirat. În rest nimic deosebit. Nici frumos și nici urât, însă mania aceasta a lui de ”făt frumos” îl făcea respingător și nepopular printre fete.

Mam-sa lucrase o vreme dereticatoare la biblioteca din sat și toate cărțile care se aruncau de la bibliotecă,le aducea acasa și le punea la toaletă pentru necesitățile igienice. Venea, în procesul de ușurare a trupului se ocupa și de mulțumirea cugetului. Așa răsfoind „biblioteca personală” a reușit să-și îmbogățească vocabularul cu câteva expresii și complimente, care, după părerea lui, deschideau calea către orice inimă de femeie.

Și când se băga în sufletul fetelor de măritat, lumea mai închidea ochii și lăsa pe seama fetelor desnodământul, dar începuse, de la o vreme, să tot dea târcoale la femei măritate, iar aici era un teren mai periculos.

De câteva luni, la magazinul din sat a început să lucreze Veruța. Femeie tânără , nu demult măritată cu agronomul din sat. Fire veselă și amabilă, zâmbea tuturor clienților și se străduia din răsputeri să-i deservească cât mai bine. Venea, însă, a înțeles că această bunăvoință și zâmbetele sunt doar pentru el și își făcea drum la dugheană cam de vreo 4-5 ori pe zi. De fiecare dată vărsând peste Veruța complimente: ” Azi ești proaspătă ca roua dimineții; esti ca un mac in lanul cu grâu; …” La început tânăra femeie nu prea le lua în seama, dar când a văzut că gluma se îngroașă și că au început ”gospodinele satului” să se chicotească de câte ori o vedeau, a hotărât să ceară ajutorul soțului.

-Ionele, tu că ești din sat tre să-l cunoști pe unul inalt, care merge cam deșirat și îl cheamă Venea.

-Dapoi cine nu-l cunoaște pe trandașirul satului, îi răspunse Ionel soției.

-Apoi, iaca nu știu ce să fac că de la o vreme vine la magazin de mai multe ori pe zi și mă tot înghizuie cu complimente.

-Nu-l lua în seamă că el umblă cu coplimentele pe la toate fetele și femeile și cum celelalte deam nu-l iau în serios, încearcă norocul la tine.

-Eu nu l-am luat o vreme, dar deja a trecut la cerințe mai îndrăznețe. Mă tot iscodește când putem să ne întânim în doi să-mi arăte, stai ca am uitat cum o zis…..mmmmm…”cum se înfierbăntă sângele în vine ca lava unui vulcan în erupție”.

Ionel râse cu așa o poftă că o molipsi și pe Veruța și au cinat tot într-o veselie, numai se opreau un pic, priveau unul la altul și iar o porneau.

A doua zi, după adunarea generală a colhozului, agronomul începu vorba cu alți bărbați din sat, așa parcă mai într-o glumă, despre îndrăzneala lui Venea. Unii dintre ei au povestit că și la soțiile lor își încercase norocul Venea. Și așa din vorbă în vorbă cineva a venit cu ideia că ar trebui dat un pic la brazdă ”mirele satului” ca să-și știe locul și să nu tindă la soțiile lor.

Seara Ionel către Veruța:

-Soțioară am un plan. Ia, data viitoare când Venea vine iar cu serenade, dă-i de înțeles că mori de nerăbdare să stai cu el ”sub clar de lună”și ce-a mai zis el acolo mai departe…

-Ești nebun Ionele? Asta îmi mai lipsea mie acum.

-Tu ascultă până la capăt…

În linii generale îi fu expus planul. Veruța printre hohote de râs, după un timp căzu de acord, numai că nu promitea că n-o apucă iar hlizitul în momentul discuției cu Venea.

* * *

Vreo două zile lumea în sat nu înțelegeau ce-i cu ”trandașirul”, umbla cam pleoștit și cu privirea mai mult la botul pantofilor. Cum radiobaba lucrează cu o viteză de invidiat, peste doua zile toată lumea știa pătărania.

