Acasă

Acasa este acolo unde-ti este inima”,Pliniu cel Batran.

Eu însă aş mai zice şi altfel. Deschideţi inima şi încearcă să îndrăgeşti locul, unde viaţa şi soarta te „trimite” să trăeşti şi atunci vei fi mereu acasă.

Întotdeauna mi-a plăcut să cunosc cât mai mult din locul unde trebuia să trăesc pentru ceva timp, să mă identific cu locul, cultura, oamenii. Şi mereu am reuşit să mă simt ca acasă.

În suflet am fost şi voi rămâne mereu moldoveancă, pentru că indiferent de frumuseţea şi diversitatea altor culturi, niciodată nu voi reuşi să simt şi să înţeleg mai bine alt grai, altă cultură, decât cele româneşti. Dar aceasta nu a fost niciodată un obstacol în a mă adapta la locurile noi, ba chiar m-a ajutat foarte mult. Acum, deja de mulţi ani, locuiesc într-o ţară minunată, pe care am îndrăgit-o din prima zi. M-am gândit eu oare, în copilărie, când învăţam la istorie, ori citeam în cărţi despre marile cuceriri portugheze, despre corsari şi comori, că voi ajunge să le cunosc patria?

Mă fascinează istoria bogată,limba melodioasă, muzica izvorâtă din sufletele lor – Fado, care are ceva cu doinele noastre, literatura bogată şi faptul că au un cuvânt care traduce „dorul” românesc – „saudade”. Acum, atâta timp cât sunt aici simt dorul de casa părintească și țara unde m-am născut, iar când mă aflu în Moldova mă apucă ”saudades” de casa mea, de țara care mi-a devenit a doua patrie.

Cel mai mult, totuși, îmi plac oamenii, calmi, deschişi, simpli şi veseli. Este un popor primitor și afectuos. Îmbrățișările și pupăturile sunt o parte indispensabilă din comunicarea zilnică. La început parcă îmi părea stranie moda lor de a se cuprinde și pupa cu toată lumea, chiar și cu cei care abia i-au cunoscut. Acum deja m-am obișnuit și consider o modalitate foarte frumoasă și afectivă de a saluta, de a face persoana să se simtă binevenită.

Cafeaua în cafenea, nu-i o simplă băutură, este o convieţuire. De multe ori persoane, care poate nici nu prea se cunosc intră în vorbă unii cu alţii, despre lucruri mai banale ori mai serioase. Este o adevărată plăcere să stai la o măsuță, să savurezi cafeaua, să asculți zumzetul diferitor voci, hohotele de râs și să te simți parte din această clocotire.

Cineva mi-a zis odată, că persoanele care au două patrii, nu se vor simți acasă în niciuna dintre ele, vor fi mereu cu sufletul împărțit. Dorul de cealaltă patrie nu le va permite să se simtă pe deplin fericiți. Dar cine a zis că acest dor trebuie să ne facă să suferim? Dorul poate fi trăit ca o amintire dulce, ca o fericire pentru că știi, că undeva departe mai este un loc la care poți să-i zici ”acasă”.

Idei încoronate 7

Bilanțul trândăviei

Hai, că a dat Domnul și ne-au permis să ieșim mai liber de prin bârloage.  (Nu că eu n-aș fi ieșit până acum din casă chiar deloc, dar acum deam o fac cu voie). Făcând bilanțul la o lună și ceva de lenevit, am ajuns la concluzia că nu e bine. Eu nu mă mai recunosc, asta-i tragedie, oameni buni. Am început într-o doară cu un capăt de perdică și am terminat cu bietul motan, bine că nu am papagali, precis treceau și ei prin lăutoare.

Din cauza gospodinelor de pe facebook cu operele lor culinare, hai și eu, azi un colăcel, mâine o plăcințică, peste vreo 2 zile o tortă. De când sunt eu nu am stat atâte ore pe zi la bucătărie. Plus la toate mai am și două vecine cu suflet mare, care nu se mulțumeau cu trimisul fotografiei dar mă chemau la degustare. Ca urmare, am umplut oglinda. Câteva kile în plus. Nici măcar nu pot să mă mir de unde s-au luat.

