Remediu băbesc

De două zile, în gospodăria lui Vasile Păpănaș se petrec lucruri stranii. Cam din oră în oră, ori chiar mai des, iese Vasile din casă ca o rachetă de pe Cosmodrom și se îndreaptă spre fundul grădinii unde se află ușurătoarea. Și poate că învălmășeala ar fi trecut neobservată, dar bărbatul era de fiecare dată îmbrăcat într-un halat colorat de-a maică-sii, care de la viteză și vânt fâlfâia în toate părțile și se vedea de deprte.

La a treia zi, pe poartă a intrat grăbită doctorița Lenuța. Mătușa Frăsina chiar de la poartă a început a se văicăra:

-Of, fată hăi, deam nu știu ce să-i fac, orez aproape crud și apă de orez i-am dat și nu-l ajută. Se usucă văzând cu ochii, oare ce l-o apucat săracu?

Ajungând în casă și văzându-l pe Vasile în halatul înflorat Lenuța s-a uitat mirat și întrebător la ambii.

Vasile, palid și cu ochii în fundul capului dar rușinat de-a binelea și de halat și de situație în general a bolmojit sub nas:

-Când mă apucă borfăiala ap nu am timp de nimic.Până ajung la ubornă deam îi mult, dacă mai trebuie sa deschei și să dau pantalonii jos apoi nu mai reușesc la timp. Deam am pățit-o.

Lenuța a făcut întrebările necesare, și i-a lăsat pastile și indicatii despre dieta pentru zilele următoare, apoi a luat-o la fugă spre punctul medical. Acolo, la ușă, deja era așteptată de mătușa Anica, fosta soacră a lui Păpănaș.

-Buna ziua, mătușă. Da, matale ce cauți aici?

-Ei, Lenuță, nici nu știu cum să-ți zic, că mi-i cam rușine. Moșneagul meu s-o încuiet iar. Tu știi că el nu vrea să bee doftorii nici în ruptu capului, după ce s-o umflat ca un balon de la niște doftorii care le-a luat cu vreo 20 de ani în urmă. Dar poate ai ceva așa să-i pun în mâncare ca să nu simtă.

– De când îi constipat?

– Ce ai zis, Lenuță?

– De când s-a încuiat, mătușă, de cănd nu merge afară?

– Aaaaa. Ei, el problema asta o are de mulți ani. Dar mi-o făcut o babă de la sor-mea din sat o amestecătură de ierburi și fructe de soc îmbătate în rachiu de cel tare, fiert de două ori și în fiecare seară, înainte de somn îi puneam două linguri de leac într-un pahar cu apă și el îl bea. Și era tot bine.

– Și acum nu-l mai ajută?

– Ei da. Nu știu ce-am făcut, uituca de mine, cu garafa cu leacuri. De câteva zile n-o găsesc și gata. Ori am pus-o undeva și am uitat, ori mi-o luat-o cineva, că de obicei, o puneam la intrare in beci , chiar pe prima scară.

Doctorița a dat din cap zâmbind:

– Da ce-i cu satul acesta azi. Unul s-a încuiat altul s-a descuiat prea tare. Veneam acum de la fostul matale ginere. De două zile nu iese din veceu, l-a apucat diareea.

– Ce l-a apucat?

– Păntecăria, mătușa, păntecăria. Uite, dacă moș Ion nu vrea tablete, îți dau acest ceai și această tinctură. Ceai îi faci de vreo 4 ori pe zi, iar tinctura ii dai câte o linguriță înainte de fiecare mâncare. Dacă nu-i trece, va trebui să-i dăm ceva mai puternic.

Ajungând acasă, mătușa îi făcu ceai și cât moș Ion își lua ceaiul, ea se porni pe râs cu așa o poftă, așa din senin, că moșul s-a speriat:

-Ce te-a apucat Anică? Ți se duce minte de bătrânețe?

Mătușa a încercat de câteva ori să se liniștească și să-i explice, dar nu se putea opri din râs. Tot dădea din mână, adică amuș îți zic. După câteva momente, când se liniști un pic și după ce își șterse lacrimile, mătușa i-a zis.

-Tot este o legătură între tine și Păpănaș. Tu nu te poți duce afară dar pe el l-a apucat cufureala. Mi-o zis acum doftorița că de câteva zile i s-o dezlegat mațele și stă mai mult la ubornă decât în casă.

Și iar o apucă hohotele pe mătușa Anica.

Moșului nu i-a părut de loc amuzantă situația:

-Cine știe cu cine și ce a crăpat, bețivul dracului. Ferice de Dorica noastră că l-a lăsat la timp și nu și-a stricat viața.

***

Mai trec două zile, moș Ion cu ceaiurile de la Lenuța rezolvă constipația, dar Păpănaș, așa și aleargă din oră în oră în halat colorat până în fundul grădinii. Doctorița Lenuța nu înțelege nimic. Chiar și după ce i-a mărit doza de leacuri, nu sunt schimbări spre bine. Ceva nu era bine, ceva nu spunea Vasile ori nu respecat indicațiile. Decisă să rezolve misterul, Lenuța se apucă de interogații. Mai întâi a vorbit cu mătușa Frăsina, care a asigurat-o că face mâncare după lista care i-a lăsat-o ea în prima zi și medicamentele tot matușa le pregătește și i le dă feciorului. Se mută cu întrebările la Vasile:

-Măi, Vasile, treaba îi gravă. Dacă nu oprim diareea trebuie să te trimit la spital ori mori. Uite în ce hal ai juns. Spune drept ce ai baut și ce ai mâncat în ziua dinaintea problemei?

Vasile se concentrează și enumără tot ce a mâncat in acea zi și deasemenea menționează că a băut și un păhărel de rachiuaș de cel bun și tare. Nimic din cele mentionate ar fi putut provoca diareea. Nici mâncarea, nici rachiul. Lenuța, deja începea să intri în panică, deja vroia să cheme salvarea, cine știe ce problemă gravă are omul.

