Idei încoronate 1

Și dacă tot a intrat în modă să scriem și să postăm despre noul virus, care a bagat toată omenirea prin bârloagele lor, ap dă să scriu și eu nițel.

Treaba asta la început părea o glumă, vorba unui om ”deștept”: așa olecuțică de probleme cu nasul, și trece.

Când au fost depistate primele cazuri la noi în orășel (pentru cine nu știe, locuiesc la sudul Portugaliei, într-un orășel turistic cu peste 50 000 locuitori) și s-au închis 2 școli, lumea părea parcă îngrijorată, unde nu te întorceai se vorbea doar de virus. În rest, cafenelele lucrau, magazinele lucrau, toți își continuau rutina. Când s-au închis toate școlile în Portugalia (luni 16 martie), agitația a devenit un pic mai mare, lumea încă mai mergea la lucru, dar mai rar prin cafenele și mai des pe la magazine după hârtie de veceu :).

La mine la lucru, haos, zboruri anulate, telefoanele de la lucru și al meu personal se înfierbântau, veneam acasă ucisă. Fic-mea nemulțumită că ea stă acasă iar eu în fiecare zi îi aduc viruși .

Pe la o joi s-a declarat carantină, gata aici s-a schimbat totul radical.

Problemele cu nasul” s-au dovedit serioase.

Fic-mea fericită că eu tot stau acasă și nu răspândesc virus peste tot.

Sâmbătă seara pe mine începe să mă furnice prin gât. Eu sunt calmă, știu care-i motivul, de dimineață mă furnicase prin altă parte a corpului și mi-am spălat coama și am deschis ferestrele. Simptomele eu le cunosc, că am așa furnicături în c..r periodic, și de fiecare dată răcesc. Problema este că ele sunt foarte asemănătoare cu simptomele covidului, iar fic-mea, spre deosebire de mam-sa, e foarte responsabilă în chestiile acestea. Și, m-am trezit cu o morală ținută de la o înălțime de 15 ani, despre iresponsabilitatea mea care m-a pus pe gânduri. Am cotrobăit prin toată casa și am găsit termometrul, sunt ani de zile de când nu l-am mai folosit. Pentru mine răceala e răceală și dacă te ții pe picioare, înseamnă că o să treacă și fără termometru și panică, de aceea nu prea l-am folosit.

37.4 – nu este motiv de panică.

A doua zi gâtul mă doare mai tare, dar temperatură, ori alte simptome nu am. Mâncăm pe rând, toată ziua fiecare în camera lui, numai motanul se plimbă de la una la alta.

-Mam, eu mă duc să beau apă tu nu ieși….Gata, bucătăria liberă poți să te duci.

Eu râd.

-Auzi fic-mio, tu știi că eu dacă mor acum o să mor ”regină” ?

-Adică?

-Dap o să mor încoronată.

Printre hohote de râs

-Mamăăăă! Parcă ești un copil. Uneori am impresia că tu ești mai copil ca mine.

-Se spune că familia fericită este cea care are copii. Cum tu deja ai crescut, trebuie cineva să țină fericirea și echilibru aici în casă.

*

-Sanda, m-am săturat să stau în casă, mă duc să beau o cafea și să scot motanul la plimbare.

-Care plimbare, noi nu plimbăm motanul?

Eu înhaț cafeaua și motanul și ne instalăm la balcon. Fic-mea râde, își ia un ceai și se instalează la celalalt capăt al balconului.

*

Cu cine nu vorbesc zilele acestea, se laudă că fac curățenie generală în casă, care spală perdelele, care curăță parchetul, care vopsește pereții, etc. Fetelor voi ”sovisti” aveți, deam încep să mă simt negospodină de tot ( olecuțică negospodină eu am fost mereu). Gata, va las, mă duc să spăl și eu un capăt de perdică, să fiu în rând cu lumea.

Mâine revin cu situația actualizată despre cine pe cine o bătut : eu răceala ori răceala pe mine. Aveți grijă de voi.

La cumpărături

”În gustul omului nu te poți ……” vorbe auzite în copilărie

Eu cu fic-mea la cumpărături – comedie.

Ne strâmbăm și pufnim și ne răsflocim una la alta ca în târg.

Eu îi arăt bluzițe frumoase(după părerea mea), pentru domnișoare tinere(după părerea mea), ea pufnește se strâmbă și înhață iar un ”sac” cu glugă și cu niște desene ”prostești”(după părerea mea).

Aici eu pufnesc și mă strâmb.

Eu îi propun cizmulițe din piele, calitative, care te apără de frig și ploaie, ea dă din cap că nu. Își alege iar ghete ”universale”, pe care dacă le bagă pe picior, ap nu le scoate nici vara nici iarnă până nu-i ies degetele afară, eu dau a lehamite din mână.

-Știi ceva mamă, cine să te înțeleagă? Până acum te văicărai că fetele merg la shopping și își cumpără haine, dar mie niciodată nu-mi trebuie nimic. Am ieșit și eu o dată la cumpărături și iar nu ești mulțumită.

-Apoi eu, haine și încălțăminte normală vroiam să-ți cumperi, dar nu halamide fără formă și ghete în care toată iarna umbli cu merișoarele in vânt…

-Când erai ca mine te îmbrăcai cum vroia bunica ori cum vroiai tu?

Aici tac, are dreptate copchilu.

-Gata, hai acasă că deam nu mai vreu nica, pufnește supărată.

– Da ia-ți ce vrei, că nu eu o să le port, dă macar să văd cum îți șade.

Cât ea măsoară, eu îmi amintesc de cizmele albe, cumpărate cu mare greu de mama mea, pe vremea când era un deficit mare de lucruri bune. Aveam aceeași vârstă ca fic-mea acum. Cizmele albe, cu blană cu talpa groasă, numai bune pentru geruri și zăpadă. Și ce am făcut eu, deșteaptă și mare modniță? Le-am vândut și mi-am cumpărat altele, fără blană, cu talpa subțire, dar în schimb cu zorzoane și uzoare. Norocul meu că era ultima pereche cu o mărime mai mare și reușeam să încalț și ciorapi de lână, altfel îmi înghețau unghiile pe gerurile de atinci. Când a văzut mama a dat a lehamite din mâna, fix cum fac eu acum.