Dapoi vine vara, acum încearcă Marie și intră în rochițele de vară ori în costumul de baie. Voi știți cât de greu se aruncă aceste kile?

De la stres, câteva zile la rând am urcat la etajul 11 pe jos iar seara mancam numa salata ori supă. Acum m-am liniștit, mare problemă… plus kg ,minus kg.

În primul rând la vârsta mea, femeile încep să-și facă operații plastice ca să ascundă ridurile. La mine procesul e natural, mult mai ieftin și deosebit de plăcut. Cu cât mai multă slănină sub piele cu atât mai întinsă pielea.

În al doilea rând, anul acesta au zis că la plajă o să mergem doar cu mască. ”Lepota”, când mi-oi afișa o mască pe jumate de față și o pereche de ochelari pe cealaltă jumătate ap să vă văd eu cine va ghici cine-i gogoașa care se rostogolește pe plajă.

Acest  sezon balnear va fi neobișnuit și interesant. Mai ales la plajele nudiste, cu mască pe față și cu pardonul gol.

Idei încoronate 4

Ultima vreme, mă uit la lume mai mult de sus, de la înălțime. E frumos, e liniște, se vede marea, se văd munții, se vede râul. Partea tristă este, că le pot doar vedea din depărtare, nu pot să simt nisipul și să aud valurile mării, nu pot să respir aerul cu miros de eucalipt din munți.

Ieri a trebuit să merg până la lucru și am mers vreo 20 de minute pe jos. Parcă sunt aceleași ulicioare, dar nu le mai recunosc. Nu-mi recunosc orașul luminos, cu oameni veseli și plini de viață. Cafenelele din care, de obicei se auzeau râsete și vorbăraie, ori sunt închise ori vând cafeaua în pahare de unică folosință la ușa. Persoanele, care odinioară intrau în vorbă unii cu alții în timp ce-și serveau cafeaua, acum sunt tăcuți și triști. Păstrează distanța, își iau păharul de plastic ori carton și fug repede care și unde. Străduța pietonală cu magazinașe micuțe care mai ieri mișuna de lume, care zumzăia ca un roi de albini, acum e pustie și mută. Am ajuns să trăim într-o lume mută, tristă și fără copii pe străzi. Maturii mai ies afară, copiii stau de aproape o lună ascunși în case. Nu știu care e situația reală ( nu cred că o vom ști vreodată) și cât timp vom mai fi nevoiți să trăim ca șobolanii ascunși și cu frică de lume, dar mă îngrozește modul cum ne afectează psihologic toată nebunia aceasta.

Sper, din tot sufletul să revenim cât mai curând la viață, sănătoși la minte. Nu mai priviți atâta știrile ,nu mai postați toate grozăviile care le găsiți pe net. Aveți grijă de sănătatea voastră mintală și sufletească. Folosiți mai bine acest timp pentru a citi o carte, pentru a învăța ceva nou, pentru a reflecta. Iar dacă ieșiți in stradă, la magazin ori doar să duceți gunoiul, nu uitați să zâmbiți. Zâmbiți chiar dacă nu cunoașteți persoanele întâlnite, zâmbiți chiar dacă nu întâlniți pe nimeni, zâmbiți pentru câ zâmbetul alungă spaima și neliniștea din sufletele noastre.

Idei încoronate 3

În primul rând țin să vă anunț că sunt bine. Am avut și eu așa olecuțică de problemă cu gâtul, dar a trecut.

Vineri, la etajul 11 am avut sărbătoare la pătrat. Două săptămâni de când fic-mea n-a ieșit din casă și ultima zi de ”școală”.

Replica fiicii, care m-a ucis:

-De mâine, în sfârșit, sunt în vacanță.   ( Ce-i drept, aceste două săptămâni, lecții făcea mai ceva decât pe timp de școală).

