Vis de vară

Fetelor, dacă aveți vreun vis de realizat nu așteptați să vină ”prânțul” să vi-l realizeze. Stuchiți de doua ori în palme și începeți acțiunea. Iar dacă v-a mai binecuvântat soarta cu prietene/cumătre cu care și la râzboi și în cosmos nu ți-i frică să te duci, apoi să mai dea Domnul visuri.

**  

Era ultima seara de vacanșă a Olguței pe meleagurile portugheze. Și trebuia petrecută fata omenește, ca să nu uite vacanța chiar a doua zi după ce se bagă iar cu capul în lucru. Așa ca eu,cumătra mea Lina, Olguța și fiica cumătrei ne-am împodoghit și ne-am dus să tragem câte un Mohito(și nu numai) la despărțire.

Eu nu știu dacă-i drept că bărbații când se adună vorbesc numai de armată, dar vă garantez că, femeile la întrunirile lor nu vorbesc mereu doar de naștere. Noi am vorbit de visurile noastre de copii, de cele care s-au îndeplinit, cele irealizabile și cele care ar fi putut, dar nu au ajuns sa se realizeze.

Olguța cu tristețe:

– Unul din visurile mele, înca de pe când mergeam cu părinții la Marea Neagră, era să mă scald noaptea în mare..

Afară cald, trecut de miezul nopții, cer frumos presărat cu stele și oceanul la doar câteva sute de metri de noi. Ne-am înțeles din priviri. În câteva minute ne învăluia mirosul oceanului, iar sub tălpi simțeam nisipul fin.

Cineva și-a amintit că nu avem costume de baie, celelalte doar au râs. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici țipenie de om. În depărtare erau luminile orașului și se auzea vag musica de la discoteca și barurile din apropiere. Pe mal stătea copila cumătrei și trei movilițe de haine, iar în apă în lumina lunii, se bălăceau 3 frumuseți în costumul evei.

Și poate că logic ar fi trebuit să încheiem peripeția aici. Petrecere am facut, visul fetei l-am îndeplinit, acum era momentul să ne ducem fiecare la bârlogul lui. Dapoi, după așa o baie incepuse să ne cam taie la linguriță de foame și ne-am pomenit la mine la bucătărie potolindu-ne foamea și întărindu-ne cu olecuțică de rachiu făcut de mama mea. Cam la al nuștiu câtelea tost de drum bun pentru Olguța, cumătra mea Lina își dă seama că și-a pierdut ceasul. Și când se apucă să ne povestească cu amănunte și cu mare jale, cum a cumpărat ea cu 5 euro o bunătate de ceas la o piață tipic portugheză, și ce cuvinte i-a zis vânzătorul, și cât de mare valoare sufletească are bucățica de metal pentru dânsa apoi nouă ni s-a muiat sufletul de tot.

-Haidem să căutăm ceasul!

Unica minte limpede era fiica cumătrei, destul de mare pentru a consuma alcool și destul de deșteaptă pentru a nu o face. Se uită la noi incredulă:

-La ora aceasta? Pe întuneric, în nisipul mereu bătut de valuri? Mam, lasă ceasul că nu costă nimic. Exact cum ai căuta un ac într-un stog de fân.

Da noi cum să lăsăm așa, femeia, cu sufletul distrus. Hai și gata.

Se urcă iar fata la volan, noi aterizăm pe banca din spate și cu cântece și veselie ajungem la plaja. Noaptea deja era spre sfârșite, încă mai era întuneric, dar se întrezăreau primele semne ale dimineții. Lina se apucase să-i țină o lecție de sentimentalism Olguței, și îi tot explica cum lucrurile fără vreo valoare materială pot să fie importante în viața unui om, și parcă uitase de tot la ce a venit.

Auzind zgomotul tractorului care curăță nisipul și văzând că se îndreaptă spre noi, eu și copila care ne-a fost de șofer și dădacă toată seara, am luat-o repede spre locul unde câteva ore mai devreme ne scăldasem.

