Remediu băbesc

De două zile, în gospodăria lui Vasile Păpănaș se petrec lucruri stranii. Cam din oră în oră, ori chiar mai des, iese Vasile din casă ca o rachetă de pe Cosmodrom și se îndreaptă spre fundul grădinii unde se află ușurătoarea. Și poate că învălmășeala ar fi trecut neobservată, dar bărbatul era de fiecare dată îmbrăcat într-un halat colorat de-a maică-sii, care de la viteză și vânt fâlfâia în toate părțile și se vedea de deprte.

La a treia zi, pe poartă a intrat grăbită doctorița Lenuța. Mătușa Frăsina chiar de la poartă a început a se văicăra:

-Of, fată hăi, deam nu știu ce să-i fac, orez aproape crud și apă de orez i-am dat și nu-l ajută. Se usucă văzând cu ochii, oare ce l-o apucat săracu?

Ajungând în casă și văzându-l pe Vasile în halatul înflorat Lenuța s-a uitat mirat și întrebător la ambii.

Vasile, palid și cu ochii în fundul capului dar rușinat de-a binelea și de halat și de situație în general a bolmojit sub nas:

-Când mă apucă borfăiala ap nu am timp de nimic.Până ajung la ubornă deam îi mult, dacă mai trebuie sa deschei și să dau pantalonii jos apoi nu mai reușesc la timp. Deam am pățit-o.

Lenuța a făcut întrebările necesare, și i-a lăsat pastile și indicatii despre dieta pentru zilele următoare, apoi a luat-o la fugă spre punctul medical. Acolo, la ușă, deja era așteptată de mătușa Anica, fosta soacră a lui Păpănaș.

-Buna ziua, mătușă. Da, matale ce cauți aici?

-Ei, Lenuță, nici nu știu cum să-ți zic, că mi-i cam rușine. Moșneagul meu s-o încuiet iar. Tu știi că el nu vrea să bee doftorii nici în ruptu capului, după ce s-o umflat ca un balon de la niște doftorii care le-a luat cu vreo 20 de ani în urmă. Dar poate ai ceva așa să-i pun în mâncare ca să nu simtă.

– De când îi constipat?

– Ce ai zis, Lenuță?

– De când s-a încuiat, mătușă, de cănd nu merge afară?

– Aaaaa. Ei, el problema asta o are de mulți ani. Dar mi-o făcut o babă de la sor-mea din sat o amestecătură de ierburi și fructe de soc îmbătate în rachiu de cel tare, fiert de două ori și în fiecare seară, înainte de somn îi puneam două linguri de leac într-un pahar cu apă și el îl bea. Și era tot bine.

– Și acum nu-l mai ajută?

– Ei da. Nu știu ce-am făcut, uituca de mine, cu garafa cu leacuri. De câteva zile n-o găsesc și gata. Ori am pus-o undeva și am uitat, ori mi-o luat-o cineva, că de obicei, o puneam la intrare in beci , chiar pe prima scară.

Doctorița a dat din cap zâmbind:

– Da ce-i cu satul acesta azi. Unul s-a încuiat altul s-a descuiat prea tare. Veneam acum de la fostul matale ginere. De două zile nu iese din veceu, l-a apucat diareea.

– Ce l-a apucat?

– Păntecăria, mătușa, păntecăria. Uite, dacă moș Ion nu vrea tablete, îți dau acest ceai și această tinctură. Ceai îi faci de vreo 4 ori pe zi, iar tinctura ii dai câte o linguriță înainte de fiecare mâncare. Dacă nu-i trece, va trebui să-i dăm ceva mai puternic.

Ajungând acasă, mătușa îi făcu ceai și cât moș Ion își lua ceaiul, ea se porni pe râs cu așa o poftă, așa din senin, că moșul s-a speriat:

-Ce te-a apucat Anică? Ți se duce minte de bătrânețe?

Mătușa a încercat de câteva ori să se liniștească și să-i explice, dar nu se putea opri din râs. Tot dădea din mână, adică amuș îți zic. După câteva momente, când se liniști un pic și după ce își șterse lacrimile, mătușa i-a zis.

-Tot este o legătură între tine și Păpănaș. Tu nu te poți duce afară dar pe el l-a apucat cufureala. Mi-o zis acum doftorița că de câteva zile i s-o dezlegat mațele și stă mai mult la ubornă decât în casă.