Fic-mea mă trage de mână:

– Alo, mam, unde zbori? Eu vorbesc da tu, ești pe altă planetă.

-Mi-am amintit de cizmele albe.

Îi povestesc istoria. Ea râde și îmi arată ce a ales. Fac ochii mari, dar nu mai zic nimic, cu ce drept?

Ea mă liniștește:

– Când o să mă satur de ele, promit să ți le dau ție, acum deja suntem într-o mărime.

– Aha, o să fiu babă stiloasă. Numai să nu ieși cu mine la plimbare când m-oi împodoghi așa…

Râdem ambele, interesantă-i viața când copii sunt mari!

IBOVNICUL

Nu știu de unde a luat Venea că-i tare frumos și că toate femeile și fetele din sat numai pe el îl visează în fiecare noapte, dar cert este că omul se considera steaua satului. Și daca stătea și se gândea mai bine mai frumos ca el nici în raion nu văzuse pe nimeni. De înalt, era el înalt, dar cam deșirat. În rest nimic deosebit. Nici frumos și nici urât, însă mania aceasta a lui de ”făt frumos” îl făcea respingător și nepopular printre fete.

Mam-sa lucrase o vreme dereticatoare la biblioteca din sat și toate cărțile care se aruncau de la bibliotecă,le aducea acasa și le punea la toaletă pentru necesitățile igienice. Venea, în procesul de ușurare a trupului se ocupa și de mulțumirea cugetului. Așa răsfoind „biblioteca personală” a reușit să-și îmbogățească vocabularul cu câteva expresii și complimente, care, după părerea lui, deschideau calea către orice inimă de femeie.

Și când se băga în sufletul fetelor de măritat, lumea mai închidea ochii și lăsa pe seama fetelor desnodământul, dar începuse, de la o vreme, să tot dea târcoale la femei măritate, iar aici era un teren mai periculos.

De câteva luni, la magazinul din sat a început să lucreze Veruța. Femeie tânără , nu demult măritată cu agronomul din sat. Fire veselă și amabilă, zâmbea tuturor clienților și se străduia din răsputeri să-i deservească cât mai bine. Venea, însă, a înțeles că această bunăvoință și zâmbetele sunt doar pentru el și își făcea drum la dugheană cam de vreo 4-5 ori pe zi. De fiecare dată vărsând peste Veruța complimente: ” Azi ești proaspătă ca roua dimineții; esti ca un mac in lanul cu grâu; …” La început tânăra femeie nu prea le lua în seama, dar când a văzut că gluma se îngroașă și că au început ”gospodinele satului” să se chicotească de câte ori o vedeau, a hotărât să ceară ajutorul soțului.

-Ionele, tu că ești din sat tre să-l cunoști pe unul inalt, care merge cam deșirat și îl cheamă Venea.

-Dapoi cine nu-l cunoaște pe trandașirul satului, îi răspunse Ionel soției.

-Apoi, iaca nu știu ce să fac că de la o vreme vine la magazin de mai multe ori pe zi și mă tot înghizuie cu complimente.

-Nu-l lua în seamă că el umblă cu coplimentele pe la toate fetele și femeile și cum celelalte deam nu-l iau în serios, încearcă norocul la tine.

-Eu nu l-am luat o vreme, dar deja a trecut la cerințe mai îndrăznețe. Mă tot iscodește când putem să ne întânim în doi să-mi arăte, stai ca am uitat cum o zis…..mmmmm…”cum se înfierbăntă sângele în vine ca lava unui vulcan în erupție”.

Ionel râse cu așa o poftă că o molipsi și pe Veruța și au cinat tot într-o veselie, numai se opreau un pic, priveau unul la altul și iar o porneau.

A doua zi, după adunarea generală a colhozului, agronomul începu vorba cu alți bărbați din sat, așa parcă mai într-o glumă, despre îndrăzneala lui Venea. Unii dintre ei au povestit că și la soțiile lor își încercase norocul Venea. Și așa din vorbă în vorbă cineva a venit cu ideia că ar trebui dat un pic la brazdă ”mirele satului” ca să-și știe locul și să nu tindă la soțiile lor.

Seara Ionel către Veruța:

-Soțioară am un plan. Ia, data viitoare când Venea vine iar cu serenade, dă-i de înțeles că mori de nerăbdare să stai cu el ”sub clar de lună”și ce-a mai zis el acolo mai departe…

-Ești nebun Ionele? Asta îmi mai lipsea mie acum.

-Tu ascultă până la capăt…

În linii generale îi fu expus planul. Veruța printre hohote de râs, după un timp căzu de acord, numai că nu promitea că n-o apucă iar hlizitul în momentul discuției cu Venea.

* * *

Vreo două zile lumea în sat nu înțelegeau ce-i cu ”trandașirul”, umbla cam pleoștit și cu privirea mai mult la botul pantofilor. Cum radiobaba lucrează cu o viteză de invidiat, peste doua zile toată lumea știa pătărania.

Venea, gătit ca un mire, parfumat de se simțea ”Șipr”-ul* rază de 2 mahalale, cu 3 trandafiri cam trecuți, rupți din grădină, se duse pe înoptate la Veruța, care, după cum credea el, îl aștepta singură și doritoare de iubire ca-n filme. Numai a ajuns la ușă, aceasta se deschise și Veruța il trase repejor în tindă iar apoi în casa mare. Acolo în semiîntuneric Venea încercă s-o strângă în brațe pe femeie, dar aceasta se retrase repede și când reveni alături de el parcă era mai mare, mai spătoasă.

-Hai măi Venea că eu tot vreu să simt vulcanul dragosei prin sânge, se auzi vocea lui Ionel.

Iar din coltul camerei incă niște voci de bărbat:

-Și noi tot!

Săracul om, mai nu i s-a oprit inima de spaimă. S-a întors spre ușă și dus a fost.