Vasile sări iar de pe pat și ă tuli afară.

În timp ce ațtepta să revină bolnavul, doctoriței, ii atrase atenția, lângă pat, un pic după perdică, o sticlă stranie cu o etichetă scrisă de mână. Lenuța ridică sticla, încercă să citească eticheta, dar era atât de ferfelițată și ștearsă că nu se înțelegea nimic. Lichidul avea o culoare intunecată, aproape neagra iar la fundul sticlei se vedea ceva foarte asemănător cu plantele. Deschise sticla si o aduse mai aproape de nas, dar o înlătură repede. Era tărie, rachiu ori spirt împreună cu alte adaosuri care dădeau un miros straniu. Vasile se întoarse, abia mergând.

-Da aici ce ai, Vasile?

-Aici îi rachiu de care am băut atunci și de care mai beau si acum câte un păhărel să mă întăresc. Rachiul strânge la pânce, așa zice lumea.

-Măăăi, Vasile, ce are sticla asta în afară de rachiu? Ce ai pus tu acolo?

-Dapoi, că eu nu știu ce are. Mi-o dat-o un prieten cadou.

Toată lumea știa care-s prietenii lui Vasile și doctorița tot. Și mai știa că prietenii lui când au o sticlă de băutură o beau singuri nu o dau la alții. Doctorița îi spuse răspicat:

-Care prieteni? Să sunăm la ei să ne spună. Tu înțelegi că ceea ce-i în sticla asta ar putea să te omoare? Sticla are vreo 2 litre, tu ai băut-o aprope toată. Hai, dacă vrei să scapi cu zile trebuie să aflăm ce-i în sticlă.

Vasile se sperie un pic, dar și să spună de unde-i sticla îi era rușine. Doctorița se uita la el întrebător. Vasile tăcea, dar se vedea că duce o luptă crâncenă între a spune ori nu. În cele din urmă dorința de a trăi și a se lecui a luat vârf rușinii.

-Am furat-o de la soacră-mea. Eram într-o seara cu băieții și cum nu aveam ce bea, am hotărât să mă duc la ei, că știu unde ține cheia. Să mă răzbun pe ghiuji, că din cauza lor, Dorica mea m-a lăsat. După ce am umplut borcanul cu vin din poloboc, la ieșirea din beci am văzut această sticlă și am luat-o. Știam că baba uneori pune nuci și alte ierburi în rachiu să le dea culoare și miros. Am încuiat ușa, am pus cheia la loc și gata. Vinul l-am băut cu băieții, dar garafa am lăsat-o pentrru pohmileală.

Cât Vasile își depăna istoria, doctorița își aminti de mătușa Anica și remediul lui Moș Ion care a dispărut ca prin minune. S-a rezemat de perete, a pus capul în mâini și a început a hohoti. Vasile s-a sperit, a crezut ca plânge:

-Doamna doctor, am să mor? Știi cumva ce-i în garafă?

Lenuța începu să hohotească și mai tare. Ridică capul din palme și printre hohote de râs i-a zis că o să moară de prostie și beție.

A doua zi și încă multe zile după aceasta, satul a tot dus-o într-o veselie. Iar mătușa Anica, a hotărât să nu-l mai dea la poliție pe fostul ginere,caci după spusele ei ”a avut grijă cel de sus să-l pedepsească”. Dar locul cheii de la beci l-a schimbat, așa, pentrru orice eventualitate.

Muzeul(Casa Mare)

Au moldovenii o parte a casei folosită foarte rar. De acolo ies mirii și miresele, acolo se fac mesele la sărbători și tot de acolo se începe ultimul drum al moldoveanului (sau cel putin așa era cândva).

Tata îi spunea în glumă ”muzeu”. Mama îi zicea ”Casa mare”. Pentru mine era un fel de peșteră a comorilor. Îmi plăcea să mă strecor în muzeu ca să nu mă vadă nimeni, nu pentru că ar fi fost o zonă interzisă, ci ca să nu știe nimeni unde sunt și să nu mă întrerupă de la explorare. Acolo se păstrau cele mai frumoase și mai bune lucruri din gospodărie, hainele de sărbători ale tuturor membrilor și zestrea mamei. Se menținea mereu o curățenie impecabilă și avea un miros specific a covoare și busuioc. Mă străduiam să mă duc  ziua, ca să nu fiu nevoită sa aprind lumina și să pot rămâne căt mai mult timp nestingherită. Cele două ferestre lăsau să strecoare destulă lumină ca să nu fie întuneric de tot, dar nu luminau pe deplin acea cameră enormă care și în timpul celei mai luminoase zile, rămânea într-o penumbră fascinantă.

Eu, cel mai dezorganizat membru al familiei, aveam atâta grijă să pun fiecare lucrușor la locul lui înainte să plec încât nimeni nici nu se pricepea că am trecut pe acolo. Și nu pentru că m-aș fi temut de ceartă ci pentru că în mintea mea acea cameră așa trebuia să fie mereu, ideală, pentrru a-și păstra farmecul și aerul de mister.

În fiecare vară scoteam covoarele și pernele la sorit în fața casei, iar mie îmi plăcea să le privesc cât de frumoase sunt în lumina soarelui, cât de vii sunt culorile broderiilor și covoarelor.

Am păstrat fascinația pentru casa mare pe tot parcursul vieții. Și acum mai am această ”boală”. De căte ori merg acasă îmi petrec câteva ore bune în acel loc sfânt, chiar și pe timp de iarnă, pe frig căci nu se încălzește casa mare la noi acasă. Îmi iau cojocul tatei ( il avea încă din tinerețe, tata s-a dus iar cojocul încă mai ține cald când i se cere) și mă apuc de cotrobăit prin toate dulapurile.

Albumele cu fotografii nu-mi mai place să le văd singură, prefer să le iau, să mă duc lângă mama și s-o tot întreb de fiecare fotografie: ”Da aici unde ești? Da cu cine? Da cand?” Au atâtea istorii interesante , unele mai triste, altele mai hazlii și stăm de fiecare dată ore în șir deasupra lor.