Și iar o apucă hohotele pe mătușa Anica.

Moșului nu i-a părut de loc amuzantă situația:

-Cine știe cu cine și ce a crăpat, bețivul dracului. Ferice de Dorica noastră că l-a lăsat la timp și nu și-a stricat viața.

***

Mai trec două zile, moș Ion cu ceaiurile de la Lenuța rezolvă constipația, dar Păpănaș, așa și aleargă din oră în oră în halat colorat până în fundul grădinii. Doctorița Lenuța nu înțelege nimic. Chiar și după ce i-a mărit doza de leacuri, nu sunt schimbări spre bine. Ceva nu era bine, ceva nu spunea Vasile ori nu respecat indicațiile. Decisă să rezolve misterul, Lenuța se apucă de interogații. Mai întâi a vorbit cu mătușa Frăsina, care a asigurat-o că face mâncare după lista care i-a lăsat-o ea în prima zi și medicamentele tot matușa le pregătește și i le dă feciorului. Se mută cu întrebările la Vasile:

-Măi, Vasile, treaba îi gravă. Dacă nu oprim diareea trebuie să te trimit la spital ori mori. Uite în ce hal ai juns. Spune drept ce ai baut și ce ai mâncat în ziua dinaintea problemei?

Vasile se concentrează și enumără tot ce a mâncat in acea zi și deasemenea menționează că a băut și un păhărel de rachiuaș de cel bun și tare. Nimic din cele mentionate ar fi putut provoca diareea. Nici mâncarea, nici rachiul. Lenuța, deja începea să intri în panică, deja vroia să cheme salvarea, cine știe ce problemă gravă are omul.

Vasile sări iar de pe pat și ă tuli afară.

În timp ce ațtepta să revină bolnavul, doctoriței, ii atrase atenția, lângă pat, un pic după perdică, o sticlă stranie cu o etichetă scrisă de mână. Lenuța ridică sticla, încercă să citească eticheta, dar era atât de ferfelițată și ștearsă că nu se înțelegea nimic. Lichidul avea o culoare intunecată, aproape neagra iar la fundul sticlei se vedea ceva foarte asemănător cu plantele. Deschise sticla si o aduse mai aproape de nas, dar o înlătură repede. Era tărie, rachiu ori spirt împreună cu alte adaosuri care dădeau un miros straniu. Vasile se întoarse, abia mergând.

-Da aici ce ai, Vasile?

-Aici îi rachiu de care am băut atunci și de care mai beau si acum câte un păhărel să mă întăresc. Rachiul strânge la pânce, așa zice lumea.

-Măăăi, Vasile, ce are sticla asta în afară de rachiu? Ce ai pus tu acolo?

-Dapoi, că eu nu știu ce are. Mi-o dat-o un prieten cadou.

Toată lumea știa care-s prietenii lui Vasile și doctorița tot. Și mai știa că prietenii lui când au o sticlă de băutură o beau singuri nu o dau la alții. Doctorița îi spuse răspicat:

-Care prieteni? Să sunăm la ei să ne spună. Tu înțelegi că ceea ce-i în sticla asta ar putea să te omoare? Sticla are vreo 2 litre, tu ai băut-o aprope toată. Hai, dacă vrei să scapi cu zile trebuie să aflăm ce-i în sticlă.

Vasile se sperie un pic, dar și să spună de unde-i sticla îi era rușine. Doctorița se uita la el întrebător. Vasile tăcea, dar se vedea că duce o luptă crâncenă între a spune ori nu. În cele din urmă dorința de a trăi și a se lecui a luat vârf rușinii.

-Am furat-o de la soacră-mea. Eram într-o seara cu băieții și cum nu aveam ce bea, am hotărât să mă duc la ei, că știu unde ține cheia. Să mă răzbun pe ghiuji, că din cauza lor, Dorica mea m-a lăsat. După ce am umplut borcanul cu vin din poloboc, la ieșirea din beci am văzut această sticlă și am luat-o. Știam că baba uneori pune nuci și alte ierburi în rachiu să le dea culoare și miros. Am încuiat ușa, am pus cheia la loc și gata. Vinul l-am băut cu băieții, dar garafa am lăsat-o pentrru pohmileală.