Sărbătoarea am făcut-o cu minim de participanți: eu, ea și motanul, dar în cel mai popular loc al casei, balconul. Înainte, ieșeam la balcon doar eu, dimineața când îmi luam cafeaua. Acum, la orice pas ieșim să vedem cum e timpul, să bem ceaiul, să citim sau să stăm să ne încălzim la soare.

Eu, un pic îngrijorată, îmi întreb odrasla dacă nu i s-a făcut dor de mers afară, dacă nu-i pare situația oprimantă. Da ei nici în bască nu i-i. Mi-a enumerat toate chestiile interesante care le are de făcut în casă: vreo 7 cărți cumpărate și necitite încă, pictură, pian, Play Station, filme, tolăneală, alintat motanul și s-o învăț să brodeze în cruciuliță.

De la o lune, la noi aici la înălțime e șezătoare. Lucrul manual merge strună. Privim filme, brodăm și discutăm mult. Ne amintim de atâtea întâplări și bazaconii, mai ales de pe timpul când fecior-mio încă mai trăia cu noi. Ne povestim lucruri pe care încă nu am apucat să ni le spunem până acum. Discutăm pe teme diferite și rămân trăsnită de maturitatea și înțelepciunea gândurilor ei. Și îmi tot dă târcoale o întrebare: Cum oare o hăbăucă ca mine a reușit să aducă pe lume și se educe așa copii înțelepți. Minune, nu alta.

PS. Felicitări tuturor cu ziua minciunilor. Cât de cinstiți nu ne-am declara, oricum măcar uneori și tot am mai scăpat câte o minciunică. 😉

Idei încoronate 2

Astăzi mi se făcuse cam lene să scriu, dar pe urmă, mi-am dat seama că de nu zic nimic astăzi îți mai crede că m-am lăsat bătută de o neputincioasă de răceală. Nu de alta s-or mai porni unii, care-s pe aici mai aproape, la priveghi și nu se cuvine să încălcați carantina. Var-mea de peste drum, suflet blând și săritoare la nevoie, deja a zis că lumânarea mi-o ține prin internet. Nici carantina n-o încalcă, nici pe mine în întuneric nu mă lasă.

Aceasta mi-a amintit o întâmplare asemănătoare de acum câțiva ani dintre mamele noastre.

Pe atunci, var-mea locuia în același bloc cu mine dar la etaje diferite. Mamele noastre veniseră pe ospețe și cum noi eram cam toată ziua la lucru, ele, toată ziua se plimbau. Mama mea ajunsese să cunoască mai bine orașul decât mine.

Aveau ambele cam vreo 70 de ani, să dea Domnul să ni le țină sănătoase încă mulți ani înainte. În una din zile, de diminecioră, mama o sună pe cumnat-sa să combine ruta. Mătuș-mea se jeluie că nu se simte chiar bine și cred că nu se mai duce nicăeri. Mama îmi cere o lumânare, eu i le arăt pe toate, ea o alege pe cea mai mare, rămăsese la mine de la niște ”credincioși” care o aduseseră tocmai de la Santuario de Fatima. Eu o întreb ce-i trebuie. Ea îmi zice să merg cu ea.

Ne coborâm la etajul vară-mii, batem la ușă, deschide var-mea, ne salutăm.

Mama:

-Unde-i frumoasa cea bolnavă?

Var-mea:

-În sală.

Trecem în sală, mătuș-mea fără nici un gând, mama scoate lumnăroiu de după spate:

-Eu, cumnată, iaca am grijă de tine. Ți-am adus lumnarea, nu cumva să mori pe întuneric și să nu găsești drumul pe lumea cealaltă.

Am râs toți cu poftă, mai ales mătușa.

**

Cu răceala o duc bine, adică ea încă nu s-a dus cu totul, dar eu încă nu m-am lăsat de tot. Tratativele continuă dar deja sunt pe sfârșite.