Știți vorba moldovenească :” Prost să fii noroc să ai” ? La mine s-a primit un chic diferit: ” Beat să fii, noroc să ai”, pentru că nici acum nu înțeleg cum. Cum, după vreo 3 Mohito și idee nu am câte doze de rachiu moldovenesc, să faci câțiva pași pe plaja întunecată, prin nisipul răvășit de mii de turiști o zi întreagă, să vezi un punctișor mai întunecat, să te apleci și să ridici ceasul pierdut de jos?

Nu știu ce a avut mai mare impact asupra Olguței, scăldatul noaptea în pielea goală în apele oceanului Atlantic ori noi, fete de la avioane, care i-am ajutat să-și îndeplinească visul, dar peste câțiva ani a aterizat cu totul pe aceste meleaguri.

P.S. Fetele care s-au recunoscut in această istorioară, cer scuze dacă undeva, cumva, ceva am încurcat, dar după atîția ani și atâta petrecanie…

Eu și harta

Înainte de fiecare călătorie spre locuri necunoscute ori puțin cunoscute, eu îmi fac ”tema pentru acasă” și mă documentez despre ce trebuie să vedem, pregătesc informații și hărți cum și unde să ajungem. Cu toate acestea, dacă întrebați copii mei despre ce le-a plăcut cel mai mult în călătoria în Italia, de exemplu, ei răspund acelaș lucru:

-Cum mama se pierdea prin oraș cu tot cu hartă!

Și printre hohote de râs încep:

-In Milan ne-am pierdut de câteva ori, pentru că mama mergea un pic dupa hartă și pe urma se începea: ia uite în dreapta ce biserică frumoasă, dar mai încolo ce perete vechi, vai dar în stânga este o ruina,..o floricică, un copăcel…..acum nu ne mai întoarcem mergem pe de-a dreptul că oricum ieșim unde ne trebuie. Și ne pomeneam cu totul în altă parte.

-Îți amintești la Veneția? Am mers de 3 ori pe acelaș poduleț și de fiecare dată, mama cu harta în mână era 100% sigură că ”e pe aici”.

-Dar cum vorbea mama italiana englezată, când întreba drumul…”Buongiorno, mi scusi, train station, per favore”…

Și cam așa râd odraslele mele de mine( bineînșeles că înflorind un pic) și râd și eu cu dânșii.

Ultima călătorie, la Madrid, am făcut-o împreună cu nașii fiicei mele. Eu, cum deja am mai fost de câteva ori, știam cam pe unde trebuia să ne ducem, dar, pentru orice eventualitate mi-am pregătit căteva hărți. La aeroport, așteptând avionul, scot hărțile și mă laud: uite mai întăi mergem la Parcul El Retiro, pe urmă Plaza Mayor, Mercado San Miguel, Palatul Regal.

Fic-mea se uită la mine, se uită la ei și zice:

-Eu nu m-aș increde prea mult în hărțile mamei, că ea, cu hartă ori fără, oricum o sa ne prăpădească prin Madrid.

Vorbele i s-au adeverit chiar în parcul El Retiro,

Palácio de Cristal del Retiro

când i-am învârtit de doua ori pe aceeași alee și în oraș, când m-am abătut de câteva ori de la hartă. Noroc de copil care mi-a confiscat hărțile și a început să ne ducă ea, și noroc de mobilul lui nan-su cu internet si gps, altfel nu vedeau ei nici jumate din cele plănuite.

Da eu nu-s de vină că nu merg numai după hartă. Harta îi una dar în orașele vechi numai ridici ochii de pe hartă și vezi o căsuță veche pe o străduță tot veche. Iar mai încolo o biserică, un monument, un museu, etc. Ei și cum să treci așa pe alături fără să tragi măcar cu coada ochiului. Și dacă la toate astea mai adaugi și simțul meu ”excelent” de orientare în spațiu apoi se primește o călătorie foarte veselă.

Bine că spaniola mea este un pic mai bună ca italiana și nu prea a avut fic-mea de ce se lega.