Cât Vasile își depăna istoria, doctorița își aminti de mătușa Anica și remediul lui Moș Ion care a dispărut ca prin minune. S-a rezemat de perete, a pus capul în mâini și a început a hohoti. Vasile s-a sperit, a crezut ca plânge:

-Doamna doctor, am să mor? Știi cumva ce-i în garafă?

Lenuța începu să hohotească și mai tare. Ridică capul din palme și printre hohote de râs i-a zis că o să moară de prostie și beție.

A doua zi și încă multe zile după aceasta, satul a tot dus-o într-o veselie. Iar mătușa Anica, a hotărât să nu-l mai dea la poliție pe fostul ginere,caci după spusele ei ”a avut grijă cel de sus să-l pedepsească”. Dar locul cheii de la beci l-a schimbat, așa, pentrru orice eventualitate.

Muzeul(Casa Mare)

Au moldovenii o parte a casei folosită foarte rar. De acolo ies mirii și miresele, acolo se fac mesele la sărbători și tot de acolo se începe ultimul drum al moldoveanului (sau cel putin așa era cândva).

Tata îi spunea în glumă ”muzeu”. Mama îi zicea ”Casa mare”. Pentru mine era un fel de peșteră a comorilor. Îmi plăcea să mă strecor în muzeu ca să nu mă vadă nimeni, nu pentru că ar fi fost o zonă interzisă, ci ca să nu știe nimeni unde sunt și să nu mă întrerupă de la explorare. Acolo se păstrau cele mai frumoase și mai bune lucruri din gospodărie, hainele de sărbători ale tuturor membrilor și zestrea mamei. Se menținea mereu o curățenie impecabilă și avea un miros specific a covoare și busuioc. Mă străduiam să mă duc  ziua, ca să nu fiu nevoită sa aprind lumina și să pot rămâne căt mai mult timp nestingherită. Cele două ferestre lăsau să strecoare destulă lumină ca să nu fie întuneric de tot, dar nu luminau pe deplin acea cameră enormă care și în timpul celei mai luminoase zile, rămânea într-o penumbră fascinantă.

Eu, cel mai dezorganizat membru al familiei, aveam atâta grijă să pun fiecare lucrușor la locul lui înainte să plec încât nimeni nici nu se pricepea că am trecut pe acolo. Și nu pentru că m-aș fi temut de ceartă ci pentru că în mintea mea acea cameră așa trebuia să fie mereu, ideală, pentrru a-și păstra farmecul și aerul de mister.

În fiecare vară scoteam covoarele și pernele la sorit în fața casei, iar mie îmi plăcea să le privesc cât de frumoase sunt în lumina soarelui, cât de vii sunt culorile broderiilor și covoarelor.

Am păstrat fascinația pentru casa mare pe tot parcursul vieții. Și acum mai am această ”boală”. De căte ori merg acasă îmi petrec câteva ore bune în acel loc sfânt, chiar și pe timp de iarnă, pe frig căci nu se încălzește casa mare la noi acasă. Îmi iau cojocul tatei ( il avea încă din tinerețe, tata s-a dus iar cojocul încă mai ține cald când i se cere) și mă apuc de cotrobăit prin toate dulapurile.

Albumele cu fotografii nu-mi mai place să le văd singură, prefer să le iau, să mă duc lângă mama și s-o tot întreb de fiecare fotografie: ”Da aici unde ești? Da cu cine? Da cand?” Au atâtea istorii interesante , unele mai triste, altele mai hazlii și stăm de fiecare dată ore în șir deasupra lor.

Ultima dată am avut norocul să merg acasă în toiul verii pe timpul când se sorește zestrea.

Felicitări profesorilor și învățătorilor

Toată copilăria am fost înconjurată de învățători și profesori. Jumătate din familia mea sunt ori au fost dascăli: mama, matuși, unchi, verișoare. De pe când eram încă foarte mică și mă lua mama uneori cu ea la școală, vroiam să fiu învățătoare. Stăteam în ultima bancă, unde mă instala mama cu o foaie și câteva creioane și o priveam cu o fascinație deosebită. Scria ceva pe tablă, gesticula, explica. Ea era eroina mea, eu vroiam să fiu ca dânsa.

A fost ceva firesc pentru mine să aleg profesia de învățător când a venit vremea alegerii. Am avut norocul să fac studiile la Ploiești. Cinci ani petrecuți la Liceul Pedagogic cu profesori minunați, cu multă carte și foarte, foarte multă practică, au făcut din mine învățătoare.