Venea, gătit ca un mire, parfumat de se simțea ”Șipr”-ul* rază de 2 mahalale, cu 3 trandafiri cam trecuți, rupți din grădină, se duse pe înoptate la Veruța, care, după cum credea el, îl aștepta singură și doritoare de iubire ca-n filme. Numai a ajuns la ușă, aceasta se deschise și Veruța il trase repejor în tindă iar apoi în casa mare. Acolo în semiîntuneric Venea încercă s-o strângă în brațe pe femeie, dar aceasta se retrase repede și când reveni alături de el parcă era mai mare, mai spătoasă.

-Hai măi Venea că eu tot vreu să simt vulcanul dragosei prin sânge, se auzi vocea lui Ionel.

Iar din coltul camerei incă niște voci de bărbat:

-Și noi tot!

Săracul om, mai nu i s-a oprit inima de spaimă. S-a întors spre ușă și dus a fost.

– Iaca iar rămânem în neștire, au început să râdă bărbații.

***

*”Шипр”(Șipr) – apă de colonie pentru bărbați, populară in perioada sovietică.

** Sursă imagine – imagini google.

Moș Ichim și însurătoarea

Dis de dimineață, când lumea aleargă de se împiedică cu treburile gospodărești, poți vedea plimbându-se prin sat un batrân călcând țanțoș, un pic șchiopatând (nu-și ia cârja cu el, să nu zică lumea că-i bătrân). Iși face treabă ba la poștă, ba la magazin ori chiar la primărie. Are treburi vajnice mereu de rezolvat, căci a fost toată viața ”brigaderi” nu coadă de sapă.

Faceți cunoștință cu Moș Ichim, scuzați, vă rog, nea Ichim căci, după cum zice dumnealui, nu și-a rupt nimeni dinții în …., cum să-i zic mai delicat, partea lui moale, ca să afirme că-i moșneag.

Pe vremea când era flăcău a fost un bărbat arătos de se certau mândrele după el. Și încrederea asta de superioritate a avut-o toată viața, chiar și acum, la bătrânețe i se pare că nu-i mire mai dorit ca el pentru gospodinele singure din sat. Această părere prea-mărită de sine insuși l-a făcut să-și trateze mereu cu superioritate soția Ileana, fie-i țărâna ușoară.

Dintr-o frumusețe de domnișoară, după numai câțiva ani de măritiș ajunsese să arate ca o babă. Toate grijile gospodăriei și copiii mereu au fost pe spatele ei. Și trebuia să mai meargă și la muncă, pe deal la kolhoz, unde nu-i scăpau privirile și șoaptele de batjocura ale mândrelor lui Ichim. Cu atâtea femei frumoase în sat, căsătoria nu a fost niciodată un obstacol pentru umblatul pe la mândre. Pe acasă trecea ca directorul prin kolhoz. Doar pentru a da indicații și a verifica daca totul s-a făcut după dorința lui. Cei doi copii, de când a decedata mama lor, trec pe la nea Ichim foarte rar și mai mult din datorie decât de dor și dragoste.

Numai trecuse un an de la decesul soției, că mirele s-a și împopoțat în hainele de sărbătoare și s-a pornit în cealaltă mahala s-o ceara de nevastă pe Doamna Nina, căreia îi decedase soțul cu vreo cinci ani în urmă.

Ea, a fost printre puținele domnișoare din sat care nu făceau parte din admiratoarele lui Ichim. Plecase la învățat și când venea acasă la sfârșit de săptămână nu putea să priceapă ce-i cu ”boala asta” a fetelor după un ”păun umflat în pene”. S-a întors acasă după studii împreună cu soțul Andrei, au lucrat până la pensionare la școala din sat, au crescut o frumusețe de fată și s-au înțeles și s-au ajutat reciproc toată viața.

Care erau avantajele, după părerea lui nea Ichim, pentru care a ales-o anume pe ea din cele câteva femei singure din sat? Căci omul a avut un an întreg să tot aleagă și să analizeze: încă mai era frumoasă, era gospodină, nu avea copii pe aproape să-l bată la cap, nu a auzit vreo dată prin sat să se vorbească că ar fi făcut scandaluri soțului și nu umblase ca unele cu dragostea pe ici colea, a fost femeie cumsecade.