În ultima zi a călătoriei, chiar înainte să mergem la aeroport,

podul restaurantului

Podul restaurantului.

datorită darului meu de rătăcire, am reușit să descoperim pe una din străduțele din apropiere de Porta del Sol, un restaurant spectacular.

Clădirea veche, decorațiile, picturile pe pereți tot în stil vechi. Mâncare gustoasă și la preț accesibil.

Uneori e bine să te mai abați de la hartă.

  • Sursă imagini: arhiva personală.

Drumul spre casă 2, sau „Când n-ai cap vai de picioare”

Proverbul acesta mi se tot învârtea prin minte, mai ales când am ajuns la cea de-a doua parte a celor 7 km de drum, soarele ardea tot mai mult creștetele noastre neprotejate iar gentile, care nu aveau mai mult de 5kg, începuseră să cântărească tone.

Ei, dar s-o luăm de la capăt.

Avionul de la Lisabona, ajunge vara la Chișinău cam odată cu răsăritul soarelui. Pe la 7 dimineța deja eram la gara auto din Orhei. Întreb de fic-mea:

-Dăm geanta la rutiera care pleaca pe la 12 în sat și mergem să ne plimbăm puțin prin Orhei?

– Nuuuuuu. Vreau mai repede la bunica, ce mare treabă o să vedem la Orhei?

Din gară iese o doamnă și ne întreabă dacă dorim să lăsăm gențile la camera de păstrare. Eu mă mai uit o dată întrebător la generația tânără care îmi dă de înțeles că nu și-a schimbat părerea.

Prima rutieră care trece pe la cotitura spre sat vine repede, dar ne anunță că locuri are numai în picioare.

-Ai auzit?, îmi întreb orășeanca cu speranța că poate măcar acum o iau la plimbare prin centru Orheiului.

-Ei și? Mergem și în picioare!, răspunde răspicat copila.

Ne urcăm, ne înghesuim, căutăm de ce să ne ținem ca să nu cădem ca sacii de cartofi la fiecare cotitura și de aici începe aventura.

(Un sfat mic pentru părinți cu copii mari: Faptul că odrasla dumneavoastra e mai lungă ca voi, încă nu înseamnă că poate fi lăsată să ia decizii, mai ales în situații în care are de suferit și organizmul vostru.)

Aventurieri ca noi s-au mai găsit vreo câțiva, așa că eram ca popușoii tineri înainte de primul prășit, desișori și dreptișori. Eu, dă, mă rog, nu eram pentru prima oară în așa o situație. Dar zic, ia să te văd eu domnișoară ce-ai să-mi cânți la primul hop ori la prima cotitura. Trecem jumate de drum, se clatină, se zdruncină, se îngălbenește dar tace. Simt praful din rutieră pe piele, pe haine și în fundul plămânilor, mă uit la fic-mea, ea se uită la mine, o văd că nu-i deloc încântată, dar tace stoică.

Ajunse la drumul spre sat și jos din rutieră, am stat câteva minute mute, respirând profund și delectându-ne cu priveliștea. Verde de toate nuanțele, galben aprins și multe alte culori foșneau și răspândeau un miros divin în jurul nostru.

-Mamă, în sfârșit miroase a Moldova!!! Uite ce frumusețe, da tu Orhei, Orhei.

Tac, aici are copchilu dreptate. Eram la începutul ”drumului meu spre casa”, acelui drum care are o istorie la fiecare cotitură.

-Ne pornim incet pe jos, căci valizele nu sunt prea grele și cred că ne ajunge vreo mașină si o oprim, îi zic domniței.

-Să nu îndrăznești să oprești pe nimeni. Tu chiar nu vezi ce frumusețe, cănd o să mai avem ocazia să fim în așa un rai de simțuri și culori.

Și aici imi vine alt proverb: ”Ia seama ce-ți dorești căci ar putea să se îndeplinească”.

Prima parte a drumului a fost floare la ureche, răcoarea dimineții, umbra copacilor, drum la vale, mai ceva ca o poveste. Eu povesteam cum am făcut de sute de ori acest drum și de cele mai multe ori pe jos. Ea punând întrebări și minunându-se de toate florile și gâzele.