Doar un an am lucrat la școală, dar l-am lucrat cu atâta entuziasm și dragoste de copii și de profesie, că mi-l amintesc ca pe unul dintre cei mai mulțumitori ani din viața mea. Vedeam rezultatul muncii mele în fiecare zi. Aveam 19 ani, eram un copil mare printre copii mici. Poate asta m-a ajutat să fiu aproape de ei, in jocurile lor, în retrăirile și greutățile lor sau poate dragostea pe care am avut-o mereu pentru copii.

Cea mai vie, chiar și dupa 25 de ani, a rămas amintirea despre matineul de Crăciun. Stătusem câteva nopți la alcătuirea scenariului. Copiii se pregătiseră foarte bine. Unul din părinți promisese să aducă un brad frumos, iar noi confecționasem o mulțime de jucării pentru a-l împodobi. Cu doar o oră înainte de matineu, părintele cu bradul își cere scuze că nu va reuși să-l aducă. Doamne, ce panică în suflet, ce dezamăgire pe chipurile copiilor care așteptau să-și pună operele de artă pe crenguțele bradului. Și acum? Îmi arunc privirea cu disperare prin clasa și dau cu ochii de un ficus.

Copiii la început s-au uitat cam cu neîncredere la planta care am târât-o in fața clasei, unde trebuia să se petreaca toată festivitatea. Dar după ce le-am spus că nu bradul face sărbătoarea ci noi o facem și nu are mare împortanță daca jucăriile sunt agățate pe brad ori pe alt copăcel, vor fi tot atât de frumoase, s-au bulucit toți să-și afișeze jucăriile pe ramurile ficusului. Până la urmă a ieșit o sărbătoare veselă și frumoasă cu cântece, poezii și dansuri în jurul ficusului împodobit.

După acel an de învățătorie am mers la facultate iar după facultate am plecat prin lume.

Am schimbat mai multe profesii de-a lungul anilor, dar în suflet, oricum am rămas învățătoare. A fost visul meu din copilărie, realizat și lăsat deoparte în favoarea altor planuri și necesități.

Felicitări și mulțumiri mamei mele, care mi-a sădit semința în suflet!

Felicitări și mulțumiri tuturor profesorilor din viața mea!

Felicitări colegelor mele de Liceu, celor care și-au dedicat viața profesiei și celor care din anumite motive au ales alt drum, dar sunt sigură că păstrează în suflet profesia și amintirile despre momentele de ”Învățătorie”.

Timbrele

În una din vizitele mele la oraș pe când eram de vreo 11 ani, trecând pe lângă un chioșc unde se vindeau reviste și ziare, am observat câteva timbre frumoase. Cum aveam acasă o mică colecție de timbre, începută încă de surorile mele, am hotărât să contribui și eu cu câteva. Am scos portmoneul, am numărat copeicile și văzând că am de ajuns, mă apropii mândră de ferestruica chioșcului.

-Bună ziua!

-Добрый день (buna ziua în rusă) , se aude din dosul ferestruicii un glas de femeie.

Un moment am rămas blocată, dar mi-am revenit repede căci limba rusă o înțelegeam bine și de vorbit, dacă trebuia, tot mă descurcam, doar eram copil eminent la școală. Mă dau mai aproape, mă holbez mai bine si văd o doamnă mare și rotunda cu părul scurt și creț care mă privea în așteptare. Eu îmi dreg bine glasul și îi zic frumos și educat:

-Скажите пожалуйста, сколько стоит (îmi spuneți ,vă rog, cât costă)… și mă blochez. Cum oare se zice la timbru în rusă.

Răscolesc prin toate colțurile minții și nu dau de cuvântul potrivit. Doamna mă privește nerăbdătoare :

-Сколько стоит что? (cât costă, ce?)

-Сколько стоит один тимбр (căt costă un ”timbru”, spus în română), i-am răspuns eu repede adaptând cuvântul românesc ”timbru” la limba rusă și arătând cu degetul spre ce doream ca să mă înțeleagă mai bine.

-Это марки, девочка. Как тебе не стыдно? Tакая большая а русский язык плохо знаешь. (Acestea sunt timbre, fetițo.Cum nu ți-e rușine. Ești atât de mare iar limba rusă nu o cunoști bine)

Mă năpădise așa o rușine și o ciudă, că nu am mai așteptat să-mi zică doamna prețul și să îmi aleg timbrele. M-am întors și dusă am fost..