Doamna Nina trebăluia prin ogradă fără vreun gând ori presimțire de marele ”noroc” ce se indreaptă spre ea. Auzind hămăitul câinelui privi spre poartă să vadă cine vine. Poarta se deschise încet și apăru un bărbat la costum și cu pălărie. La început nu-l cunoscuse și se întreba în gând oare cine-o fi îmbracat așa de sărbătoare într-o zi de lucru. Când oaspetele ajuse mai aproape femeia l-a recunoscut, dar au început să i se învârtă prin cap mai multe întrebări fără răspuns.

-Buna ziua în gospodăria neavoastră.

-Bună, bună, spuse gospodina pe un ton cam gânditor.

-Am venit cu o treabă la neatali, Nină.

Dna Nina îl pofti să ia loc la masa de sub nucarul umbros. Îl servi cu apă rece de la fântână pe care o adusese doar câteva minute mai înainte și întrebă ce treburi are omul.

-Apoi după cum bine știi, a trecut un an de când Ileana mea a murit.

S-o fi gândind să vândă casa poate, și să plece la copii” se roteau gândurile prin capul gazdei.

Iar Ichim continuă mai departe:

-Și neatali deja ești singură de vreo câțiva ani. Nu-i bun așa, când stă lumea singură. Bărbatului îi trebuie femeie și femeii, și mai tare îi trebuie un bărbat.

Când a ajuns sensul celor spuse la Dna Nina, ea s-a aplecat și a ridicat o frunză de jos, ca să nu vadă omul cu ce efort își ține ea hohotele de râs.

-Știindu-te femeie cumsecade și gospodină, m-am gândit că ar fi tare bine să ne împreunăm. Aș avea și eu pe cineva să mă îngrijească și tu n-ai mai fi singură, ai avea un bărbat la casă.

Gospodina începu să caute prin minte o frază mai potrivită pentru a trimite omu de unde a venit, dar așa educat și fără să-și dea de gol veselia care o apucase.

Văzând că femeia tace, bărbatul zicea mai departe:

-De trăit cred că om trăi la tine, că e mai aproape de centru și deja știi mai bine ce și cum. Eu nu am multe lucruri de adus. Am vorbit cu nepotu meu, Vichișor a lui frati-meu, sa vină intr-o zi cu căruța să mă ajute.

Când, Dna Nina, a înțeles că omul a venit nu ca s-o intrebe, ci mai degrabă s-o informeze de decizia luată și planurile deja făcute, a hotărât să-l pună la punct cu un pic de umor.

-Poate că ai dreptate, Ichime, dar oare ne-om împăca noi? Oare ne-om potrivi?

-Da ce potrivire trebuie, mă rog. Dacă mi-i face mâncare bunișoară și la timp, mi-i spăla hainele, îi avea grijă de gospodărie apoi nici eu n-oi striga la tine.

-Partea cu îndatoririle mele văd că o știi și am înțeles-o și eu. Dar tu, ca bărbat ce vei face?

Întrebarea l-a luat cam prin surprindere:

-Dapoi, eu, dă mă rog, așa câte oleacă pe ici colea. Oi aduce si eu uneori o căldare de apă, ti-oi pune sapa în coadă, oi ascuți-o, ca de prășit nu mai pot, nu prea mă țin picioarele.

Doamna Nina cunoscând foarte bine că nici în tinerețe când era voinic, nu l-a văzut nimeni gospodărind prea mult, continuă vorba:

-Andrei al meu, fie-i țărâna ușoară, foarte bun soț a fost. Noi toate le-am făcut împreună. Iar pe patul de moarte m-a făcut să-i promit că, dacă vreodată, voi dori să mă mărit iar, trebuie să aleg un bărbat care să mă respecte și să mă ajute așa cum a făcut-o el. Eu eram cu treburile prin casă. El făcea tot ce era de făcut afară. Până și ograda nu mă lăsa s-o mătur, zicea că mătura pentru ogradă e prea mare pentru mâinile de femeie. Iarna, el întindea hainele pe sfoară, ca să nu îngheț. El făcea focul. Toamna, la culesul viei,culegeam impreună, iar gălețile grele le căra doar el. Of, și cum îi plăcea să-mi aducă flori din grădină și câte un mic cadou de câte ori se ducea la oraș…, incheie cu un oftat profund.