– Iaca iar rămânem în neștire, au început să râdă bărbații.

***

*”Шипр”(Șipr) – apă de colonie pentru bărbați, populară in perioada sovietică.

** Sursă imagine – imagini google.

Drumul spre casă 2, sau „Când n-ai cap vai de picioare”

Proverbul acesta mi se tot învârtea prin minte, mai ales când am ajuns la cea de-a doua parte a celor 7 km de drum, soarele ardea tot mai mult creștetele noastre neprotejate iar gentile, care nu aveau mai mult de 5kg, începuseră să cântărească tone.

Ei, dar s-o luăm de la capăt.

Avionul de la Lisabona, ajunge vara la Chișinău cam odată cu răsăritul soarelui. Pe la 7 dimineța deja eram la gara auto din Orhei. Întreb de fic-mea:

-Dăm geanta la rutiera care pleaca pe la 12 în sat și mergem să ne plimbăm puțin prin Orhei?

– Nuuuuuu. Vreau mai repede la bunica, ce mare treabă o să vedem la Orhei?

Din gară iese o doamnă și ne întreabă dacă dorim să lăsăm gențile la camera de păstrare. Eu mă mai uit o dată întrebător la generația tânără care îmi dă de înțeles că nu și-a schimbat părerea.

Prima rutieră care trece pe la cotitura spre sat vine repede, dar ne anunță că locuri are numai în picioare.

-Ai auzit?, îmi întreb orășeanca cu speranța că poate măcar acum o iau la plimbare prin centru Orheiului.

-Ei și? Mergem și în picioare!, răspunde răspicat copila.

Ne urcăm, ne înghesuim, căutăm de ce să ne ținem ca să nu cădem ca sacii de cartofi la fiecare cotitura și de aici începe aventura.

(Un sfat mic pentru părinți cu copii mari: Faptul că odrasla dumneavoastra e mai lungă ca voi, încă nu înseamnă că poate fi lăsată să ia decizii, mai ales în situații în care are de suferit și organizmul vostru.)

Aventurieri ca noi s-au mai găsit vreo câțiva, așa că eram ca popușoii tineri înainte de primul prășit, desișori și dreptișori. Eu, dă, mă rog, nu eram pentru prima oară în așa o situație. Dar zic, ia să te văd eu domnișoară ce-ai să-mi cânți la primul hop ori la prima cotitura. Trecem jumate de drum, se clatină, se zdruncină, se îngălbenește dar tace. Simt praful din rutieră pe piele, pe haine și în fundul plămânilor, mă uit la fic-mea, ea se uită la mine, o văd că nu-i deloc încântată, dar tace stoică.

Ajunse la drumul spre sat și jos din rutieră, am stat câteva minute mute, respirând profund și delectându-ne cu priveliștea. Verde de toate nuanțele, galben aprins și multe alte culori foșneau și răspândeau un miros divin în jurul nostru.

-Mamă, în sfârșit miroase a Moldova!!! Uite ce frumusețe, da tu Orhei, Orhei.

Tac, aici are copchilu dreptate. Eram la începutul ”drumului meu spre casa”, acelui drum care are o istorie la fiecare cotitură.

-Ne pornim incet pe jos, căci valizele nu sunt prea grele și cred că ne ajunge vreo mașină si o oprim, îi zic domniței.

-Să nu îndrăznești să oprești pe nimeni. Tu chiar nu vezi ce frumusețe, cănd o să mai avem ocazia să fim în așa un rai de simțuri și culori.

Și aici imi vine alt proverb: ”Ia seama ce-ți dorești căci ar putea să se îndeplinească”.

Prima parte a drumului a fost floare la ureche, răcoarea dimineții, umbra copacilor, drum la vale, mai ceva ca o poveste. Eu povesteam cum am făcut de sute de ori acest drum și de cele mai multe ori pe jos. Ea punând întrebări și minunându-se de toate florile și gâzele.

-Mam, iaca mă uit la valiza aceasta a noastra roșie și fix parcă suntem doua Cleopatre, hai să cântăm.

Și s-a pornit concertul. Urlătură nu șagă, treceam de la un cântec la altul fără să răsuflăm:

-Ghiță, te-aștept deseară la portiță…..

-Da trenul tuc,tuc,tuc…..

-De ziua ta, ziua ta,ziua ta…..

-Toarnă Constantine……

-Și așa-mi vine câteodata ….

-Ioane, Ioane……

Am cântat tot ce ne-am amintit in română. Nici nu știam că fic-mea cunoaște atâtea cântece moldovenești. Tot au servit la ceva vacanțele la bunica fără compiuter și cu ”O melodie pentru tine” în fiecare zi la radiou. Curgea cântecul, valea se termina iar soarele înfierbânta tot mai tare. Ajunse în dreptul satului de baștină a mamei mele îi dau ideea cântăreței mai tinere să mergem la mătușa mea să ne odihnim și să ieșim când vine rutiera.

-Ei mam, deja am mers jumate de drum, hai că acuș ajungem.

Și iar mă las convinsă cu toate că mă uitam cam cu neîncredere la dealul care urma și la soarele care ardea.

Trecem de satul care ne-ar fi putut salva de arșiță și ajungem la dealul prăfuit și fără pic de umbră. Cântecul a muțit, pașii s-au domolit, gențile au devenit mai grele.

-Auzi, mamă, mătincă se aude o mașină, hai s-o oprim.

-Hai.

Numai că, mașina a trecut ca un fulger ridicând un nor de praf și ignorând mâinile noastre facând semn cu disperare. Și tot cam așa au mai trecut vreo 4. Mă uit eu la eroina de dimineață, greu gâfâie. Șterge fruntea cu podul palmei împrăștiind și mai rău praful:

-Parcă părea mai aproape satul bunicăi.

-Hai, că mai avem un pic și ajungem la asfalt. Acolo va fi mai ușor, căci punem gențile jos și merg ușor pe roticele.

-Îhî, deam de când zici tu un pic, un pic și nu mai vine asfaltul.

-Hai să mai cântăm un chic, vin eu cu ideea.