Să fi fost mai mare și mai îndrăzneață aș fi întrebat doamna de ce nu cunoaște limba țării în care trăiește. Dar eram doar un copil.

Felicitări tuturor cu Ziua Limbii Noastre. Să dea Domnul ca fiecare copil să-și poată vorbi cu mândrie limba strămoșilor pe pământul strămoșesc.

Idei încoronate 8

                                                           Brodatul

Atunci când simt că mi se duce pământul de sub picioare, eu brodez. Atunci când simt că în suflet e furtună iar gândurile fac vijelie între urechi eu brodez. Este modalitatea mea perfectă de a controla stresul și de a aduce curcubeul după ploaie.

Cele câteva broderii făcute de mine sunt pagini din istoria mea, pagini pe care doar eu le pot citi. Fiecare lucrare are istoria ei, ori mai bine zis, orice istorie sau perioada complicata din viața mea este prezentă printre firele unei broderii.

Pe măsură ce acul și firele colorate umple golul pânzei eu mă dezleg de la realitate, furtuna se liniștește iar sufletul își găsește pacea.

Ultima lucrare mi-a luat câțiva ani buni s-o aduc la sfârșit.

Are atâtea momente triste si pline de disperare cusute printre culorile ei, dar îmi aduce doar liniște când o privesc. Acesta a fost psihologul meu în ultimii ani. A mai rămas doar să-i fac o băiță, să-l pun în ramă și să-l afișez lângă ceilalți ”psihologi” .

Care este modalitatea voastră de a restabili echilibrul interior?

Idei încoronate 7

Bilanțul trândăviei

Hai, că a dat Domnul și ne-au permis să ieșim mai liber de prin bârloage.  (Nu că eu n-aș fi ieșit până acum din casă chiar deloc, dar acum deam o fac cu voie). Făcând bilanțul la o lună și ceva de lenevit, am ajuns la concluzia că nu e bine. Eu nu mă mai recunosc, asta-i tragedie, oameni buni. Am început într-o doară cu un capăt de perdică și am terminat cu bietul motan, bine că nu am papagali, precis treceau și ei prin lăutoare.

Din cauza gospodinelor de pe facebook cu operele lor culinare, hai și eu, azi un colăcel, mâine o plăcințică, peste vreo 2 zile o tortă. De când sunt eu nu am stat atâte ore pe zi la bucătărie. Plus la toate mai am și două vecine cu suflet mare, care nu se mulțumeau cu trimisul fotografiei dar mă chemau la degustare. Ca urmare, am umplut oglinda. Câteva kile în plus. Nici măcar nu pot să mă mir de unde s-au luat.

Dapoi vine vara, acum încearcă Marie și intră în rochițele de vară ori în costumul de baie. Voi știți cât de greu se aruncă aceste kile?

De la stres, câteva zile la rând am urcat la etajul 11 pe jos iar seara mancam numa salata ori supă. Acum m-am liniștit, mare problemă… plus kg ,minus kg.

În primul rând la vârsta mea, femeile încep să-și facă operații plastice ca să ascundă ridurile. La mine procesul e natural, mult mai ieftin și deosebit de plăcut. Cu cât mai multă slănină sub piele cu atât mai întinsă pielea.

În al doilea rând, anul acesta au zis că la plajă o să mergem doar cu mască. ”Lepota”, când mi-oi afișa o mască pe jumate de față și o pereche de ochelari pe cealaltă jumătate ap să vă văd eu cine va ghici cine-i gogoașa care se rostogolește pe plajă.

Acest  sezon balnear va fi neobișnuit și interesant. Mai ales la plajele nudiste, cu mască pe față și cu pardonul gol.

Idei încoronate 5

Pisoiul și carantina.

Înainte să înceapă toată învălmășeala aceasta cu virusul, pisoiul meu avea o viață de invidiat. Mâncărică la timp, toată casa la dispoziția lui, se tolănea toată ziua ba într-o cameră, ba în alta în dependență de ora zilei și fereastra în care bătea soarele iar seara, după ce venea fic-mea de la școala, mai avea dreptul și la câteva ture de zbânțuială prin casă. Pentru toate acestea, trebuia să rabde un pic de pupătură și mângâială dimineața și un pic seara.