Cu privirea pe ”mire”, doamna reuși să vadă toate schimbările de expresie și culoare de pe fața lui.De la confuzie, dubiu și neîncredere la ceva aproape de ciudă și indignare.

Nea Ichim, se ridică încet de pe scaun, luă pălăria pe care o așezase cu grijă alături încă la începutul discuției și porni încet spre poartă fără să zică nimic.

Doamna Nina așteptă cu mare greu câteva clipe, până când silueta lui dispăru după cotitură și începu să râdă cu poftă.

Bine că nu i-a spus că duminica Andrei făcea clătite pentru micul dejun, că altfel leșina nea Ichim aici la ea sub nuc de indignare.

 

  • Sursă imagine: Google imagini

Iubire ca-n cărți

Din fragedă copilărie, chiar înainte să învăț să citesc, m-am îndrăgostit de cărți. Cam așa cum copii în ziua de astăzi fac isterie când vad mobile, tablete și computere, eu eram avidă după cărți. La început ceream să mi le citească alții, mai tărziu fugeam cu cartea in grădina, în pod ori noaptea cu lanterna sub plapumă, ca să nu ma deranjeze nimeni. Uneori mâncam și căte o bătaie ”educativa”, pentru că lăsam treburile pe la jumătate și mă retrageam în ascunziș cu vreo cărticică.

Dar ceea ce vreau eu să abordez in articol, nu este dragostea pentru lectură, asta așa, a fost ca o introducere.

Sora mea mai mare, Sveta, Dumnezeu s-o odihnească în pace, știindu-mi lăcomia pentru citit, s-a gândit într-o bună zi să-mi ordoneze pe criteriu de vârstă cărțile din biblioteca familiei (care nu era mica, datorită aceluiaș viciu pe care îl avea și tatăl meu, și mama și surorile), și m-a anunțat:

-Citești, începând de la rafturile de jos în sus. Ultimul rând îl citești numai după ce le-ai citit pe celelalte și numai când ajungi măcar într-a 8.

Eu, pe atunci aveam vreo 10 ani și, bineînțeles, am ținut cont de sfat, numai că invers. Pe ultima poliță erau diferite romane de tipul: ”Călărețul fără cap”, ”Roșu și negru”,”Dama cu camelii”, ”Ana Carenina”. Unele le-am lăsat frumos la locul lor după primul capitol citit, mi s-au părut neinteresante și grele de citit(Roșu și negru a fost una dintre ele), altele le-am citit ca pe o poveste și mi-au stârnit multe întrebări și curiozitate. Oricum, la acel moment nu prea am înțeles eu de ce, mă rog, s-a găsit sor-mea să-mi spună ce și când să citesc. Abia mai târziu, când am recitit multe din acele cărți am înțeles diferența, între o minte de copil, care încă caută povești și una mai coaptă, care descoperă valoarea literară a operei, farmecul cuvintelor, măestria exprimării și care nu crede chiar tot ce scrie acolo.

Când am ajuns la adolescență, tot ea mi-a dat alt sfat, care la acel timp mi-a părut straniu.

-Dacă vrei să înțelegi viața și dragostea, ferește-te de romanele de bulevard.

Atunci, tot nu prea am înteles eu cu ce ar putea o carte să mă încurce la înțelegerea lumii. Cu timpul, am înțeles, că aceste cărțulii de dragoste ieftine dau o idee prea ideală despre dragoste și relația între un bărbat și o femeie. Și caută fetele iubire ca-n cărți, dar ea nu există în viața de zi cu zi. Iubirea nu poate fi ideală, pentru că noi tot nu suntem ideali. Și caută fetele miri bogați, ca să le facă ”prințese” și să le împodobească cu giuvaiere. Of, da de unde atâția ”prinți” bogați pentru mulțimea ”Ilenelor Cosânzene” în așteptare?