Ultima dată am avut norocul să merg acasă în toiul verii pe timpul când se sorește zestrea.

Povara răutății

         Între Ionela și mâca Ioana era o dragoste specială. Parcă le lega un fir nevăzut, nu puteau una fără alta nici o zi. Încă de pe când era în fașă, era de ajuns să audă vocea bunicuței că înceta plânsul și mofturile și se transforma într-un îngeraș cuminte și zâmbitor. Pe cât de mare îi era dragostea față de bunică, pe arât de mare era ura față de bunic. Moș Toadere era om rău. Nu uneori, nu cu unii ci mereu și cu toți. Umbla mereu nemulțumit, nimic nu era așa ”cum trebuie”. Copiii au crescut și au fugit care pe unde, iar bunica a rămas să țină piept mai departe răutății. La început, când Ionela era mică simțea o frică nedescrisă când era în preajma bunicului, treptat, urmărindu-l și cunoscându-l mai bine această frică s-a transformat în ură. Era unica care îndrăznea să se pună în poară cu el, dar a renunțat, după o discuție mai serioasă cu mâca Ioana.

-Mâcă, de ce nu ai fugit de el? De ce nu fugi măcar acum, doar știi că mama te primește?

-La început nu am fugit, căci nu se putea. Pe vremea aceia familia, odată făcută, trebuia să rămână familie, orice s-ar fi întâmplat, ”la bine și la rău… pănă ce moartea desparte”, cu timpul am învățat să-l înțeleg. Iaca, vouă mereu vi-i milă de mine și mă jeliți,dar nu aveți dreptate. Eu sunt împăcată cu lumea, cu mine și cu viața. Am înțeles că acesta mi-i drumul și rostul. El nu, el mereu luptă, cu toți și cu toate, și cu el însuși. Foarte greu trebuie să-i fie omului fără pace sufletească, cum să cari în suflet atâta ură, cum să nu te poți bucura de soare ori de ploaie?

-Dapoi, asta-i problema lui, mâcă, de ce trebuie să te chinui tu cu ea?

-Eu nu mă chinui, fata mea. Când am înțeles că nu-i în firea lui să bată pe cineva, am pierdut toată frica. Am învățat să mă dezleg de lume. Când, el începe să strige și să-și verse ura, da eu îmi caut de treabă, număr găinile și puii, mă gândesc în care parte să pun la anul cartofii, încerc să ghicesc după nori dacă are să plouă ori nu. |Iar când trece furtuna, revin și eu din gândurile mele și îl întreb dacă vrea să manânce, ori dacă a văzut că gaina cea porumbacă șchiopătează. Atunci îi mai trage bunel-tu o sudalmă, se sucește pe călcâie și se duce să-și caută de treaba. Tu, Ionelo, iaca te apuci și te cerți cu dânsul și? Tu te enervezi, el se enervează și mai tare și oricum fiecare rămâne cu ale lui.

       Cele spuse de bunica, i-au tot frământat gândurile Ionelei timp de câteva zile. La început i se păreau cam stanii vorbele ei, dar cu cât mai mult se gândea la ele, tot mai bine întrevedea logica și înțelepciunea lor. În următoarea vizită la bunici, când era gata, gata să înceapă iar să se certe cu bunicul, își aminti de discuția cu mâca Ioana și privi spre cer, urmărind cum norii mânați de vânt își schimbau forma și încercând să îi asocieze cu animale și lucruri.

-Auzi bunele, ia uite la norul cel din dreapta, așa-i că seamănă cu o corabie?

Se uită moș Toadere la nor, se uită la nepoată, se uită la soție.

-Fa Ioană, copila asta de ce merge tot mai mult seamănă cu tine. Deam a început a zbura în nori, fix ca tine.

Bunica și nepoata s-au privit cu un zâmbet de complicitate. Iar când s-au întors spre bunic acela, s-a grăbit să ascundă cu dosul palmei, un zâmbet trădător încolțit pe buze.

*Sursa foto – arhiva personală.

Liduța

De fiecare dată când tata venea beat acasă, Liduța era trimisă să doarmă la bunici. Numai că ea, înainte să meargă la casa bunicilor, se urca și se tupila în nucul din dosul casei, de unde se vedea ca în palmă, prin cele două ferestre mari, tot ce se petrecea în casă. Cu fiecare zi,frica și ura Liduței față de taica-su devenea tot mai mare. Ar fi vrut să fie mare și puternică ca să poată să intre în casă, s-o ia pe mama în brațe și să fugă departe, departe de tatăl beat și agresiv, de bunici, rude și intregul sat, care nu făceau nimic pentru a-i ajuta mama. Din ascunzișul ei reușea să audă țipetele de durere și disperare a mamei și înjurăturile tatălui. Ultima dată, după ce a fost bătută și cu picioarele, mama a rămas mult timp întinsă pe podea, fără să se miște. Văzând că tata a ieșit afară, s-a coborât din copac și s-a furișat încet în fața casei. Lumina în beci era aprinsă iar de acolo se auzeau sudalme și amenințări. Liduța știa ce urmează, avea doar câteva minute până când începea a doua parte a bătăii. Intră repede în tindă unde mama stătea întinsă pe covorul murdar de sânge. A încercat s-o trezească scuturând-o încet de umăr și șoptindu-i la ureche: ” Hai, mamă, ridică-te, hai să fugim. Hai,te rog, știi că acuș vine iar.”