Și cum ziceam ieri, gospodinele, acum cu atâta stat în casă, s-au scăpat la curățenii și gătit, iar astea cu Facebook, postează fotografii cu bunătăți de dimineață până seara. Și doar v-am rugat, să aveți un chiculeț de ”sovisti”.

Ia uitați-vă ce ați făcut voi din mine.

Eu colaci și pâine coceam numai din Paște în Crăciun.

Nici nu-i spun mamii, s-a speria sărmana.

P.S. Colacii sunt pentru fic-mea,  ei îî place multă coajă.

Și nu pentru gropari cum m-au întrebat unii, un pic mai devreme. Deam se apuca și groapa să mi-o sape numai să se pricopsească cu un colăcel.

Ce înseamnă să ai noroc de neamuri.

Idei încoronate 1

Și dacă tot a intrat în modă să scriem și să postăm despre noul virus, care a bagat toată omenirea prin bârloagele lor, ap dă să scriu și eu nițel.

Treaba asta la început părea o glumă, vorba unui om ”deștept”: așa olecuțică de probleme cu nasul, și trece.

Când au fost depistate primele cazuri la noi în orășel (pentru cine nu știe, locuiesc la sudul Portugaliei, într-un orășel turistic cu peste 50 000 locuitori) și s-au închis 2 școli, lumea părea parcă îngrijorată, unde nu te întorceai se vorbea doar de virus. În rest, cafenelele lucrau, magazinele lucrau, toți își continuau rutina. Când s-au închis toate școlile în Portugalia (luni 16 martie), agitația a devenit un pic mai mare, lumea încă mai mergea la lucru, dar mai rar prin cafenele și mai des pe la magazine după hârtie de veceu :).

La mine la lucru, haos, zboruri anulate, telefoanele de la lucru și al meu personal se înfierbântau, veneam acasă ucisă. Fic-mea nemulțumită că ea stă acasă iar eu în fiecare zi îi aduc viruși .

Pe la o joi s-a declarat carantină, gata aici s-a schimbat totul radical.

Problemele cu nasul” s-au dovedit serioase.

Fic-mea fericită că eu tot stau acasă și nu răspândesc virus peste tot.

Sâmbătă seara pe mine începe să mă furnice prin gât. Eu sunt calmă, știu care-i motivul, de dimineață mă furnicase prin altă parte a corpului și mi-am spălat coama și am deschis ferestrele. Simptomele eu le cunosc, că am așa furnicături în c..r periodic, și de fiecare dată răcesc. Problema este că ele sunt foarte asemănătoare cu simptomele covidului, iar fic-mea, spre deosebire de mam-sa, e foarte responsabilă în chestiile acestea. Și, m-am trezit cu o morală ținută de la o înălțime de 15 ani, despre iresponsabilitatea mea care m-a pus pe gânduri. Am cotrobăit prin toată casa și am găsit termometrul, sunt ani de zile de când nu l-am mai folosit. Pentru mine răceala e răceală și dacă te ții pe picioare, înseamnă că o să treacă și fără termometru și panică, de aceea nu prea l-am folosit.

37.4 – nu este motiv de panică.

A doua zi gâtul mă doare mai tare, dar temperatură, ori alte simptome nu am. Mâncăm pe rând, toată ziua fiecare în camera lui, numai motanul se plimbă de la una la alta.

-Mam, eu mă duc să beau apă tu nu ieși….Gata, bucătăria liberă poți să te duci.

Eu râd.

-Auzi fic-mio, tu știi că eu dacă mor acum o să mor ”regină” ?

-Adică?

-Dap o să mor încoronată.

Printre hohote de râs

-Mamăăăă! Parcă ești un copil. Uneori am impresia că tu ești mai copil ca mine.

-Se spune că familia fericită este cea care are copii. Cum tu deja ai crescut, trebuie cineva să țină fericirea și echilibru aici în casă.

*

-Sanda, m-am săturat să stau în casă, mă duc să beau o cafea și să scot motanul la plimbare.