-Nu mai pot nici cânta, nici merge nici geanta s-o duc nu mai pot.

Mi se face milă, cu toate că e cât mine de lungă, îi iau geanta din mână și pornim, ea cu un rucsac mic cu un pieptene în el, eu cu două valize una roșie și una neagră. Mergem în tăcere, prin gând încep să roiască fel de fel de gânduri: grele-s, măi, gențile astea și au numai vreo cinci kile fiecare; ei dar măcar se combină culorile; de ce oare am ajuns la 40 de ani dar minte încă nu am adunat; ea cu ideile și eu ca măgarul cu gențile, pardon, ca măgărița.

Ajungem la asfalt, îi pun în tăcere o valiză în mână și mergem mai departe. Iar îi vale, gențile alunecă ușor pe roticele, se vede satul în vale, ne uităm una la alta și pufnim în râs.

-Știi, fic-mio, este un proverb românesc: ”Când nu-i cap vai de picioare”, cam așa am pățit-o și noi.

-În schimb atâta frumusețe în jur, așa un miros, așa un aer curat!, oftează domnița cu admirație.

-Mda, deci ”Când nu-i cap vai de picioare”, în schimb câtă alinare sufletului…

*Sursă imagini: arhiva personală

 

Moș Ichim și însurătoarea

Dis de dimineață, când lumea aleargă de se împiedică cu treburile gospodărești, poți vedea plimbându-se prin sat un batrân călcând țanțoș, un pic șchiopatând (nu-și ia cârja cu el, să nu zică lumea că-i bătrân). Iși face treabă ba la poștă, ba la magazin ori chiar la primărie. Are treburi vajnice mereu de rezolvat, căci a fost toată viața ”brigaderi” nu coadă de sapă.

Faceți cunoștință cu Moș Ichim, scuzați, vă rog, nea Ichim căci, după cum zice dumnealui, nu și-a rupt nimeni dinții în …., cum să-i zic mai delicat, partea lui moale, ca să afirme că-i moșneag.

Pe vremea când era flăcău a fost un bărbat arătos de se certau mândrele după el. Și încrederea asta de superioritate a avut-o toată viața, chiar și acum, la bătrânețe i se pare că nu-i mire mai dorit ca el pentru gospodinele singure din sat. Această părere prea-mărită de sine insuși l-a făcut să-și trateze mereu cu superioritate soția Ileana, fie-i țărâna ușoară.

Dintr-o frumusețe de domnișoară, după numai câțiva ani de măritiș ajunsese să arate ca o babă. Toate grijile gospodăriei și copiii mereu au fost pe spatele ei. Și trebuia să mai meargă și la muncă, pe deal la kolhoz, unde nu-i scăpau privirile și șoaptele de batjocura ale mândrelor lui Ichim. Cu atâtea femei frumoase în sat, căsătoria nu a fost niciodată un obstacol pentru umblatul pe la mândre. Pe acasă trecea ca directorul prin kolhoz. Doar pentru a da indicații și a verifica daca totul s-a făcut după dorința lui. Cei doi copii, de când a decedata mama lor, trec pe la nea Ichim foarte rar și mai mult din datorie decât de dor și dragoste.

Numai trecuse un an de la decesul soției, că mirele s-a și împopoțat în hainele de sărbătoare și s-a pornit în cealaltă mahala s-o ceara de nevastă pe Doamna Nina, căreia îi decedase soțul cu vreo cinci ani în urmă.

Ea, a fost printre puținele domnișoare din sat care nu făceau parte din admiratoarele lui Ichim. Plecase la învățat și când venea acasă la sfârșit de săptămână nu putea să priceapă ce-i cu ”boala asta” a fetelor după un ”păun umflat în pene”. S-a întors acasă după studii împreună cu soțul Andrei, au lucrat până la pensionare la școala din sat, au crescut o frumusețe de fată și s-au înțeles și s-au ajutat reciproc toată viața.

Care erau avantajele, după părerea lui nea Ichim, pentru care a ales-o anume pe ea din cele câteva femei singure din sat? Căci omul a avut un an întreg să tot aleagă și să analizeze: încă mai era frumoasă, era gospodină, nu avea copii pe aproape să-l bată la cap, nu a auzit vreo dată prin sat să se vorbească că ar fi făcut scandaluri soțului și nu umblase ca unele cu dragostea pe ici colea, a fost femeie cumsecade.

Doamna Nina trebăluia prin ogradă fără vreun gând ori presimțire de marele ”noroc” ce se indreaptă spre ea. Auzind hămăitul câinelui privi spre poartă să vadă cine vine. Poarta se deschise încet și apăru un bărbat la costum și cu pălărie. La început nu-l cunoscuse și se întreba în gând oare cine-o fi îmbracat așa de sărbătoare într-o zi de lucru. Când oaspetele ajuse mai aproape femeia l-a recunoscut, dar au început să i se învârtă prin cap mai multe întrebări fără răspuns.

-Buna ziua în gospodăria neavoastră.

-Bună, bună, spuse gospodina pe un ton cam gânditor.

-Am venit cu o treabă la neatali, Nină.

Dna Nina îl pofti să ia loc la masa de sub nucarul umbros. Îl servi cu apă rece de la fântână pe care o adusese doar câteva minute mai înainte și întrebă ce treburi are omul.

-Apoi după cum bine știi, a trecut un an de când Ileana mea a murit.

S-o fi gândind să vândă casa poate, și să plece la copii” se roteau gândurile prin capul gazdei.

Iar Ichim continuă mai departe:

-Și neatali deja ești singură de vreo câțiva ani. Nu-i bun așa, când stă lumea singură. Bărbatului îi trebuie femeie și femeii, și mai tare îi trebuie un bărbat.

Când a ajuns sensul celor spuse la Dna Nina, ea s-a aplecat și a ridicat o frunză de jos, ca să nu vadă omul cu ce efort își ține ea hohotele de râs.

-Știindu-te femeie cumsecade și gospodină, m-am gândit că ar fi tare bine să ne împreunăm. Aș avea și eu pe cineva să mă îngrijească și tu n-ai mai fi singură, ai avea un bărbat la casă.