Femeia, însă, nu se mișca. Copila știa doar un singur lucru, trebuia să facă ceva. Nu avea rost să ceară ajutor, căci toată mahalaua știa ce se întâmplă, dar nimeni nu se băga. Fetița a ieșit din casă disperată și s-a îndreptat spre beci, tata urca încet scările, ținându-se de unul din pereți. Ea stătea în întuneric și privea îngrozită. Știa că trebuie să fugă să dispară din ochii lui, dar picioarele nu vroiau să se miște. Ajuns la ultima scară, bărbatul întinse mâna și stinse lumina. Panica și frica pusese stăpânire totală pe bietul copil și în dorința de a se apăra împinse cu forță ușa de la beci. Urmă o avalanșă de sunete de după ușa inchisă timp de câteva secunde și după aceea tăcere. Liduța mai stătu un pic alături de beci ascultând, nu se auzea nimic, liniște totală, doar țiriecii își cântau melodia mai departe, indiferenți la dramele umane. Alergă repede în casă, mama stătea tot acolo nemișcată. Încercă s-o ridice, dar nu reuși nici macar s-o miște din loc. Hotărâ să meargă totuși la vecini după ajutor. Printre plânsete și suspine se deslușeau doar câteva cuvinte: mama a murit nu mișcă. Vecinii au priceput că e ceva mult mai grav ca de obicei și au mers să vadă ce s-a întâmplat.

Restul Liduța nu ținea minte. S-a trezit a doua zi la bunici după sobă, încercând să-și amintească cum a ajuns aici. Părea totul un vis. Află de la bunica, care plângea pe laiță, că mama e la spital, foarte bolnavă iar când întrebă unde-i tata, bunica începu să plângă și mai tare:

-Gata, s-o dus săracul, l-o nenorocit paharul, of,of,of…

***

În una din nopți Liduța începu să strige ceva și să plângă prin somn. Mama, o trezi, o cuprinse și începu s-o legene ca pe un bebeluș, așa cum o legăna când era mică de tot, șoptindu-i că totul e bine. Când reuși să se liniștească un pic fata încercă să-i povestească ce s-a întâmlat, acolo la beci, în acea noapte. Mama însă, a întrerupt-o cu cuvintele:

-Era prea beat și s-a împiedicat în întuneric. Restul e un vis, un vis rău puiul meu.

***

Sursă imagine: Imagini google.

IBOVNICUL

Nu știu de unde a luat Venea că-i tare frumos și că toate femeile și fetele din sat numai pe el îl visează în fiecare noapte, dar cert este că omul se considera steaua satului. Și daca stătea și se gândea mai bine mai frumos ca el nici în raion nu văzuse pe nimeni. De înalt, era el înalt, dar cam deșirat. În rest nimic deosebit. Nici frumos și nici urât, însă mania aceasta a lui de ”făt frumos” îl făcea respingător și nepopular printre fete.

Mam-sa lucrase o vreme dereticatoare la biblioteca din sat și toate cărțile care se aruncau de la bibliotecă,le aducea acasa și le punea la toaletă pentru necesitățile igienice. Venea, în procesul de ușurare a trupului se ocupa și de mulțumirea cugetului. Așa răsfoind „biblioteca personală” a reușit să-și îmbogățească vocabularul cu câteva expresii și complimente, care, după părerea lui, deschideau calea către orice inimă de femeie.

Și când se băga în sufletul fetelor de măritat, lumea mai închidea ochii și lăsa pe seama fetelor desnodământul, dar începuse, de la o vreme, să tot dea târcoale la femei măritate, iar aici era un teren mai periculos.

De câteva luni, la magazinul din sat a început să lucreze Veruța. Femeie tânără , nu demult măritată cu agronomul din sat. Fire veselă și amabilă, zâmbea tuturor clienților și se străduia din răsputeri să-i deservească cât mai bine. Venea, însă, a înțeles că această bunăvoință și zâmbetele sunt doar pentru el și își făcea drum la dugheană cam de vreo 4-5 ori pe zi. De fiecare dată vărsând peste Veruța complimente: ” Azi ești proaspătă ca roua dimineții; esti ca un mac in lanul cu grâu; …” La început tânăra femeie nu prea le lua în seama, dar când a văzut că gluma se îngroașă și că au început ”gospodinele satului” să se chicotească de câte ori o vedeau, a hotărât să ceară ajutorul soțului.

-Ionele, tu că ești din sat tre să-l cunoști pe unul inalt, care merge cam deșirat și îl cheamă Venea.

-Dapoi cine nu-l cunoaște pe trandașirul satului, îi răspunse Ionel soției.

-Apoi, iaca nu știu ce să fac că de la o vreme vine la magazin de mai multe ori pe zi și mă tot înghizuie cu complimente.

-Nu-l lua în seamă că el umblă cu coplimentele pe la toate fetele și femeile și cum celelalte deam nu-l iau în serios, încearcă norocul la tine.

-Eu nu l-am luat o vreme, dar deja a trecut la cerințe mai îndrăznețe. Mă tot iscodește când putem să ne întânim în doi să-mi arăte, stai ca am uitat cum o zis…..mmmmm…”cum se înfierbăntă sângele în vine ca lava unui vulcan în erupție”.

Ionel râse cu așa o poftă că o molipsi și pe Veruța și au cinat tot într-o veselie, numai se opreau un pic, priveau unul la altul și iar o porneau.

A doua zi, după adunarea generală a colhozului, agronomul începu vorba cu alți bărbați din sat, așa parcă mai într-o glumă, despre îndrăzneala lui Venea. Unii dintre ei au povestit că și la soțiile lor își încercase norocul Venea. Și așa din vorbă în vorbă cineva a venit cu ideia că ar trebui dat un pic la brazdă ”mirele satului” ca să-și știe locul și să nu tindă la soțiile lor.

Seara Ionel către Veruța:

-Soțioară am un plan. Ia, data viitoare când Venea vine iar cu serenade, dă-i de înțeles că mori de nerăbdare să stai cu el ”sub clar de lună”și ce-a mai zis el acolo mai departe…

-Ești nebun Ionele? Asta îmi mai lipsea mie acum.

-Tu ascultă până la capăt…

În linii generale îi fu expus planul. Veruța printre hohote de râs, după un timp căzu de acord, numai că nu promitea că n-o apucă iar hlizitul în momentul discuției cu Venea.