-Mam, iaca mă uit la valiza aceasta a noastra roșie și fix parcă suntem doua Cleopatre, hai să cântăm.

Și s-a pornit concertul. Urlătură nu șagă, treceam de la un cântec la altul fără să răsuflăm:

-Ghiță, te-aștept deseară la portiță…..

-Da trenul tuc,tuc,tuc…..

-De ziua ta, ziua ta,ziua ta…..

-Toarnă Constantine……

-Și așa-mi vine câteodata ….

-Ioane, Ioane……

Am cântat tot ce ne-am amintit in română. Nici nu știam că fic-mea cunoaște atâtea cântece moldovenești. Tot au servit la ceva vacanțele la bunica fără compiuter și cu ”O melodie pentru tine” în fiecare zi la radiou. Curgea cântecul, valea se termina iar soarele înfierbânta tot mai tare. Ajunse în dreptul satului de baștină a mamei mele îi dau ideea cântăreței mai tinere să mergem la mătușa mea să ne odihnim și să ieșim când vine rutiera.

-Ei mam, deja am mers jumate de drum, hai că acuș ajungem.

Și iar mă las convinsă cu toate că mă uitam cam cu neîncredere la dealul care urma și la soarele care ardea.

Trecem de satul care ne-ar fi putut salva de arșiță și ajungem la dealul prăfuit și fără pic de umbră. Cântecul a muțit, pașii s-au domolit, gențile au devenit mai grele.

-Auzi, mamă, mătincă se aude o mașină, hai s-o oprim.

-Hai.

Numai că, mașina a trecut ca un fulger ridicând un nor de praf și ignorând mâinile noastre facând semn cu disperare. Și tot cam așa au mai trecut vreo 4. Mă uit eu la eroina de dimineață, greu gâfâie. Șterge fruntea cu podul palmei împrăștiind și mai rău praful:

-Parcă părea mai aproape satul bunicăi.

-Hai, că mai avem un pic și ajungem la asfalt. Acolo va fi mai ușor, căci punem gențile jos și merg ușor pe roticele.

-Îhî, deam de când zici tu un pic, un pic și nu mai vine asfaltul.

-Hai să mai cântăm un chic, vin eu cu ideea.

-Nu mai pot nici cânta, nici merge nici geanta s-o duc nu mai pot.

Mi se face milă, cu toate că e cât mine de lungă, îi iau geanta din mână și pornim, ea cu un rucsac mic cu un pieptene în el, eu cu două valize una roșie și una neagră. Mergem în tăcere, prin gând încep să roiască fel de fel de gânduri: grele-s, măi, gențile astea și au numai vreo cinci kile fiecare; ei dar măcar se combină culorile; de ce oare am ajuns la 40 de ani dar minte încă nu am adunat; ea cu ideile și eu ca măgarul cu gențile, pardon, ca măgărița.

Ajungem la asfalt, îi pun în tăcere o valiză în mână și mergem mai departe. Iar îi vale, gențile alunecă ușor pe roticele, se vede satul în vale, ne uităm una la alta și pufnim în râs.

-Știi, fic-mio, este un proverb românesc: ”Când nu-i cap vai de picioare”, cam așa am pățit-o și noi.

-În schimb atâta frumusețe în jur, așa un miros, așa un aer curat!, oftează domnița cu admirație.

-Mda, deci ”Când nu-i cap vai de picioare”, în schimb câtă alinare sufletului…

*Sursă imagini: arhiva personală

 

Un colţişor de rai

De cele mai multe ori, când plănuim o călătorie într-o altă țară, alegem locurile cele mai cunoscute, orașele cele mai mari, uitând uneori că istoria s-a făcut și în sătuce și orășele mici, unde pe lângă frumoasele monumente de arhitectură, s-a păstrat și acea frumusețe  a naturii, pe care cum nu s-ar strădui omul, nu o va întrece niciodată

În Spania, în regiunea Madridului am fost de mai multe ori, am acolo oameni dragi. Am vizitat de câteva ori Madridul, îmi place, e frumos, e spectacular, are atâtea locuri bune de vizitat, că de fiecare data descopăr câte ceva care încă nu am reușit să văd și las pentru data viitoare.