Gospodina începu să caute prin minte o frază mai potrivită pentru a trimite omu de unde a venit, dar așa educat și fără să-și dea de gol veselia care o apucase.

Văzând că femeia tace, bărbatul zicea mai departe:

-De trăit cred că om trăi la tine, că e mai aproape de centru și deja știi mai bine ce și cum. Eu nu am multe lucruri de adus. Am vorbit cu nepotu meu, Vichișor a lui frati-meu, sa vină intr-o zi cu căruța să mă ajute.

Când, Dna Nina, a înțeles că omul a venit nu ca s-o intrebe, ci mai degrabă s-o informeze de decizia luată și planurile deja făcute, a hotărât să-l pună la punct cu un pic de umor.

-Poate că ai dreptate, Ichime, dar oare ne-om împăca noi? Oare ne-om potrivi?

-Da ce potrivire trebuie, mă rog. Dacă mi-i face mâncare bunișoară și la timp, mi-i spăla hainele, îi avea grijă de gospodărie apoi nici eu n-oi striga la tine.

-Partea cu îndatoririle mele văd că o știi și am înțeles-o și eu. Dar tu, ca bărbat ce vei face?

Întrebarea l-a luat cam prin surprindere:

-Dapoi, eu, dă mă rog, așa câte oleacă pe ici colea. Oi aduce si eu uneori o căldare de apă, ti-oi pune sapa în coadă, oi ascuți-o, ca de prășit nu mai pot, nu prea mă țin picioarele.

Doamna Nina cunoscând foarte bine că nici în tinerețe când era voinic, nu l-a văzut nimeni gospodărind prea mult, continuă vorba:

-Andrei al meu, fie-i țărâna ușoară, foarte bun soț a fost. Noi toate le-am făcut împreună. Iar pe patul de moarte m-a făcut să-i promit că, dacă vreodată, voi dori să mă mărit iar, trebuie să aleg un bărbat care să mă respecte și să mă ajute așa cum a făcut-o el. Eu eram cu treburile prin casă. El făcea tot ce era de făcut afară. Până și ograda nu mă lăsa s-o mătur, zicea că mătura pentru ogradă e prea mare pentru mâinile de femeie. Iarna, el întindea hainele pe sfoară, ca să nu îngheț. El făcea focul. Toamna, la culesul viei,culegeam impreună, iar gălețile grele le căra doar el. Of, și cum îi plăcea să-mi aducă flori din grădină și câte un mic cadou de câte ori se ducea la oraș…, incheie cu un oftat profund.

Cu privirea pe ”mire”, doamna reuși să vadă toate schimbările de expresie și culoare de pe fața lui.De la confuzie, dubiu și neîncredere la ceva aproape de ciudă și indignare.

Nea Ichim, se ridică încet de pe scaun, luă pălăria pe care o așezase cu grijă alături încă la începutul discuției și porni încet spre poartă fără să zică nimic.

Doamna Nina așteptă cu mare greu câteva clipe, până când silueta lui dispăru după cotitură și începu să râdă cu poftă.

Bine că nu i-a spus că duminica Andrei făcea clătite pentru micul dejun, că altfel leșina nea Ichim aici la ea sub nuc de indignare.

 

  • Sursă imagine: Google imagini

Colindătoarea

Întunericul se lăsa încet peste satul acoperit de zăpadă. Încă mai fulguia domol și încântător. Copila, cu nasul și obrajii roșii de la ger și mâinile amorțite de frig se îndrepta deja spre casă. Fumul ieșind de prin hogeacurile caselor îi aminteau de căldura sobei și-i grăbeau pasul.

Chiar dacă nu găsise companie pentru colindat, a mers singurică pe la rude și cunoscuți. Obiceiul e obicei și nu se abandonează tradițiile așa, pentru o chestie de nimic(mai ales că tradiția aceasta îți umple buzunarele cu bunătăți).

Luând-o așa mai pe scurtătură, se pomeni în dreptul casei unor rude, și cum încă nu-i colindase în acel an, hotărâintre și să-și facă datoria.

Deschise încet poarta, cu frica de câine, dar sărmanul animal, de atâta frig, nici nu ieși din cușcă. Se apropie de ferestrele mari și luminate, dar pricepu că în casă era prea mare gălăgia ca să poată fi auzită. Se dădu mai aproape de fereastră și ciuli urechile. Cei din casă strigau cu voci enervate și furioase. Nu putu desluși cuvintele, dar pricepu că nu vor auzi ei colinda pe care o pregătise și, tristă, o luă înapoi spre portiță. Fața, care până acum radia de bucurie și mulțumire, privea tristă la zăpada din jur. Ceva parcă o chema înapoi, poate sunt supărați pentru că nu i-a colindat nimeni? Se apropie iar de fereastră și strigă mai tare ca de obicei: ” Primiți colindătorii?”

Nu i-a răspuns nimeni, cei din casă se certau mai departe. Atunci a ciocănit în fereastră și când vocile ai încetat, a mai strigat o dată:” Primiți colindătorii?”

Perdeau s-a dat într-o parte, și cineva a privit prin geam.

Primim, primim. Numai vino în casă ca să te auzim mai bine”.

A intrat in casa, dar numai pana-n prag, ca prea era plină de zăpada. În timp ce cânta colinda frumos, cei doi, stăteau alături și ascultau.

Afară frigul, vântul și zăpada, în casă cald, trosnetul lemnelor în sobă și o você de copil care cânta nașterea lui Isus. Cu fiecare strofă cântată, fețele adulților deveneau tot mai calde și senine, și ei se apropiau tot mai mult unul de altul. Era ceva deosebit în scena aceasta, parcă o dată cu intrarea copilei ar fi intrat o boare nevăzută de pace și iubire.

Pe drum spre casă, copila avea fața senină și un zâmbet fericit pe față. Se simțea de parcă și-ar fi îndeplinit o datorie.