* * *

Vreo două zile lumea în sat nu înțelegeau ce-i cu ”trandașirul”, umbla cam pleoștit și cu privirea mai mult la botul pantofilor. Cum radiobaba lucrează cu o viteză de invidiat, peste doua zile toată lumea știa pătărania.

Venea, gătit ca un mire, parfumat de se simțea ”Șipr”-ul* rază de 2 mahalale, cu 3 trandafiri cam trecuți, rupți din grădină, se duse pe înoptate la Veruța, care, după cum credea el, îl aștepta singură și doritoare de iubire ca-n filme. Numai a ajuns la ușă, aceasta se deschise și Veruța il trase repejor în tindă iar apoi în casa mare. Acolo în semiîntuneric Venea încercă s-o strângă în brațe pe femeie, dar aceasta se retrase repede și când reveni alături de el parcă era mai mare, mai spătoasă.

-Hai măi Venea că eu tot vreu să simt vulcanul dragosei prin sânge, se auzi vocea lui Ionel.

Iar din coltul camerei incă niște voci de bărbat:

-Și noi tot!

Săracul om, mai nu i s-a oprit inima de spaimă. S-a întors spre ușă și dus a fost.

– Iaca iar rămânem în neștire, au început să râdă bărbații.

***

*”Шипр”(Șipr) – apă de colonie pentru bărbați, populară in perioada sovietică.

** Sursă imagine – imagini google.

Moș Ichim și însurătoarea

Dis de dimineață, când lumea aleargă de se împiedică cu treburile gospodărești, poți vedea plimbându-se prin sat un batrân călcând țanțoș, un pic șchiopatând (nu-și ia cârja cu el, să nu zică lumea că-i bătrân). Iși face treabă ba la poștă, ba la magazin ori chiar la primărie. Are treburi vajnice mereu de rezolvat, căci a fost toată viața ”brigaderi” nu coadă de sapă.

Faceți cunoștință cu Moș Ichim, scuzați, vă rog, nea Ichim căci, după cum zice dumnealui, nu și-a rupt nimeni dinții în …., cum să-i zic mai delicat, partea lui moale, ca să afirme că-i moșneag.

Pe vremea când era flăcău a fost un bărbat arătos de se certau mândrele după el. Și încrederea asta de superioritate a avut-o toată viața, chiar și acum, la bătrânețe i se pare că nu-i mire mai dorit ca el pentru gospodinele singure din sat. Această părere prea-mărită de sine insuși l-a făcut să-și trateze mereu cu superioritate soția Ileana, fie-i țărâna ușoară.

Dintr-o frumusețe de domnișoară, după numai câțiva ani de măritiș ajunsese să arate ca o babă. Toate grijile gospodăriei și copiii mereu au fost pe spatele ei. Și trebuia să mai meargă și la muncă, pe deal la kolhoz, unde nu-i scăpau privirile și șoaptele de batjocura ale mândrelor lui Ichim. Cu atâtea femei frumoase în sat, căsătoria nu a fost niciodată un obstacol pentru umblatul pe la mândre. Pe acasă trecea ca directorul prin kolhoz. Doar pentru a da indicații și a verifica daca totul s-a făcut după dorința lui. Cei doi copii, de când a decedata mama lor, trec pe la nea Ichim foarte rar și mai mult din datorie decât de dor și dragoste.

Numai trecuse un an de la decesul soției, că mirele s-a și împopoțat în hainele de sărbătoare și s-a pornit în cealaltă mahala s-o ceara de nevastă pe Doamna Nina, căreia îi decedase soțul cu vreo cinci ani în urmă.

Ea, a fost printre puținele domnișoare din sat care nu făceau parte din admiratoarele lui Ichim. Plecase la învățat și când venea acasă la sfârșit de săptămână nu putea să priceapă ce-i cu ”boala asta” a fetelor după un ”păun umflat în pene”. S-a întors acasă după studii împreună cu soțul Andrei, au lucrat până la pensionare la școala din sat, au crescut o frumusețe de fată și s-au înțeles și s-au ajutat reciproc toată viața.

Care erau avantajele, după părerea lui nea Ichim, pentru care a ales-o anume pe ea din cele câteva femei singure din sat? Căci omul a avut un an întreg să tot aleagă și să analizeze: încă mai era frumoasă, era gospodină, nu avea copii pe aproape să-l bată la cap, nu a auzit vreo dată prin sat să se vorbească că ar fi făcut scandaluri soțului și nu umblase ca unele cu dragostea pe ici colea, a fost femeie cumsecade.

Doamna Nina trebăluia prin ogradă fără vreun gând ori presimțire de marele ”noroc” ce se indreaptă spre ea. Auzind hămăitul câinelui privi spre poartă să vadă cine vine. Poarta se deschise încet și apăru un bărbat la costum și cu pălărie. La început nu-l cunoscuse și se întreba în gând oare cine-o fi îmbracat așa de sărbătoare într-o zi de lucru. Când oaspetele ajuse mai aproape femeia l-a recunoscut, dar au început să i se învârtă prin cap mai multe întrebări fără răspuns.

-Buna ziua în gospodăria neavoastră.

-Bună, bună, spuse gospodina pe un ton cam gânditor.

-Am venit cu o treabă la neatali, Nină.

Dna Nina îl pofti să ia loc la masa de sub nucarul umbros. Îl servi cu apă rece de la fântână pe care o adusese doar câteva minute mai înainte și întrebă ce treburi are omul.

-Apoi după cum bine știi, a trecut un an de când Ileana mea a murit.

S-o fi gândind să vândă casa poate, și să plece la copii” se roteau gândurile prin capul gazdei.

Iar Ichim continuă mai departe:

-Și neatali deja ești singură de vreo câțiva ani. Nu-i bun așa, când stă lumea singură. Bărbatului îi trebuie femeie și femeii, și mai tare îi trebuie un bărbat.