Aici și acum, aș vrea să amintesc alte două localități nu departe de Madrid, care v-aș sfătui să le vizitați neapărat dacă vă pomeniți cumva pe acele meleaguri.

Situate la poale de munte, unde mintea şi ochii fug în toate părţile,

neştiind unde să se aşeze şi ce să admire mai întâi, căci măiestria şi creativitatea omului se combină de minune cu peisajul feeric, ca din basme. Pentru un moment, te vezi în istoriile citite demult cu cavaleri, dame, intrigi şi lupte.

 

 

Manzanares El Real  un orăşel la poalele munţilor, pe malul râului Manzanares.

Străduţele înguste, casele vechi, dar îngrijite, castelul şi biserica a cărei turn a fost monopolizat de cucostârci, toate te atrag şi te fascinează.

Cucorii, de altfel au „ocupat” cam toate acoperişurile şi vârfurile de copaci din orăşel, privind la numeroasele cuiburi în care se duce o activitate constantă cu păsări venind şi plecând, aducând ceva în clanţ, ai impresia că de fapt ai două orăşele – Manzanares de jos, cel al umanilor şi Manzanares de sus, al păsărilor.

 

 

Castelul de Manzanares, construi încă în secolul XV.

*

San Lorenzo de El Escoreal, alt loc minunat de care o să vă îndrăgodtiţi cu siguranţă.

Aici este  Mănăstirea El Escoreal, unde se află una dintre cele mai frumoase biblioteci din lume, unde cândva familia regală iubea sâ-şi petreacă vacanţele şi unde sunt îngropaţi toţi membrii familiei regale deja de câteva sute de ani.

Biserica mănăstirii El Escoreal.

Masa şi scaunele din faţa Căsuţei Prinţului, El Escoreal.

Cu o istorie mai recentă, dar nu mai puţin interesantă, tot la El Escoreal puteţi vizita Vale de Los Caidos, un monument dedicat războiului civil, construit pe timpul lui Franco. Aici impresionează atât partea externă cu crucea de 150 metri înalţime cât şi biserica săpată in stânca muntelui.

*Cu părere de rău nu este permis să se filmeze ori să se facă fotografii în biserici şi mănăstire. Dar nici fotografia şi nici cuvintele nu pot reda frumuseţea de acolo. De aceea, făceţi-vă o însemnare pentru una din vacanţele viitoare, să treceţi şi pe acolo.

Calatorie la Italia

                                      „Călătoria nu este niciodată o problemă de bani, ci de curaj.”

                                                                                                                                 Paulo Coelho.

”Calatoria este o plăcere foarte scumpă”, gândesc unii ori poate chiar majoritatea dintre noi. Și eu m-am ținut de așa idee mulți ani. Dorința de a călători a fost mereu prezentă, dar numai la gândul de a fixa o zi și un destin de vacanță, mă apuca panica. De unde atâția bani, dacă mă hotărăsc voi îndura foame câteva luni.

GREȘIT! Foarte greșit!

Dacă ești din fire lenos și alintat, vrei totul de-a gata pe farfurioară, să te ducă cineva de mânuță să-ți arate cu degetul unde și la ce să te uiți, dacă nu accepți decât hotele de lux și ”all inclusive”, apoi da, îți va ieși călătoria scumpă. În așa caz ori ai bani, ori stai acasă și privești destinele de vacanță la televizor sau compiuter.

Dar dacă nu te sperie necunoscutul și noul, ba chiar ramâi entusiasmat la ideea de a descoperi totul singur, atunci vei cheltui pentru o familie, cam cât unui alintat ii trebuie pentru o singură persoană. Și asta nu v-o spun așa, de foaie ferde lobodă, din neavând ce face, ci din propria experiență. Cel mai greu pas este să te hotărăști.