-Care plimbare, noi nu plimbăm motanul?

Eu înhaț cafeaua și motanul și ne instalăm la balcon. Fic-mea râde, își ia un ceai și se instalează la celalalt capăt al balconului.

*

Cu cine nu vorbesc zilele acestea, se laudă că fac curățenie generală în casă, care spală perdelele, care curăță parchetul, care vopsește pereții, etc. Fetelor voi ”sovisti” aveți, deam încep să mă simt negospodină de tot ( olecuțică negospodină eu am fost mereu). Gata, va las, mă duc să spăl și eu un capăt de perdică, să fiu în rând cu lumea.

Mâine revin cu situația actualizată despre cine pe cine o bătut : eu răceala ori răceala pe mine. Aveți grijă de voi.

Vis de vară

Fetelor, dacă aveți vreun vis de realizat nu așteptați să vină ”prânțul” să vi-l realizeze. Stuchiți de doua ori în palme și începeți acțiunea. Iar dacă v-a mai binecuvântat soarta cu prietene/cumătre cu care și la râzboi și în cosmos nu ți-i frică să te duci, apoi să mai dea Domnul visuri.

**  

Era ultima seara de vacanșă a Olguței pe meleagurile portugheze. Și trebuia petrecută fata omenește, ca să nu uite vacanța chiar a doua zi după ce se bagă iar cu capul în lucru. Așa ca eu,cumătra mea Lina, Olguța și fiica cumătrei ne-am împodoghit și ne-am dus să tragem câte un Mohito(și nu numai) la despărțire.

Eu nu știu dacă-i drept că bărbații când se adună vorbesc numai de armată, dar vă garantez că, femeile la întrunirile lor nu vorbesc mereu doar de naștere. Noi am vorbit de visurile noastre de copii, de cele care s-au îndeplinit, cele irealizabile și cele care ar fi putut, dar nu au ajuns sa se realizeze.

Olguța cu tristețe:

– Unul din visurile mele, înca de pe când mergeam cu părinții la Marea Neagră, era să mă scald noaptea în mare..

Afară cald, trecut de miezul nopții, cer frumos presărat cu stele și oceanul la doar câteva sute de metri de noi. Ne-am înțeles din priviri. În câteva minute ne învăluia mirosul oceanului, iar sub tălpi simțeam nisipul fin.

Cineva și-a amintit că nu avem costume de baie, celelalte doar au râs. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici țipenie de om. În depărtare erau luminile orașului și se auzea vag musica de la discoteca și barurile din apropiere. Pe mal stătea copila cumătrei și trei movilițe de haine, iar în apă în lumina lunii, se bălăceau 3 frumuseți în costumul evei.

Și poate că logic ar fi trebuit să încheiem peripeția aici. Petrecere am facut, visul fetei l-am îndeplinit, acum era momentul să ne ducem fiecare la bârlogul lui. Dapoi, după așa o baie incepuse să ne cam taie la linguriță de foame și ne-am pomenit la mine la bucătărie potolindu-ne foamea și întărindu-ne cu olecuțică de rachiu făcut de mama mea. Cam la al nuștiu câtelea tost de drum bun pentru Olguța, cumătra mea Lina își dă seama că și-a pierdut ceasul. Și când se apucă să ne povestească cu amănunte și cu mare jale, cum a cumpărat ea cu 5 euro o bunătate de ceas la o piață tipic portugheză, și ce cuvinte i-a zis vânzătorul, și cât de mare valoare sufletească are bucățica de metal pentru dânsa apoi nouă ni s-a muiat sufletul de tot.

-Haidem să căutăm ceasul!

Unica minte limpede era fiica cumătrei, destul de mare pentru a consuma alcool și destul de deșteaptă pentru a nu o face. Se uită la noi incredulă:

-La ora aceasta? Pe întuneric, în nisipul mereu bătut de valuri? Mam, lasă ceasul că nu costă nimic. Exact cum ai căuta un ac într-un stog de fân.