Când a ajuns sensul celor spuse la Dna Nina, ea s-a aplecat și a ridicat o frunză de jos, ca să nu vadă omul cu ce efort își ține ea hohotele de râs.

-Știindu-te femeie cumsecade și gospodină, m-am gândit că ar fi tare bine să ne împreunăm. Aș avea și eu pe cineva să mă îngrijească și tu n-ai mai fi singură, ai avea un bărbat la casă.

Gospodina începu să caute prin minte o frază mai potrivită pentru a trimite omu de unde a venit, dar așa educat și fără să-și dea de gol veselia care o apucase.

Văzând că femeia tace, bărbatul zicea mai departe:

-De trăit cred că om trăi la tine, că e mai aproape de centru și deja știi mai bine ce și cum. Eu nu am multe lucruri de adus. Am vorbit cu nepotu meu, Vichișor a lui frati-meu, sa vină intr-o zi cu căruța să mă ajute.

Când, Dna Nina, a înțeles că omul a venit nu ca s-o intrebe, ci mai degrabă s-o informeze de decizia luată și planurile deja făcute, a hotărât să-l pună la punct cu un pic de umor.

-Poate că ai dreptate, Ichime, dar oare ne-om împăca noi? Oare ne-om potrivi?

-Da ce potrivire trebuie, mă rog. Dacă mi-i face mâncare bunișoară și la timp, mi-i spăla hainele, îi avea grijă de gospodărie apoi nici eu n-oi striga la tine.

-Partea cu îndatoririle mele văd că o știi și am înțeles-o și eu. Dar tu, ca bărbat ce vei face?

Întrebarea l-a luat cam prin surprindere:

-Dapoi, eu, dă mă rog, așa câte oleacă pe ici colea. Oi aduce si eu uneori o căldare de apă, ti-oi pune sapa în coadă, oi ascuți-o, ca de prășit nu mai pot, nu prea mă țin picioarele.

Doamna Nina cunoscând foarte bine că nici în tinerețe când era voinic, nu l-a văzut nimeni gospodărind prea mult, continuă vorba:

-Andrei al meu, fie-i țărâna ușoară, foarte bun soț a fost. Noi toate le-am făcut împreună. Iar pe patul de moarte m-a făcut să-i promit că, dacă vreodată, voi dori să mă mărit iar, trebuie să aleg un bărbat care să mă respecte și să mă ajute așa cum a făcut-o el. Eu eram cu treburile prin casă. El făcea tot ce era de făcut afară. Până și ograda nu mă lăsa s-o mătur, zicea că mătura pentru ogradă e prea mare pentru mâinile de femeie. Iarna, el întindea hainele pe sfoară, ca să nu îngheț. El făcea focul. Toamna, la culesul viei,culegeam impreună, iar gălețile grele le căra doar el. Of, și cum îi plăcea să-mi aducă flori din grădină și câte un mic cadou de câte ori se ducea la oraș…, incheie cu un oftat profund.

Cu privirea pe ”mire”, doamna reuși să vadă toate schimbările de expresie și culoare de pe fața lui.De la confuzie, dubiu și neîncredere la ceva aproape de ciudă și indignare.

Nea Ichim, se ridică încet de pe scaun, luă pălăria pe care o așezase cu grijă alături încă la începutul discuției și porni încet spre poartă fără să zică nimic.

Doamna Nina așteptă cu mare greu câteva clipe, până când silueta lui dispăru după cotitură și începu să râdă cu poftă.

Bine că nu i-a spus că duminica Andrei făcea clătite pentru micul dejun, că altfel leșina nea Ichim aici la ea sub nuc de indignare.

 

  • Sursă imagine: Google imagini

Bunica și icoana

De câte ori mă gândesc la clipele copilăriei petrecute în casa bunicilor mei materni, îmi apare o imagine de curățenie totală. Dacă bucătăria, unde făcea focul și pregătea mâncare apare uneori cu lucrurile schimbate un pic din loc, ba cu măsuța rotunda mica in mijlocul camerei, ba rezemată de perete, ba cu un braț de lemne la gura sobei, etc., apoi, camera din față nu se schimba niciodată. Eu nici măcar nu am apucat vreodată patul nefăcut, căci în momentul când crăpam ochii, bunicii deja trebăluiau de mult prin ogradă. Și chiar dacă, stăteam mai puțin în casă și mai mult pe afară, gândul la bunici apare mereu însoțit de acea cameră. Simplă și impecabil de curată, cu o masă lângă fereastră și un pat din fier la peretele din fundul camerei, cu doua scaune in capetele mesei si o icoana mare pe perete. Icoana cu o ramă de un albastru deschis, o infățișa pe Maica Domnului cu pruncul Isus în brațe, avea un prosop lucrat de mâinile bunicii capetele căruia, agățau un pic mai jos de icoană, iar chiar dedesubt, pe pat, se afla teancul cu plapuma si perna frumos strânse. Imaginea aceasta îmi aduce lumină, căldură și multă dragoste, pentru că acestea erau trăirile și sentimentele mele când mă aflam acolo.

Această icoană a fost începutul drumului meu spre credință. În fața icoanei, îngenunchea neaca( bunica) în fiecare seară înainte de somn, tot zicea ceva încet făcând uneori semnul crucii și aplecând fruntea până la pământ. Ritualul mă fascina într-atât încât în una din seri am îngenuncheat și eu alături de neaca Varvara. Numai că eu nu știam care gest face parte din rugăciune și care nu, așa că, de fiecare dată când ea facea semnul crucii, eu repetam, când bătea mătănii, eu tot băteam și dacă cumva se nimerea s-o apuce vreo furnicătură la nas ori la ceafă și se scărpina, eu repetam gestul exact ca dânsa.