Doar nu este neapărat să mergi în fiecare an la Hawai sau Australia. Atâtea lucruri interesante, nevăzute de tine sunt chiar alături, în țara unde trăești, în țările de alături, etc.

Luând drept exemplu, cazul meu, persoană cu traiul într-o țară europeană cu un salariu mediu și doi copii.

Decizi când dorești, ori poți să călătorești. Faci o listă a destinelor dorite. Deschizi netul ori mergi la agenția de turism(cei care locuesc în orășelul meu, vă invit la agenția unde lucrez eu J) și cu multitudinea companiilor de Low cost descoperi, în care direcție te costă cel mai ieftin zborul. Prima parte ai hotărât-o.

Acum cazarea, ai pe cineva cunoscut acolo unde pleci? Nu ezita sa-l contactezi pentru informații, despre hotele, pensiuni, restaurante, locuri pitorești, modalitatea de deplasare, puncte de reper, etc. Un sfat de la persoana de pe loc face cât o comoară. ( Asta am învațat-o tot din experiența proprie, dintr-un ”cucui” căpătat, în călătorie. Pentru ca mi-a fost oarecum rușine să incomodez o fosta colega de liceu, fapt pentru care am luat peste urechi de la ea, nu am reușit sa vad Veneția chiar așa cum ar fi trebuit, dar omul cât trăește-nvață).

Când alegi hotelul, nu e neaparat să fie in centru, principalul să fie cât mai aproape de o oprire de autocare ori metro. Câștigi iar în preț. Astea sunt 2 părți mai costisitoare. Acum nu-ți rămâne decât sa dedici câteva ore din timpul liber pentru a-ți croi un plan de acțiune.

Internetul, când știi să-l folosești, face minuni, îți dă ”mură în gură”. Orarul transferelor de la si pana la aeroport, locuri de interes turistic, orarul muzeelor și prețul biletelor. Rutele autocarelor de excursie și orce te-ar interesa.

Eu am avut o săptămână de vis cu copii la Italia. Am ales să stau la Brescia, la invitația unor persoane excepționale. În fiecare dimineață luam trenul spre un alt orășel( Milan, Verona,Veneția), iar seara tot cu trenul ne întorceam la Brescia. Am obosit ca niște cai de curse, dar am venit mulțumiți și cu energie nouă și impresii de neuitat. Ne-am săturat de pizza, am văzut locuri pitorești , locuri istorice, locuri de poveste.

Am cheltuit bani? Bineînțeles, a trebuit să renunț la unele lucruri extra,dar nu a fost o cheltuială ieșită din comun, care să mă facă să duc foame ori să mă lipsesc de strictul necesar. Până la urmă dacă e să alegi între a-ți reînoi garderoba ori mobila din casă și o călătorie, eu mereu voi alege călătoria. Nu se compară senzațiile dobândite într-o călătorie cu cele pe care le ai când îți cumperi un lucru nou.

P.S. Chiar dacă nu locuiți în orășelul meu, puteți să mă contactați cu privire la călătorii. În zilele noastre distanța deja nu mai este o barieră de comunicare.

Duomo Milan

DSC03863

Venetia

 

DSC03907

Arena, Verona

20160324_130333

Sermione

sermione1

Sursa imagini: arhiva familiei.

Maini, imaginatie si rabdare de aur

 

După stilul vechi Ortodox, astăzi se sărbătorește Sfântul Ion. Boboteaza și Sfântul Ion, încheie lungul șir al sărbătorilor de iarnă. Fiecare popor și fiecare ramură a Creștinismului le sărbătorește în felul său. La majoritatea catolicilor, nu trece nici un an fără vestitele scene dedicate nașterii lui Isus Hristos. Portughezii îi zic Presepio, italienii – Presepe, la Spanioli – Pesebre. E un obicei frumos, de sute de ani, care pune în mișcare mâinile și mai ales imaginația. Unele se fac în miniatură, altele în mărimea naturală, dar toate duc în sine amintirea acestui eveniment important. Copii și adulți, lucrează zile în șir(uneori chiar luni­) pentru a reda, încă o dată scena acelei nopți îndepărtate.