Da noi cum să lăsăm așa, femeia, cu sufletul distrus. Hai și gata.

Se urcă iar fata la volan, noi aterizăm pe banca din spate și cu cântece și veselie ajungem la plaja. Noaptea deja era spre sfârșite, încă mai era întuneric, dar se întrezăreau primele semne ale dimineții. Lina se apucase să-i țină o lecție de sentimentalism Olguței, și îi tot explica cum lucrurile fără vreo valoare materială pot să fie importante în viața unui om, și parcă uitase de tot la ce a venit.

Auzind zgomotul tractorului care curăță nisipul și văzând că se îndreaptă spre noi, eu și copila care ne-a fost de șofer și dădacă toată seara, am luat-o repede spre locul unde câteva ore mai devreme ne scăldasem.

Știți vorba moldovenească :” Prost să fii noroc să ai” ? La mine s-a primit un chic diferit: ” Beat să fii, noroc să ai”, pentru că nici acum nu înțeleg cum. Cum, după vreo 3 Mohito și idee nu am câte doze de rachiu moldovenesc, să faci câțiva pași pe plaja întunecată, prin nisipul răvășit de mii de turiști o zi întreagă, să vezi un punctișor mai întunecat, să te apleci și să ridici ceasul pierdut de jos?

Nu știu ce a avut mai mare impact asupra Olguței, scăldatul noaptea în pielea goală în apele oceanului Atlantic ori noi, fete de la avioane, care i-am ajutat să-și îndeplinească visul, dar peste câțiva ani a aterizat cu totul pe aceste meleaguri.

P.S. Fetele care s-au recunoscut in această istorioară, cer scuze dacă undeva, cumva, ceva am încurcat, dar după atîția ani și atâta petrecanie…

Săptămâna verde

Prima dată în viața mea am mâncat spanac la 14 ani, la cantina de la căminul liceului și am zis că nu-l mai gust cât oi trăi. Era spanac din conservă, tăvălit și incălzit în ulei și servit cu 2 oua prăjite(slave cerului că erau ouăle, altfel ar fi fost jale și foame). Adolescenții și copiii nu prea se încântă cu verzăturile, dar dacă-s gătite prost apoi e tragedie mare.

Să-mi fi zis atunci cineva că peste ani, spanacul va deveni verzătura mea preferată aș fi râs copios.

Săptămâna care a trecut, în familia noastră, a fost ”săptămâna verde”, datorită unei cunoștințe cu grădină mare și legume multe. Cum e un suflet bun și darnic mi-a făcut și mie parte din bogăția ei. Așa, m-am trezit cu frigiderul aidoma unui câmp de vară după ploaie. Salată verde de câteva feluri(creață, roșcată, lunguiață, verde simplă), spanac, rucolă, pătrunjel, frunze de coriandru. Să mă fi văzut cum tot deschideam frigiderul și miroseam, și priveam, și mă bucuram ca un copil.

Am făcut supe și salate în fiecare zi, dar verdeața încă era multă. Și spre marea groază și incredibilitate a fică-mea m-am decis la o măsură ”extremă” – copturi verzi. Trecea pe la bucătărie și numai zicea:

-Nu poate fi adevărat…e o glumă? Serios?

Da eu nu glumeam, ce glumă, Dom-le, când se strică bunătatea de iarbă, crescută cu dragoste și dată din suflet.

  Și așa răsfoind ”paginile internetului” am reușit să prezint spre apreciere familiei un quiche de spanac și un chec de spanac cu ciocolată.

Fic-mea nici n-a vrut să le guste, mai ales a ingrozit-o checul verde, a zis că am stricat bunătatea de ciocolată. Dar pe mine m-a incântat atât aspectul cât și gustul. Delicios, pur și simplu delicios.

 

Noi cu soțul am mâncat în două fălci.

Încurajată de prima experiență și pentru a nu lăsa la pierzanie salatele, am mai făcut si un chec de salată verde cu scorțișoară.