De câteva săptămâni, sărmanul motan nu înțelege cu ce a greșit și cu ce a păcătuit. Numai, numai se tolănește la soare să lenevească, hop apare fic-mea cu: ” Dolfy frumosul, pufosul, dă să te pup oleacă. Vin la mine în brațe…” Când se satură fata și îl lasă în pace, apar eu cu :” Frumusețe pufoasă, dă să te pupăcesc un pic, vino să te mângâi un pic.” Și așa toată ziua. Noi cu fic-mea râdem uneori că trebuie să avem grijă să nu se arunce de la etajul 11 de atâta dragoste.

Și când biata creatură se împăcase deja cu noua avalanșă de dragoste, vine alta pe capul lui.

O femeie ”gospodină” când se apucă de spălat un capăt de perdică ap nu se oprește aici, spală tot și pe toți.

Dacă ar fi știut motanul ce il așteaptă, apoi dimineață, când a sărit la mine în pat după porția de mângâiere, la sigur îmi scotea ochii.

Acuș are două ore de când se tot linge și se tot spală, după ce l-am lăut. Se linge și se tot uită la mine de mă iau fiorii. Deseară imi închid camera când mă culc, altfel precis se răzbună. Până mâine poate i-o trece ciuda. Sper să se incheie carantina cât mai curând, nu cumva să-i vină iar rândul la lăut.

Idei încoronate 4

Ultima vreme, mă uit la lume mai mult de sus, de la înălțime. E frumos, e liniște, se vede marea, se văd munții, se vede râul. Partea tristă este, că le pot doar vedea din depărtare, nu pot să simt nisipul și să aud valurile mării, nu pot să respir aerul cu miros de eucalipt din munți.

Ieri a trebuit să merg până la lucru și am mers vreo 20 de minute pe jos. Parcă sunt aceleași ulicioare, dar nu le mai recunosc. Nu-mi recunosc orașul luminos, cu oameni veseli și plini de viață. Cafenelele din care, de obicei se auzeau râsete și vorbăraie, ori sunt închise ori vând cafeaua în pahare de unică folosință la ușa. Persoanele, care odinioară intrau în vorbă unii cu alții în timp ce-și serveau cafeaua, acum sunt tăcuți și triști. Păstrează distanța, își iau păharul de plastic ori carton și fug repede care și unde. Străduța pietonală cu magazinașe micuțe care mai ieri mișuna de lume, care zumzăia ca un roi de albini, acum e pustie și mută. Am ajuns să trăim într-o lume mută, tristă și fără copii pe străzi. Maturii mai ies afară, copiii stau de aproape o lună ascunși în case. Nu știu care e situația reală ( nu cred că o vom ști vreodată) și cât timp vom mai fi nevoiți să trăim ca șobolanii ascunși și cu frică de lume, dar mă îngrozește modul cum ne afectează psihologic toată nebunia aceasta.

Sper, din tot sufletul să revenim cât mai curând la viață, sănătoși la minte. Nu mai priviți atâta știrile ,nu mai postați toate grozăviile care le găsiți pe net. Aveți grijă de sănătatea voastră mintală și sufletească. Folosiți mai bine acest timp pentru a citi o carte, pentru a învăța ceva nou, pentru a reflecta. Iar dacă ieșiți in stradă, la magazin ori doar să duceți gunoiul, nu uitați să zâmbiți. Zâmbiți chiar dacă nu cunoașteți persoanele întâlnite, zâmbiți chiar dacă nu întâlniți pe nimeni, zâmbiți pentru câ zâmbetul alungă spaima și neliniștea din sufletele noastre.

Idei încoronate 3

În primul rând țin să vă anunț că sunt bine. Am avut și eu așa olecuțică de problemă cu gâtul, dar a trecut.

Vineri, la etajul 11 am avut sărbătoare la pătrat. Două săptămâni de când fic-mea n-a ieșit din casă și ultima zi de ”școală”.

Replica fiicii, care m-a ucis:

-De mâine, în sfârșit, sunt în vacanță.   ( Ce-i drept, aceste două săptămâni, lecții făcea mai ceva decât pe timp de școală).

Sărbătoarea am făcut-o cu minim de participanți: eu, ea și motanul, dar în cel mai popular loc al casei, balconul. Înainte, ieșeam la balcon doar eu, dimineața când îmi luam cafeaua. Acum, la orice pas ieșim să vedem cum e timpul, să bem ceaiul, să citim sau să stăm să ne încălzim la soare.