Foarte multe fete, din zilele noastre, nici nu au nevoie să citească aceste cărțulii. Propriile mame le instruiesc din adolescență să caute: ”unul bogat ca să ai tot ce vrei tu și să moară neamurile de invidie”.

Alo, doamnele mame de fete,suntem în secolul 21, unde bunăstarea unei femei nu ține neapărat de bogăția mirelui, și fericirea, cu atât mai puțin. Nu ar fi mai corect față de propriile fiice să le învățați să devină cineva în viață, să fie în stare să se descurce singure. Iar când vor ajunge să decidă alături de cine să-și petreacă anii, o vor face de pe poziție de egalitate, din dragoste și nu din interes, cu cine-o părea mai bogat la moment.

Ei dar, aceasta e părerea mea, cine știe, poate au femeile dreptatea lor…

Bunica și icoana

De câte ori mă gândesc la clipele copilăriei petrecute în casa bunicilor mei materni, îmi apare o imagine de curățenie totală. Dacă bucătăria, unde făcea focul și pregătea mâncare apare uneori cu lucrurile schimbate un pic din loc, ba cu măsuța rotunda mica in mijlocul camerei, ba rezemată de perete, ba cu un braț de lemne la gura sobei, etc., apoi, camera din față nu se schimba niciodată. Eu nici măcar nu am apucat vreodată patul nefăcut, căci în momentul când crăpam ochii, bunicii deja trebăluiau de mult prin ogradă. Și chiar dacă, stăteam mai puțin în casă și mai mult pe afară, gândul la bunici apare mereu însoțit de acea cameră. Simplă și impecabil de curată, cu o masă lângă fereastră și un pat din fier la peretele din fundul camerei, cu doua scaune in capetele mesei si o icoana mare pe perete. Icoana cu o ramă de un albastru deschis, o infățișa pe Maica Domnului cu pruncul Isus în brațe, avea un prosop lucrat de mâinile bunicii capetele căruia, agățau un pic mai jos de icoană, iar chiar dedesubt, pe pat, se afla teancul cu plapuma si perna frumos strânse. Imaginea aceasta îmi aduce lumină, căldură și multă dragoste, pentru că acestea erau trăirile și sentimentele mele când mă aflam acolo.

Această icoană a fost începutul drumului meu spre credință. În fața icoanei, îngenunchea neaca( bunica) în fiecare seară înainte de somn, tot zicea ceva încet făcând uneori semnul crucii și aplecând fruntea până la pământ. Ritualul mă fascina într-atât încât în una din seri am îngenuncheat și eu alături de neaca Varvara. Numai că eu nu știam care gest face parte din rugăciune și care nu, așa că, de fiecare dată când ea facea semnul crucii, eu repetam, când bătea mătănii, eu tot băteam și dacă cumva se nimerea s-o apuce vreo furnicătură la nas ori la ceafă și se scărpina, eu repetam gestul exact ca dânsa.

Eu nu știu cum a reușit ea să-și termine rugăciunea, ori dacă a ajuns s-o termine până la capăt în acea seară. În cealaltă cameră, bunelul își spăla picioarele și ne admira prin ușa deschisă, de câte ori eu repetam scarpinăturile pe la nas ori gestul de a-și așeza broboada a neacăi, în spatele nostru se auzea un icnet abea ținut. Când neaca s-a ridicat, bunelu a izbucnit în râs, bunica râzând și ea, dar așa mai contenit, m-a luat de mânuță m-a sărutat și m-a lăudat. Mi-a explicat cum se țin degetele și cum se face corect semnul crucii, cum se bate o mătanie și care gesturi nu fac parte din rugăciune.