Eu nu știu cum a reușit ea să-și termine rugăciunea, ori dacă a ajuns s-o termine până la capăt în acea seară. În cealaltă cameră, bunelul își spăla picioarele și ne admira prin ușa deschisă, de câte ori eu repetam scarpinăturile pe la nas ori gestul de a-și așeza broboada a neacăi, în spatele nostru se auzea un icnet abea ținut. Când neaca s-a ridicat, bunelu a izbucnit în râs, bunica râzând și ea, dar așa mai contenit, m-a luat de mânuță m-a sărutat și m-a lăudat. Mi-a explicat cum se țin degetele și cum se face corect semnul crucii, cum se bate o mătanie și care gesturi nu fac parte din rugăciune.

Și din acea zi a început să-mi vorbească mai des despre ”bojica” care-i sus și le vede pe toate. În fiecare seară, deja cu lumina stinsă, în pat, făceam împreună semnul crucii pe pernă și repetam după ea ”Înger, îngerașul meu”. Am mai auzit această rugăciune, deja când eram mare, dar cu totul diferită de cea din copilăria mea, care suna așa:

Înger, îngerașul meu

Păzește-mi suflețelul meu

Cel de zi și cel de noapte

Pân la ceasul cel de moarte.

Sfânta cruce mă-ntărește

Sfânta lumină-mi este

M-am pornit pe-o cărărușă

M-am întâlnit cu o albinuță

Albinuța – stupușor

Stupușorul – făclioară

Făclioara s-a aprins

Raiul s-a deschis

Sfânta Cruce m-a cuprins.”

Când copiii mei au început să înțeleagă un pic, tot aceasta a fost prima rugăciune care au învățat-o de la mine și de la bunica lor.

Cu colinda

Chiar dacă zăpada se tot lăsa așteptată, copiii mari și mici de prin sat se pregăteau intens de sărbătorile de iarnă. Cei mai mici, învățau colinde și urături după sobă de la părinți și bunici, cei mai măricei, bătătoreau glodul, adunându-se in cete și repetând ce știau de anii trecuți și ce au reușit să mai prindă anul acesta.

Pășuța, mai mică fiind, se tot tupila pe după colțuri, de câte ori veneau băieții la frate-su Dumitru, și învăța din ascunziș toate cuvintele și melodiile lor. Vroia și ea cu colinda, dar știa că n-o să-i permită părinții să plece singură, așa că-și făcuse un plan.

Măi și ce bucurie pe tot satul, când, în ajunul Crăciunului i-a tras o ninsoare ca-n poveste. În dimineața de Crăciun era totul împodobit cu alb, o frumusețe ce bucura ochii celor mari și toată făptura celor mici.

-Ia te uită minune, ziceau bătrânii, au ariștanții noroc și anul ăsta. N-o să umble prin noroi. Fără omăt, parcă nici colinda nu-i colindă.

Pe la o vreme se aud strigăte la poartă:    

– Băi Dumitre, hai, ești gata?

Dumitru ia în grabă traista și căciula și dă să iasă din casă.

-Stai oleacă că merg și eu! se aude un glas pițigăiat de lângă ușă.

Cu un hălățel florat, pe alocuri încă murdar de noroiul din ziua trecută, cu o șalincă mare, încrucișată pe piept și legată la spate și încălțată în pâsle cu vreo două mărimi mai mari, era și Pășuța gata de colindă. Văzând că fratele se uită cam straniu și fără mare încredere spre ea, fata a adăugat:

-Eu tot stiu colinda voastră, toată de la inceput pân la sfârșit.

-Du-te fa de aicea, că eu mă duc cu băieții.

Tata s-a uitat cu milă la bărbița tremurândă a fetei și la ochii gata,gata să sloboadă un râu de lacrimi și zice:

-Treaba îi așa Dumitre, ori vă duceți împreună, ori stați ambii acasă.

Băiatului i-a picat cerul în cap. Ce-or zice băieții când l-or vedea cu mucoasa asta? Ei, dar și să nu se ducă nu poate, că el era șeful cetei. Cam cu jumate de gura, dar a zis:

-Hai mai repede.

Și tot cu ”mișcă-te, mai repede, mucoaso” ,a mers sărmana tot drumul. Să fi fost alta, s-ar fi întors acasă după primele blenduituri, dar ea nimic. După fiecare bleandă se ridica din troian, își scutura hăinuța și repede din urma lor. Printre vocile de băieți, auzeau gospodarii și o voce subțirică și ascuțită de fată. Pe unde smiorcăind de ciudă, pe unde tremurând de frig, dar n-a încurcat nici un cuvințel.

Rumeni pe obrajii pișcați de ger, cu degetele bocnă de frig, dar mulțumiți nevoie mare a năvălit ceata iar în ogradă la Dumitru și au colindat și aici, așa cum se și cuvenea. Tata i-a lăudat, le-a mai adăugat câteva nuci, dulciuri și câteva copeici în traistă și i-a poftit în casă. Dar băieții au împărțit între ei ce câștigaseră și s-a dus fiecare pe la casa cui îl are.

Mare i-a fost mirarea și ciuda lui Dumitru, când tata i-a cerut traista și a împărțit în două, frățește ce avea el acolo, făcându-i parte și surioarei.

Dumitru stătea lângă soba fierbinte, încălzindu-și măinile și picioarele și aruncând câte-o privire ucigașă soră-si: ”Nu-i de-ajuns că se ține de mine ca o lipitoare, ca o coadă, de mă râd băieții mereu, încă și jumate din câștig mi-a luat”.

Pășuța, la rândul său, avea un zâmbet de la ureche la ureche. Își privea minunată poalele curate lună de la hălățel iar cu mânuța în punguța cu bunătăți, tot număra nucile, dulciurile și bănuții câștigați : ” Nu degeaba am măsurat de adâncime toate troienele de pe drumuri, și haina mi s-a curățat și punguța s-a umplut.” Iar când se gândea că peste câteva zile vine Sfântul Vasile când se urează și se seamănă, apoi fericirea îi era și mai deplină.