Eu, un pic îngrijorată, îmi întreb odrasla dacă nu i s-a făcut dor de mers afară, dacă nu-i pare situația oprimantă. Da ei nici în bască nu i-i. Mi-a enumerat toate chestiile interesante care le are de făcut în casă: vreo 7 cărți cumpărate și necitite încă, pictură, pian, Play Station, filme, tolăneală, alintat motanul și s-o învăț să brodeze în cruciuliță.

De la o lune, la noi aici la înălțime e șezătoare. Lucrul manual merge strună. Privim filme, brodăm și discutăm mult. Ne amintim de atâtea întâplări și bazaconii, mai ales de pe timpul când fecior-mio încă mai trăia cu noi. Ne povestim lucruri pe care încă nu am apucat să ni le spunem până acum. Discutăm pe teme diferite și rămân trăsnită de maturitatea și înțelepciunea gândurilor ei. Și îmi tot dă târcoale o întrebare: Cum oare o hăbăucă ca mine a reușit să aducă pe lume și se educe așa copii înțelepți. Minune, nu alta.

PS. Felicitări tuturor cu ziua minciunilor. Cât de cinstiți nu ne-am declara, oricum măcar uneori și tot am mai scăpat câte o minciunică. 😉

Idei încoronate 2

Astăzi mi se făcuse cam lene să scriu, dar pe urmă, mi-am dat seama că de nu zic nimic astăzi îți mai crede că m-am lăsat bătută de o neputincioasă de răceală. Nu de alta s-or mai porni unii, care-s pe aici mai aproape, la priveghi și nu se cuvine să încălcați carantina. Var-mea de peste drum, suflet blând și săritoare la nevoie, deja a zis că lumânarea mi-o ține prin internet. Nici carantina n-o încalcă, nici pe mine în întuneric nu mă lasă.

Aceasta mi-a amintit o întâmplare asemănătoare de acum câțiva ani dintre mamele noastre.

Pe atunci, var-mea locuia în același bloc cu mine dar la etaje diferite. Mamele noastre veniseră pe ospețe și cum noi eram cam toată ziua la lucru, ele, toată ziua se plimbau. Mama mea ajunsese să cunoască mai bine orașul decât mine.

Aveau ambele cam vreo 70 de ani, să dea Domnul să ni le țină sănătoase încă mulți ani înainte. În una din zile, de diminecioră, mama o sună pe cumnat-sa să combine ruta. Mătuș-mea se jeluie că nu se simte chiar bine și cred că nu se mai duce nicăeri. Mama îmi cere o lumânare, eu i le arăt pe toate, ea o alege pe cea mai mare, rămăsese la mine de la niște ”credincioși” care o aduseseră tocmai de la Santuario de Fatima. Eu o întreb ce-i trebuie. Ea îmi zice să merg cu ea.

Ne coborâm la etajul vară-mii, batem la ușă, deschide var-mea, ne salutăm.

Mama:

-Unde-i frumoasa cea bolnavă?

Var-mea:

-În sală.

Trecem în sală, mătuș-mea fără nici un gând, mama scoate lumnăroiu de după spate:

-Eu, cumnată, iaca am grijă de tine. Ți-am adus lumnarea, nu cumva să mori pe întuneric și să nu găsești drumul pe lumea cealaltă.

Am râs toți cu poftă, mai ales mătușa.

**

Cu răceala o duc bine, adică ea încă nu s-a dus cu totul, dar eu încă nu m-am lăsat de tot. Tratativele continuă dar deja sunt pe sfârșite.

Și cum ziceam ieri, gospodinele, acum cu atâta stat în casă, s-au scăpat la curățenii și gătit, iar astea cu Facebook, postează fotografii cu bunătăți de dimineață până seara. Și doar v-am rugat, să aveți un chiculeț de ”sovisti”.

Ia uitați-vă ce ați făcut voi din mine.

Eu colaci și pâine coceam numai din Paște în Crăciun.

Nici nu-i spun mamii, s-a speria sărmana.

P.S. Colacii sunt pentru fic-mea,  ei îî place multă coajă.

Și nu pentru gropari cum m-au întrebat unii, un pic mai devreme. Deam se apuca și groapa să mi-o sape numai să se pricopsească cu un colăcel.

Ce înseamnă să ai noroc de neamuri.