Și din acea zi a început să-mi vorbească mai des despre ”bojica” care-i sus și le vede pe toate. În fiecare seară, deja cu lumina stinsă, în pat, făceam împreună semnul crucii pe pernă și repetam după ea ”Înger, îngerașul meu”. Am mai auzit această rugăciune, deja când eram mare, dar cu totul diferită de cea din copilăria mea, care suna așa:

Înger, îngerașul meu

Păzește-mi suflețelul meu

Cel de zi și cel de noapte

Pân la ceasul cel de moarte.

Sfânta cruce mă-ntărește

Sfânta lumină-mi este

M-am pornit pe-o cărărușă

M-am întâlnit cu o albinuță

Albinuța – stupușor

Stupușorul – făclioară

Făclioara s-a aprins

Raiul s-a deschis

Sfânta Cruce m-a cuprins.”

Când copiii mei au început să înțeleagă un pic, tot aceasta a fost prima rugăciune care au învățat-o de la mine și de la bunica lor.

Drumul spre casă

De la șoseaua centrală, până in sat sunt 7km de drum șerpuit,cu pietriș și cu praf, cu dealuri și văi, care nu s-a schimbat deloc câteva zeci de ani, cel puțin de când am început eu să-l bătătoresc.

La început doar până la jumătate, unde era satul bunicilor. Mi-l amintesc privit prin geamul autocarului supraîncărcat, stând în brațe la unul din adulți. Alergau copacii afară iar eu îî urmăream cu ochii, până începea să mi se învârtă capul și mi se făcea rău. Mi-l amintesc pășit pas cu pas pe jos, de mână cu mama ori în brațe la tata când făceam mofturi că mă dor piciorușele. Fâșia de pădurice dintre sate mi se părea o pădure maaaare și misterioasă și de fiecare dată când vântul ori vreo jivină foșnea frunzele, îmi închipuiam monștri și urși giganți și strângeam mâna mamei, și cuprindeam strâns gâtul tatei căci ei erau eroii mei și siguranța mea. Iazul de lângă pădurice îmi părea enorm și nespus de frumos. Iar in apele lui sigur trăiau sirene frumoase în castele fermecate. Și toate erau minunate și frumoase, cele mai frumoase, caci nu văzusem altceva mai minunat până atunci. Acel drum era ieșirea mea în ”lumea mare”, la aventuri și experiențe noi.

In anii studenției, am parcurs pe jos toți cei 7 kilometri de nenumărate ori, și de fiecare dată era o aventură. Fiecare cotitură are o amintire, o istorie, un sentiment.

Prima parte a drumului, chiar in deal la șosea, îmi aduce în memorie iernile albe și minunate, când copacii de ambele părți a drumului, încărcați de gheață și zăpadă mă făceau să cred pentru un moment că sunt într-o poveste. Era iarnă, era frig, dar sufletul era mulțumit.

Bucata de drum care trece chiar pe lângă satul bunicii, îmi amintește de fiecare dată de privirea îndrăgostită a unui flăcău frumos, care mânca din mâinile mele pufuleți, pentru că avea mâinile ocupate cu geanta lui și cu geanta mea. Discutam ceva, râdeam ambii în hohote și mâncam pufuleți dulci. Era vară, eram fericită.

Prima cotitura, îmi amintește de-o noapte de toamnă friguroasă dinainte de hram, cănd nu vedeam nimic în față și mergeam după memorie și intuiție. Eram singură, venisem cu ultimul autocar. Prin întunericul dens am zărit o siluetă enormă în mijlocul drumului, am simțit o răceală și o frică prin tot corpul. M-am oprit și am așteptat câteva clipe, am auzit un nechezat, era un cal speriat ca si mine. I-am șoptit ceva și am plecat mai departe. Era toamnă, eram speriată dar curajoasă.

A doua cotitura, e drumul spre bunica, aici coboram din autocar cand veneam s-o vizităm. După pod drumul are gustul dulce al strugurilor, cu care umpleam burta infometata de student, toamna in drum spre casa. Iar ultima vale e valea bucuriei și a anticipării, căci se vede satul ca-n palmă și pe măsură ce înaintam spre sat începeau să se simtă mirosurile cunoscute de copturi, de fum, de copaci in floare, de copilărie, de casă.