Biata copila doar a zis:” Nu pot să cred, iar?”

Dar eu tot înfulec și nu pot să mă satur.

P.S. 1 Până la urmă n-a rezistat copilul meu și a gustat checul de salată. I-a plăcut!!!

P.S. 2 La sugestia și rugamintea Katrinuței vine aici rețeta:

Chec de spanac.

6 ouă

1 ceașcă și jumătate de ulei(ceașca pentru ceai)

2 cești de zahăr (ar putea fi mai mult ori mai puțin un pic, în dependență de gustul fiecăruia)

3 cești de făină (eu am pus făină specială cu praf de copt, dacă folosiți făina simplă adăugați o linguriță de bicarbonat de sodiu stinsă cu suc de lâmâi)

250 gr de spanac verde

Se pune spanacul și uleiul in blender și se amestecă bine până se omogenizează.

Compoziția obținută se toarnă într-un vas, se adaugă albușul bătut spumă, zahărul și gălbenușurile. Se amestecă bine, se adaugă făina, iar se amestecă. Se toarnă in tava unsă cu unt și se bagă la cuptorul încălzit la 180º pentru aproximativ 40 de minute.

Glazura de ciocolată:

Topiți la foc foarte încet o tabletă de ciocolată amăruie, adăugați 100 ml de smântână dulce.

O turnați peste chec încât este caldă.

Rețeta pentru checul de salată verde este aceeași, doar înlocuiți spanacul cu salata și puteți să adăugati o linguriță de scorțișoară. Iar ornamentarea o faceți cu zahăr praf și scorțișoară.

Pofta mare!

Festivalul cartofilor dulci

Nu știu cum pe alte meleaguri, dar la noi în Algarve se fac festivaluri pentru toate bunătățile. Diferite localități sărbătoresc ceea ce e mai specific prin părțile lor. Avem festivalul Sardinei, al Fructelor de mare, a dulciurilor tradiționale, a cârnaților de casă, etc

Sfărșitul de săptămână trecut a venit rândul festivalului Cartofilor dulci de la Aljezur.batata-doce_do

dsc03999

 

 

 

 

 

 

 

Mai întâi să vă zic despre loc. Așezat între dealuri și păduri pare un picior de rai, nu alta. Numai drumul până acolo te umple de bucurie, mulțumire și liniște sufleteasca. Cei care zi de zi nu văd altceva decât blocuri, lume grăbită și ocupată, ajungând în locuri ca acestea ne dăm seama că ne-am cam rupt de natură și de frumusețea ei. Și ne bucurăm nespus că mai sunt locuri curate și verzi în pofida ”straduinței” omului de a supune totul intereselor sale.

dsc04008

dsc04007

 

 

 

 

 

 

 

Acasă la Moldova,eu personal, nu am mâncat cartofi dulci. Nu zic că n-or fi crescând și la noi, dar la mine acasă nu se găteau. Aici am îndrăgit gustul și mirosul din prima dată când am avut ocazia să-i gust. Cel mai mult îmi plac copți, simplu fără alte mirodenii ori adaosuri.

dsc04012

Dar la festival, care este un fel de iarmaroc de produse tradiționale si artizanat, cartoful dulce era regele. Am intrat intr-o lume de muzică, forfotă și veselie.O mulțime de standuri care mai de care, colorate și pestrițate, cu bunătăți, care te faceai să uiți de orice dietă.

dsc03995

 

dsc03997

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

dsc03993

dsc03994

 

Am mâncat cartofi dulci prăjiți, copți, in biscuiți, in dulcețuri, in torte, etc

dsc04003

dsc03992

 

 

 

 

 

Am aflat de o mulțime de beneficii pentru sănătate, așa că nu m-a mustrat conștiința pentru că am întrecut măsura cu mâncatul. Dacă face bine la sănătate se poate să mai mâncăm si o feliuță de prăjitură de cartofi și cocos, și încă una cu ciocolată, și un biscuite cu cartofi și migdale… și la un moment dat mi-am dat seama că nu pot să mai aud nici numele regelui festivalului că mi se face rău.