Iubire ca-n cărți

Din fragedă copilărie, chiar înainte să învăț să citesc, m-am îndrăgostit de cărți. Cam așa cum copii în ziua de astăzi fac isterie când vad mobile, tablete și computere, eu eram avidă după cărți. La început ceream să mi le citească alții, mai tărziu fugeam cu cartea in grădina, în pod ori noaptea cu lanterna sub plapumă, ca să nu ma deranjeze nimeni. Uneori mâncam și căte o bătaie ”educativa”, pentru că lăsam treburile pe la jumătate și mă retrageam în ascunziș cu vreo cărticică.

Dar ceea ce vreau eu să abordez in articol, nu este dragostea pentru lectură, asta așa, a fost ca o introducere.

Sora mea mai mare, Sveta, Dumnezeu s-o odihnească în pace, știindu-mi lăcomia pentru citit, s-a gândit într-o bună zi să-mi ordoneze pe criteriu de vârstă cărțile din biblioteca familiei (care nu era mica, datorită aceluiaș viciu pe care îl avea și tatăl meu, și mama și surorile), și m-a anunțat:

-Citești, începând de la rafturile de jos în sus. Ultimul rând îl citești numai după ce le-ai citit pe celelalte și numai când ajungi măcar într-a 8.

Eu, pe atunci aveam vreo 10 ani și, bineînțeles, am ținut cont de sfat, numai că invers. Pe ultima poliță erau diferite romane de tipul: ”Călărețul fără cap”, ”Roșu și negru”,”Dama cu camelii”, ”Ana Carenina”. Unele le-am lăsat frumos la locul lor după primul capitol citit, mi s-au părut neinteresante și grele de citit(Roșu și negru a fost una dintre ele), altele le-am citit ca pe o poveste și mi-au stârnit multe întrebări și curiozitate. Oricum, la acel moment nu prea am înțeles eu de ce, mă rog, s-a găsit sor-mea să-mi spună ce și când să citesc. Abia mai târziu, când am recitit multe din acele cărți am înțeles diferența, între o minte de copil, care încă caută povești și una mai coaptă, care descoperă valoarea literară a operei, farmecul cuvintelor, măestria exprimării și care nu crede chiar tot ce scrie acolo.

Când am ajuns la adolescență, tot ea mi-a dat alt sfat, care la acel timp mi-a părut straniu.

-Dacă vrei să înțelegi viața și dragostea, ferește-te de romanele de bulevard.

Atunci, tot nu prea am înteles eu cu ce ar putea o carte să mă încurce la înțelegerea lumii. Cu timpul, am înțeles, că aceste cărțulii de dragoste ieftine dau o idee prea ideală despre dragoste și relația între un bărbat și o femeie. Și caută fetele iubire ca-n cărți, dar ea nu există în viața de zi cu zi. Iubirea nu poate fi ideală, pentru că noi tot nu suntem ideali. Și caută fetele miri bogați, ca să le facă ”prințese” și să le împodobească cu giuvaiere. Of, da de unde atâția ”prinți” bogați pentru mulțimea ”Ilenelor Cosânzene” în așteptare?

Foarte multe fete, din zilele noastre, nici nu au nevoie să citească aceste cărțulii. Propriile mame le instruiesc din adolescență să caute: ”unul bogat ca să ai tot ce vrei tu și să moară neamurile de invidie”.

Alo, doamnele mame de fete,suntem în secolul 21, unde bunăstarea unei femei nu ține neapărat de bogăția mirelui, și fericirea, cu atât mai puțin. Nu ar fi mai corect față de propriile fiice să le învățați să devină cineva în viață, să fie în stare să se descurce singure. Iar când vor ajunge să decidă alături de cine să-și petreacă anii, o vor face de pe poziție de egalitate, din dragoste și nu din interes, cu cine-o părea mai bogat la moment.

Ei dar, aceasta e părerea mea, cine știe, poate au femeile dreptatea lor…

Săptămâna verde

Prima dată în viața mea am mâncat spanac la 14 ani, la cantina de la căminul liceului și am zis că nu-l mai gust cât oi trăi. Era spanac din conservă, tăvălit și incălzit în ulei și servit cu 2 oua prăjite(slave cerului că erau ouăle, altfel ar fi fost jale și foame). Adolescenții și copiii nu prea se încântă cu verzăturile, dar dacă-s gătite prost apoi e tragedie mare.

Să-mi fi zis atunci cineva că peste ani, spanacul va deveni verzătura mea preferată aș fi râs copios.

Săptămâna care a trecut, în familia noastră, a fost ”săptămâna verde”, datorită unei cunoștințe cu grădină mare și legume multe. Cum e un suflet bun și darnic mi-a făcut și mie parte din bogăția ei. Așa, m-am trezit cu frigiderul aidoma unui câmp de vară după ploaie. Salată verde de câteva feluri(creață, roșcată, lunguiață, verde simplă), spanac, rucolă, pătrunjel, frunze de coriandru. Să mă fi văzut cum tot deschideam frigiderul și miroseam, și priveam, și mă bucuram ca un copil.

Am făcut supe și salate în fiecare zi, dar verdeața încă era multă. Și spre marea groază și incredibilitate a fică-mea m-am decis la o măsură ”extremă” – copturi verzi. Trecea pe la bucătărie și numai zicea:

-Nu poate fi adevărat…e o glumă? Serios?

Da eu nu glumeam, ce glumă, Dom-le, când se strică bunătatea de iarbă, crescută cu dragoste și dată din suflet.

  Și așa răsfoind ”paginile internetului” am reușit să prezint spre apreciere familiei un quiche de spanac și un chec de spanac cu ciocolată.

Fic-mea nici n-a vrut să le guste, mai ales a ingrozit-o checul verde, a zis că am stricat bunătatea de ciocolată. Dar pe mine m-a incântat atât aspectul cât și gustul. Delicios, pur și simplu delicios.

 

Noi cu soțul am mâncat în două fălci.

Încurajată de prima experiență și pentru a nu lăsa la pierzanie salatele, am mai făcut si un chec de salată verde cu scorțișoară.

Biata copila doar a zis:” Nu pot să cred, iar?”

Dar eu tot înfulec și nu pot să mă satur.