Anul acesta am avut norocul să fiu la ultima zi a expoziției de Presepio în Duomo Vecchio din orașul Italian Brescia. M-am pierdut printre zecile de miniaturi, una mai frumoasă și mai interesantă ca alta. Nu mai încetam să mă minunez, ca un copil, trecând printre lucrări. Câtă ingeniozitate, câtă răbdare și imaginație!

Dar cât nu v-aș povesti, cuvintele n-ar reuși nici pe departe să redea cele văzute. Așa că, vă înșir mai jos câteva din zecile de fotografii făcute de mine.

DSC03805

DSC03804 DSC03803

 

 

 

 

 

 

 

DSC03801DSC03806

DSC03808

 

 

 

 

 

 

DSC03811DSC03816

Iertare pentru calitatea pozelor.

Circul

În orășelul nostru a fost, pentru aproape o lună, circul. Circ ambulant de care în copilărie citisem numai prin cărți. Eu, obișnuită cu clădirea Circului din Chișinău, care de zeci de ani nu se mișcă din loc am urmărit timp de câteva zile, seară de seara, cum se amenaja circul ambulant. Mai întâi au apărut câteva camioane taaaaaare lungi și viu colorate, care au adus corturile și au început instalarea. Apoi, treptat se mai adăuga câte un camion, la fel de frumos, pentru a completa decorul. Creștea circul ca o ciupercă dupa ploaie și la urma au ajuns și camioanele cu animale, au aprins luminițe multicolore și au anunțat deschiderea circului. Ii zic feciorului, haidem la circ, se uită la mine mirat:

– Eu? Glumești, am ieșit deja din vârsta asta.

Mă uit și eu mirată, când oare a trecut atât de repede timpul. Parcă mai ieri bătea bucuros din palme și sărea în sus când i se arătau biletele pentru circ.

O sun pe fetiță (era taman pe ospețe la nașa ei):

– Vrei să mergem la circ, când te întorci?

Aud strigăte de bucurie la celălalt capăt:

-Uraaaaa! Super! Clar că vreau!

*

În ziua cu pricina, ne gătim și ne pornim bucuroase la spectacolul Circului Mundial.

Fetița tot mă trăgea de mână să-mi arate ba la dreapta, ba la stânga ceea ce îi părea ei interesant( adică toate):

– Uite,mami, cât de frumoase sunt camioanele, ce luminos este circul, ce frumoasă e doamna de la bilete, de ce arena este după gratii, de ce …, de ce…

La intrarea în circ stătea o persoană îmbrăcată de Mickey Mause pentru a face fotografii cu copiii. Fic-mea mă întreabă:

– Da ce are Mickey cu circul?

-Asta e așa o distracție în plus pentru copii, zic eu nu prea cu convingere.

-Ar fi putut pune un clovn, afirmă ea pusă pe gânduri.

A avut de toate circul ambulant: tigri,acrobați,căței dresați, crocodili, șerpi, clovni, jonglori, omul glonț, etc.

Stănd și studiind ceea ce se petrece în arenă și în afara ei, m-am prins cu gândul că-i dau dreptate feciorului mai mare: “Am ieșit deja din vârsta circului.”

M-au impresionat jonglorii și acrobații, prin abilitățile lor, omul glonț pentru curajul lui, dar m-am pomenit cu milă față de animale(nu-mi amintesc să fi simțit așa ceva în copilărie).

Oricum, am ieșit de la spectacol mulțumită și bucuroasă, mai ales datorită fericirii de pe fața fetiței mele și a celorlalți copii.