Nea Artemon şi biserica

Nea Artemon, avea o „dragoste speciala” faţă de preoţi şi în genere, faţă de toţi slujitorii bisericilor. Uneori, ca s-o tachineze un pic pe soţie-sa,femeie credinciosă, căntăreaţă în strana bisericii din sat, îi zicea:

–         Auzi,femeie, eu când oi muri, nu vreau picior de popă prin ogradă.Să-mi chemi fanfara din raion,să mă petreacă cu veselie.

-Fie-ţi frică de Domnul,omule, că degrabă toţi o să ne ducem pe ceia lume, îi răspundea femeia,făcându-şi semnul crucii.

– Până oi muri eu, iadul deja va fi plin. Aşa că de nevoie o să mă ia Domnul sus în rai, replica nea Artemon zguduindu-se de râs.

„Dragostea” aceasta a lui, s-a început încă din copilărie, pe vremea grea de după al doilea război mondial,când maică-sa rămăsese singură cu 7 copii,şi numai ea ştia sărmana cum reuşea să le pună câte ceva în farfurii. Chiar dacă vremurile erau complicate credinţa în Dumnezeu îi ajuta pe mulţi să înfrunte greutăţile. Într-o duminică din Postul mare,l-a gătit maică-sa pe Artemon în hăinuţe vechi, cărpite dar curăţele şi l-a trimis la biserică să se împărtăşe. A mers foarte atent, să nu cumva să se murdăreasca, călcând cu grijă ca să nu dea peste vreo piatră mai ascuţită, căci era desculţ, până la uşa bisericii. Şi-a făcut semnul crucii, aşa cum îl învăţase cei mari şi a intrat în biserică.După ce a ascultat slujba, s-a pus şi el în rândul pentru cei doritori de împărtăşanie.Cănd i-a venit răndul, a deschis cuminte gura, a luat păinea şi vinul sfinţit şi a rostit un „bogda prosti” timid, vrând să se întoarca şi să plece. Preotul l-a apucat de mânecă şi l-a întrebat privindu-l în ochi:

–         Da in farfurioara pentru daruri nu pui nimic,băieţele?

Băieţelul, cu capul în jos şi cu voce tremurândă, şopti  intrând în pământ de ruşine.

–         Nu mi-a dat mama, că nu are.

–         Pentru Casa Domnului trebuie să găsească.Să-i zici data viitoare când te-a trimite să caute bine şi să-ţi dea o capicuţă pentru biserică.

Drumul până acasă l-a făcut micuţul Artemon pe bâjbâite, căci ochii erau păiengeniţi de lacrimi.

Au trecut anii, incidentul s-a dus undeva în fundul memoriei, dar nedragostea faţă de slujitorii bisericii s-a tot accentuat pe parcusrul vieţii. A nimerit de câteva ori, tot prin Postul mare, la mese cu preoţi şi dascăli, care nu s-au ruşinat să înfulece cărniţă împinsă cu un păhărel de vin bun, justificându-se cu replica: „ Nu-i păcat ce intră, fiule. Păcat e ceea ce iese.”

A mai intrat el o dată în biserică, la propria cununie, că aşa era obiceiul şi nici nu vroia să-şi supere mireasa. Copiii i-a botezat soră-sa pe acasă, căci în timpul Sovieticilor nu era bine văzut omul credincios. Şi aşa i-a cam trecut toată viaţa fără vizite la Casa Domnului.

Când a venit perioada Independenţei, şi au început să se redeschidă bisericile, îl ia tanti Parascheva cu binişorul şi-l convinge să se ducă iar să se împărtăşe. Ei, ce nu face un bărbat numai să aibă pace în casă. Şi-a călcat pe promisiunea dată cândva de a nu mai merge la biserică, şi-a îmbrăcat costumul de zile mari şi s-a dus la slujbă.

Soţia îl aşteaptă acasă cu nerăbdare şi cu o speranţă în suflet, poate totuşi va reuşi să-l aducă pe drumul drept. Numai a intrat în casă şi-l ia la întrebări:

–         Cum?

–         Iţi zic deodată că mâna nu i-am pupat-o, m-am făcut că n-o văd când mi-a întins-o.

–         Te-ai spovedit?

–         Dapoi cum. Fără asta nu împărtăşea. M-a întrebat de cănd n-am fost pe la biserică şi i-am zis că de la cununie.

–         Da el?

–         Da el întreabă: Cum aşa, fiule? Nu se poate. Da de ce nu ai fost?

–         Şi tu?

–         Eu, i-am zis că am fost la „zarabotkă”(muncă,câştig) în fundul Siberiei şi acolo nu era biserică.

Şi se pune nea Artemon pe râs cu o poftă de se auzea şi în mahala.

–         Măi,păcătosule, ce eşti tu. Dapoi eu te trimit să te speli un pic de păcate şi tu faci mai multe? Iartă-l doamne, că nu ştie ce face, a mai adăugat tanti Parascheva, făcânduşi de câteva ori semnul crucii.

Şi de atunci n-a mai încercat soţie-sa să-l bisericească, temându-se să nu-l îngroape şi mai mult în păcate. Lui,însă tare îi mai plăcea să glumească cu ea, de câte ori aceasta se întorcea  de la biserică:

-Ia, femeie, dă-te mai aproape, să te pipăi la spate, să văd dacă încă nu au început să crească aripile.

– Nu-l supara pe Dumnezeu, omule?

-În Dumnezeu cred, dar in popă şi biserică nu. Dar aripile ia şi le creşte, că m-oi apuca şi eu de picioarele tale, când ţi-i lua zborul şi oi fi cu tine şi pe lumea ceilaltă.

Zămbea şi femeia, înţelegând că n-o face din răutate.Aşa a fost el mereu mai glumeţ, mai jucăuş. Nu degeaba îi căzuse tronc la inimă cu mulţi,mulţi ani în urmă.

Da la funerarul lui, totuşi, a chemat preotul să-i facă rânduiala ca la toţi creştinii.