P.S. 1 Până la urmă n-a rezistat copilul meu și a gustat checul de salată. I-a plăcut!!!

P.S. 2 La sugestia și rugamintea Katrinuței vine aici rețeta:

Chec de spanac.

6 ouă

1 ceașcă și jumătate de ulei(ceașca pentru ceai)

2 cești de zahăr (ar putea fi mai mult ori mai puțin un pic, în dependență de gustul fiecăruia)

3 cești de făină (eu am pus făină specială cu praf de copt, dacă folosiți făina simplă adăugați o linguriță de bicarbonat de sodiu stinsă cu suc de lâmâi)

250 gr de spanac verde

Se pune spanacul și uleiul in blender și se amestecă bine până se omogenizează.

Compoziția obținută se toarnă într-un vas, se adaugă albușul bătut spumă, zahărul și gălbenușurile. Se amestecă bine, se adaugă făina, iar se amestecă. Se toarnă in tava unsă cu unt și se bagă la cuptorul încălzit la 180º pentru aproximativ 40 de minute.

Glazura de ciocolată:

Topiți la foc foarte încet o tabletă de ciocolată amăruie, adăugați 100 ml de smântână dulce.

O turnați peste chec încât este caldă.

Rețeta pentru checul de salată verde este aceeași, doar înlocuiți spanacul cu salata și puteți să adăugati o linguriță de scorțișoară. Iar ornamentarea o faceți cu zahăr praf și scorțișoară.

Pofta mare!

Învață să zbori

-Mam, eu mă mărit și gata!

Mă-sa tace.

-Neatali mă auzi? Petrică mă iubește, eu îl iubesc pe dânsu și fără Petrică nu mai pot trăi.

Tace. Penește găina, șterge fruntea cu podul palmei și tace.

-Maaaaaaaaam? Neatali înțelegi ce-i dragostea?

Zboară găina în ligheanul cu apă fierbinte, sar pene și apă în toate părțile, se ridică mam-sa de pe scăunel, își șterge mâinile de șorț și încet cu pași mici se tot apropie de fiică. La ficare pas o întrebare și cu fiecare pas a ”soacrei mici” se face tot mai mică ”mireasa” și se lipește tot mai tare de peretele albastru al casei.

-Care măritat fa? Câți ani ai mucoaso? Vrei nunta chiar acum ori mai așteptăm până la ultimul sunet, nu de altă dar încă te-i mărita cu șorțul de la școală. Care Petrică? Care dragoste? De unde ai luat tu că știi ce-i dragostea? Iaca termină școala, du-te la institut, vezi lumea și încolo, peste vreo 5-6 ani, om sta noi de vorbă despte dragoste. Da acum învață a zbura și zboară, că de nu ai să te târâi toată viața ca mine.

Cam galbenă la față și speriată, dar îndrăgostită foc, Lenuța încearcă ultimul argument, care îi părea ei, că va bate toate argumentele mamei.

-Dap neatali cum te-ai măritat la 16 ani?

Of, mai bine tăceai Lenuță.

S-a ridicat o mână sus, deasupra capului ”miresei” care a închis ochii și s-a făcut și mai mică în așteptare… Numai că, mâna s-a lăsat a lehamite în jos, femeia s-a așezat încet pe scăunel și cu privirea pierdută și cu voce domolă a început să vorbească.

”Știi de ce, când vine bunel-to la noi, eu mai nu vorbesc cu dânsu? Știi de ce umblă el din urma mea și tot își cere iertare la fiecare pas? Nu știi așa-i? Apoi, eu acum ți-oi spune, tot ți-oi spune.

Eu am învățat bine la școală, vroiam să mă fac doctoriță. Și învățătorii mă lăudau și directoarea zicea că o să meargă cu mine la Chișinău când a fi să mă înscriu la studii mai departe. Și mama era fericită că are fată deșteaptă. Numai mama, că tata, bunel-to, tot sucea din nas și bolmojea ceva încet. Și când prin primăvară în ultimul meu an de școală, au început a înflori lalelele tata a declarat:

-Fimei, sâ ti gătești că sâmbătă vin pețâtori la Anița.

-Care pețâtori, măi, fata vre sâ sâ facâ doftorițâ?

-Ce te-a apucat tată?

-Lasă că știu eu ce fac aestea care sâ duc la oraș la învățat. Îs tăti niști curvi. Neam din neamu meu n-o făcut carti și iaca am fost gospodari și nu ni-o râs lumea. Ce, am ajiuns eu, sâ mă arăti lumea cu deștu. Fimeia tre sâ șii gospodină, sâ țâi casa și s-asculte de bărbat, da nu să fâlfâi fusta pin Chișinău.

Eu am zis că nu mă mărit, bunică-ta m-a susținut și am mâncat ambele o mamă de bâtaie de nu-ți închipui. A doua zi de dimineață mi-a zis:

-Nu cumva să te împingă păcatu să fugi la oraș c-o omor pe măta.

Și m-am măritat. Am plâns tot timpu până la nuntă, am plâns toată nunta și un timp după. Acum nu mai plâng, că nu am timp. Am gospodărie, norme la kolhoz și fată care să învețe și să ajungă acolo unde poate cu mintea care o are. De tat-o ce să-ți mai zic, că l-ai tot urmărit în decursul anilor. Cînd m-a lovit prima dată și am fugit la mama, bunel-to m-o alungat înapoi acasă, zicând că ”fimeia nebătută îi ca casa nemăturată”. Dar când am fost dusă la spital, după o bătaie mai amoroasă și medicii au zis că eram mai mult pe lumea aceea decât pe aceasta, tata meu s-a schimbat la față. Din acea zi, mama n-a mai vorbit cu el mult timp. Bunic-ta a avut grijă de tine până am ”înviat” eu și a reparat casa strabunicei tale. Eu de la spital am venit drept la casa aceasta și cu muncă am făcut din ea ce vezi acum.”

-La noi e diferit, mamă, noi ne iubim, nimeni nu ne silește.