Sub acordurile muzicii, mirosul bunătăților și ambientul cald și colorat mi-am întâlnit și mulți prieteni și cunoscuți veniți din diferite orășele din Algarve. Cel mai amuzant a fost să mă întâlnesc cu persoane din orășelul meu, cu care chiar de trăim in acelaș loc ne întâlnim din Paște-n Craciun.

Cine are planuri să viziteze Algarvul la anul în noembrie nu pierdeți acest festival.

 

Vine,vine primavara

Pe aripile vântului de iarnă care pleacă din Moldova  mi-a ajuns și mie în cutia poștală(cea adevărată, nu virtuală) un răvaș din Moldova. Cu o felicitare de primăvară, după cum dictează obiceiul, și cu o scrisoare scrisă din suflet acolo la o cafenea din Chișinău și citită cu sufletul  la gură aici în Portugalia.

Cât de bine scrie ea de primăvară, de ceea ce este primăvara pentru un moldovean, mai ales cel de la sat, care vede primăvara câmpiilor și pădurilor, gradinilor și livezilor. O simte de jos, de pe pămînt, nu de la etaj si nu de pe drumurile asfaltate. Cum simte fericire și primăvară în suflet tatăl ei, care îi povestește emoționat de cele cîteva firicele de ghiocei din grădină. Iar eu citind mi l-am închipuit cum trece el de câteva ori pe zi pe lângă acele firicele firave și le admiră, și se bucură, dar nu le rupe ca să le aducă in casă caci,”Nu poți tu să rupi primăvara din grădină și sufletul omului de la țară” (din scrisoarea primită, cuvânt în cuvâmt).  Și își mai amintește, și-mi amintește și mie, de primăvara Ruxandei  cu legăturica de mazăre pentru semănat, cucorii din cer, brândușele din grădină și dragostea încolțită în suflet pentru Gheorghe, din Frunze de dor, a lui Druță.  Știe Druță ăsta să scrie viu despre moldoveanul nostru, despre trăirile și valorile lui.

Cineva mi-a zis că nu-l citește pe Druță din principiu, căci ce mă rog scrie el atâta despre țară și tăran, dacă a ales s-o părăsească și să locuiască departe de ea. Dar eu îl citesc cu mare plăcere și tare-mi place stilul lui, modul viu și colorat de a descrie viața de acasă. Poate faptul că a fost mult timp departe de țară il face s-o descrie așa frumos, datorită acelei nostalgii care se trezește atunci când ești departe de locurile dragi.

În sudul Portugalie, la Algarve, Primăvara aproape nu se simte. Chiar și lumea vorbește mai mult de vară și iarnă și mai puțin de primăvară și toamnă.Vara și iarna sunt lungi, una călduroasă, secetoasă și foarte aglomerată, iar alta ploioasă, răcoroasă și cu puțini turiști, iar celelalte doua anotimpuri sunt scurte și aproape nesimțite, un fel de trecere de la cald la răcoare și iar la cald. După calendar, Primăvara, aici începe pe 21 Martie.

Pentru mine, formal așa și a rămas începutul Primăverii pe 1 Martie, ca la Moldova, cu mărțișorul care-l pun în piept, chiar dacă nimeni în jur nu-l amendoeiras2poartă, iar unii curioși mă întreabă ce-i aceasta și de ce-l port.

Dar în suflet…, în suflet primăvara mea începe pe la jumătatea lui februarie, odată cu înforitul migdalului, care-mi amintește de copacii înfloriți din jurul casei părintești, din ogrăzile gospodarilor din sat, din livezile din jurul satului și de cântecelul din copilărie:

Vine,vine primăvara

Se așterne-n toată țara…

Să aveți o Primăvară cât mai caldă, pașnică și înfloritoare!!!