DSC02569DSC02555DSC02564DSC02559

 

 

 

ISLA MAGICA,SEVILLA

DSC02261

Cum am avut o duminica libera, dupa multe altele lucratoare, am hotarat sa-i fac pe plac fiicei si am plecat cu noaptea-n cap in vecina Spanie la parcul de distractii “ISLA MAGICA“.  Am intrat in lumea incantata a piratilor, povestilor si a copilariei. Caroseluri de diferite marimi si diferit grad de zdruncinatura. Un curcubeu intreg de culori, papusi, personaje si o atmosfera de fericire si veselie. Copila mea, topaia si batea din palme fericita si grabita sa le incerce pe toate. Si eu, molipsita de entuziasmul ei, nu am vrut sa raman in urma.

Ne-am impuscat cu apa, am impuscat fantasme, ne-am plimbat cu trenuri de diferite culori, forme si marimi.Totul a mers perfect pana am ajuns la roata “ciklon”

ciklon

(  te ridica pana la 14 metri  inaltime si te invarte in dreapta si in stanga si iar te coboara cateva bune minute). M-am uitat eu cam lung si zic:

– Aici cred ca nu ne ducem, ca-i prea sus si prea repede.

– Cum asa? Nu-i deloc infricosator. Uite, merg si copii. Sa fi fost tare rau nu permiteau copiilor.

Ma mai uit o data. Tot nu-mi inspira incredere. Ei dar daca copilul vrea si se poate:

-Daca tare vrei mergi tu cu prietenii nostri, eu stau aici si te astept.

– Ok, mami, eu ma duc cu ei iar tu te uiti, daca o sa-mi placa tare inseamna ca-i bine si mergi cu mine a doua oara.

Cu speranta ca nu-i va place:

– Bine, hai du-te ca eu te urmaresc.

Ei se urca veseli, eu urmaresc incruntata, roata se porneste, eu ma uit, roata incepe si mai repede, eu sustin respiratia, fetita mea tipa de bucurie, bate din palme si-mi face cu mana, eu respir mai linistita – n-o mai fi fiind chiar asa de rau, daca ea-i atat de vesela. Poate i-a ajunge o data.

Cand se opreste ciklonul, ea alearga repede, ma trage de mana si ne indreptam iar spre ciklon:

– E atat de bine, mami, mai vreau o data, sigur o sa-ti placa.

– Daca zici tu, ii raspund eu fara mare entuziasm.

Ne-am asezat, ne-au legat si s-a pornit…

Aparatul meu vestibular si digestiv nu au impartit deloc entuziasmul fiicei mele. Am inceput sa simt genunchii tremurand, am inchis ochii si ma rugam sa nu care cumva sa impart cafeluta luata dimineata cu toti cei care stateau jos si ne priveau. Am urlat si am tipat de am ramas fara voce si mi s-a parut ca m-au scuturat o ora intreaga si nu cateva minute. A dat Domnul si s-a oprit roata, am pus capul pe suportul din fata si am multumit celui de sus ca am aterizat fara precipitatii, m-am intrebat in gand “cand oare o sa prind la minte, ca parca ar fi trebuit deja” si m-am indreptat cu genunchii inca tremurand spre iesire.

– Asa-i ca ti-a placut? Ti-am zis eu c-o sa-ti placa. Mai mergem o data?

– Nuuuuuuuuuuuuuuuuu, gata, ajunge, hai ca mai avem inca multe de vazut.

Ciklonul asta ar fi tare bun pentru dieta, cand ti-i foame te urci, te scutura si pana seara nici nu vrei sa vezi mancare in ochi.

A mai vrut ingerul meu sa ne ducem la El Jaguar(trenuletul ala care te urca si te coboara   si te inverte la 360 grade )

jaguar1

 

 

 

 

 

 

 

si la El desafio( un turn inalt, te urca sus si iti dau drumul in jos),

 

DSC02244

dar acolho deja nu i-au permis ei ca era prea mica( slava tie Doamne).  Am vazut spectacole, ne-am plimbat cu barca si nici nu am observat cand a venit vremea sa plecam.

 

 

 

 

 

 

Spectacolul de incheere cu Dansul Flamenco, tipic pentru aceasta regiune a Spaniei, dansat de o doamna si un cal, pe malul lacului cu havuzuri si lumini multicolore ca decor, a fost o incheere perfecta pentru o zi de poveste.

DSC02251