– Ia haide să ne uităm noi olecuțică în viitor. Ei și facem noi nuntă și mai departe? Petrea , din câte știu eu, școală n-are, o să lucreze pe ici colea prin kolhoz și tu tot așa. Deodată după mai, când se termină școala te iau la mine în brigadă la lucru, schimbi șorțul de școală pe cel de femeie gospodină. Of, că nu mai pot, film romantic nu alta. Acuș încep a plânge de emoții.”

-Ei, și neatali vezi numai rău.

-Bun, vrei să cred în dragostea voastră? Dacă așa-i de puternică și frumoasă, n-o să fugă nicăeri. Ce strică dragostea la învățat și învățătura la dragoste? Te duci frumușel la Institut, că parcă așa era planul înainte să te năpădească iubirea. Din sat pân la Chișinău îi o aruncătură de băt. La sfârșit de săptămână vii acasă și-l vezi pe Petrică, pe la mijloc de săptămână trage Petrică o fugă la tine și te vede. Și cum îți iei diploma, facem nuntă.

Se uită Ana la mireasă și așteaptă, și cum i-a părut că nu prea îi convine Lenuței planul a mai adăugat:

-Tu gândește-te bine și să știi încă un lucru.Cu bunel-to, cam printre dinți, da mai vorbesc eu, dar dacă mi te măriți acum ap cu tine nu mai vorbesc pân oi muri.

*

Acum, Lenuța deja e doamna Elena cu funcție importantă și cu copii mai înalți decât dânsa, iar istorioara e repovestită deseori la întâlnirile de familie, la cererea nepoților. Chiar dacă deja o cunosc toți cu toate amănuntele, este ascultată de fiecare dată cu interes și stârnește hohote de veselie, căci bunica Ana o povestește cu atâta măiestrie și suflet, parcă ar trăi din nou acele momente. Și de fiecare dată încheie solemn:

– Și iaca așa, dragă ginere, avea să-ți ia mireasa Petrică din dealul de lângă vie.

*Foto-arhiva personală

Drumul spre casă

De la șoseaua centrală, până in sat sunt 7km de drum șerpuit,cu pietriș și cu praf, cu dealuri și văi, care nu s-a schimbat deloc câteva zeci de ani, cel puțin de când am început eu să-l bătătoresc.

La început doar până la jumătate, unde era satul bunicilor. Mi-l amintesc privit prin geamul autocarului supraîncărcat, stând în brațe la unul din adulți. Alergau copacii afară iar eu îî urmăream cu ochii, până începea să mi se învârtă capul și mi se făcea rău. Mi-l amintesc pășit pas cu pas pe jos, de mână cu mama ori în brațe la tata când făceam mofturi că mă dor piciorușele. Fâșia de pădurice dintre sate mi se părea o pădure maaaare și misterioasă și de fiecare dată când vântul ori vreo jivină foșnea frunzele, îmi închipuiam monștri și urși giganți și strângeam mâna mamei, și cuprindeam strâns gâtul tatei căci ei erau eroii mei și siguranța mea. Iazul de lângă pădurice îmi părea enorm și nespus de frumos. Iar in apele lui sigur trăiau sirene frumoase în castele fermecate. Și toate erau minunate și frumoase, cele mai frumoase, caci nu văzusem altceva mai minunat până atunci. Acel drum era ieșirea mea în ”lumea mare”, la aventuri și experiențe noi.

In anii studenției, am parcurs pe jos toți cei 7 kilometri de nenumărate ori, și de fiecare dată era o aventură. Fiecare cotitură are o amintire, o istorie, un sentiment.

Prima parte a drumului, chiar in deal la șosea, îmi aduce în memorie iernile albe și minunate, când copacii de ambele părți a drumului, încărcați de gheață și zăpadă mă făceau să cred pentru un moment că sunt într-o poveste. Era iarnă, era frig, dar sufletul era mulțumit.

Bucata de drum care trece chiar pe lângă satul bunicii, îmi amintește de fiecare dată de privirea îndrăgostită a unui flăcău frumos, care mânca din mâinile mele pufuleți, pentru că avea mâinile ocupate cu geanta lui și cu geanta mea. Discutam ceva, râdeam ambii în hohote și mâncam pufuleți dulci. Era vară, eram fericită.

Prima cotitura, îmi amintește de-o noapte de toamnă friguroasă dinainte de hram, cănd nu vedeam nimic în față și mergeam după memorie și intuiție. Eram singură, venisem cu ultimul autocar. Prin întunericul dens am zărit o siluetă enormă în mijlocul drumului, am simțit o răceală și o frică prin tot corpul. M-am oprit și am așteptat câteva clipe, am auzit un nechezat, era un cal speriat ca si mine. I-am șoptit ceva și am plecat mai departe. Era toamnă, eram speriată dar curajoasă.

A doua cotitura, e drumul spre bunica, aici coboram din autocar cand veneam s-o vizităm. După pod drumul are gustul dulce al strugurilor, cu care umpleam burta infometata de student, toamna in drum spre casa. Iar ultima vale e valea bucuriei și a anticipării, căci se vede satul ca-n palmă și pe măsură ce înaintam spre sat începeau să se simtă mirosurile cunoscute de copturi, de fum, de copaci in floare, de copilărie, de casă.

Același drum unește și acum șoseaua principală de satul meu, tot atât de lung, aceleași cotituri…

A rămas egal, dar totuși, parcă s-a schimbat. Atunci era mai viu, cu iazul, păduricea, via, găinăria și ferma de vaci. Acum, cu o gaură mare unde a fost iazul, cu câțiva copâcei răriți în loc de păduricea „fermecată”, cu dărâmături in loc de ferma de vaci, fără vie… Parcă a sărăcit, parcă și-a pierdut din frumusețea de altădată, dar oricum,de fiecare dată cănd ajung să-l parcurg din nou, chiar dacă foarte rar în ultimii ani, îmi revin noi și noi amintiri și trăiri și-mi revine acel sentiment de anticipare în suflet. Indiferent unde-mi va fi traiul și casa pe parcursul vieții, acesta mereu va fi drumul meu cu amintiri frumoase, spre copilărie, spre CASĂ.