Același drum unește și acum șoseaua principală de satul meu, tot atât de lung, aceleași cotituri…

A rămas egal, dar totuși, parcă s-a schimbat. Atunci era mai viu, cu iazul, păduricea, via, găinăria și ferma de vaci. Acum, cu o gaură mare unde a fost iazul, cu câțiva copâcei răriți în loc de păduricea „fermecată”, cu dărâmături in loc de ferma de vaci, fără vie… Parcă a sărăcit, parcă și-a pierdut din frumusețea de altădată, dar oricum,de fiecare dată cănd ajung să-l parcurg din nou, chiar dacă foarte rar în ultimii ani, îmi revin noi și noi amintiri și trăiri și-mi revine acel sentiment de anticipare în suflet. Indiferent unde-mi va fi traiul și casa pe parcursul vieții, acesta mereu va fi drumul meu cu amintiri frumoase, spre copilărie, spre CASĂ.

TATA

Un veac de om e o nimica toată…

Parcă mai ieri erai mic și-ți priveai părinții de jos în sus ca pe niște zei și astăzi ai copii care au crescut mai înalți decât tine. Sunt atâtea momente frumoase în copilărie. Unele cu timpul se șterg, dispar undeva in subconștient și nu ni le mai amintim niciodată, altele apar în memorie în diferite situații iar altele rămân mereu vii.

Astăzi s-au împlinit 11 ani de când tata a plecat dintre noi. M-am trezit cu gândul la el. Am atâtea amintiri… cele mai multe sunt din timpul când deja crescusem mare și, de cele mai multe ori, îmi aduc un zâmbet pe față, iar alteori chiar câte un hohot de râs, câci avea un simț al umorului deosebit. Au fost și situații când mă suparam pe el, dar acestea s-au uitat, le-a împrăștiat timpul și mi le-a lăsat doar pe cele vesele și plăcute.

Astăzi am încercat să-mi amintesc momente cu tata din copilărie, cât mai de demult. Nu aș risca să le pun într-o ordine cronologică și nici nu cred că e important. Împortante sunt emoțiile, simțurile, înseși amintirile.

Dintotdeauna am fost băiatul lui, încă de pe când eram în burtică la mama. Putea să mă îmbrace mama cu cele mai frumoase rochii că eu tot ”băiatul tatei” rămâneam.

Putea să se supere mama și să-l certe că el oricum îmi permitea să mă trântesc cu băiatul vecinului și, parcă ar fi fost ieri, îmi amintesc cuvintele spuse cu bucurie și mândrie: Ți-am zîs eu că-l bate! Aista-i băietu tatii!

Îmi amintesc panica din ochii lui când m-a adus acasă în brațe,cu nasul sângerând de la un săniuș nereușit, s-au când m-a luat de pe toloaca de lângă casă după ce am încercat să merg călare pe porc.

Mi-l amintesc citind (de la el am luat această pasiune), citea de fiecare dată când avea un moment liber.

El mi-a explicat magia ceasornicului și a acelor care se mișcau mereu.

El m-a învățat să joc dame. La început, cum e și firesc pierdeam de fiecare dată, uneori plângeam de ciudă. Nu mă lăsa să câștig din milă, în schimb prima oară când am câștigat de la el, mi-a zis: Acum, știi să joci bine! Eram ambii mândri și satisfăcuți.

M-a învățat să mă apăr, să nu mă las bătută, dar și diplomația, căci îmi zicea mai întâi să analizez adversarul, și dacă, cumva, consideram că n-o să-l pot bate, să încerc să evit conflictul.

Atâtea și atâtea amintiri, care îmi aduc căldură și mulțumire în suflet. Pentru mine, tata trăește și va fi mereu cu mine atâta timp cât trăesc și eu.

Am observat un lucru interesant, cu cât mai mult înaintez în vârstă, cu atât mai mult mă gândesc la părinți și dragostea și respectul față de ei devine și mai mare.