Idei încoronate 4

Ultima vreme, mă uit la lume mai mult de sus, de la înălțime. E frumos, e liniște, se vede marea, se văd munții, se vede râul. Partea tristă este, că le pot doar vedea din depărtare, nu pot să simt nisipul și să aud valurile mării, nu pot să respir aerul cu miros de eucalipt din munți.

Ieri a trebuit să merg până la lucru și am mers vreo 20 de minute pe jos. Parcă sunt aceleași ulicioare, dar nu le mai recunosc. Nu-mi recunosc orașul luminos, cu oameni veseli și plini de viață. Cafenelele din care, de obicei se auzeau râsete și vorbăraie, ori sunt închise ori vând cafeaua în pahare de unică folosință la ușa. Persoanele, care odinioară intrau în vorbă unii cu alții în timp ce-și serveau cafeaua, acum sunt tăcuți și triști. Păstrează distanța, își iau păharul de plastic ori carton și fug repede care și unde. Străduța pietonală cu magazinașe micuțe care mai ieri mișuna de lume, care zumzăia ca un roi de albini, acum e pustie și mută. Am ajuns să trăim într-o lume mută, tristă și fără copii pe străzi. Maturii mai ies afară, copiii stau de aproape o lună ascunși în case. Nu știu care e situația reală ( nu cred că o vom ști vreodată) și cât timp vom mai fi nevoiți să trăim ca șobolanii ascunși și cu frică de lume, dar mă îngrozește modul cum ne afectează psihologic toată nebunia aceasta.

Sper, din tot sufletul să revenim cât mai curând la viață, sănătoși la minte. Nu mai priviți atâta știrile ,nu mai postați toate grozăviile care le găsiți pe net. Aveți grijă de sănătatea voastră mintală și sufletească. Folosiți mai bine acest timp pentru a citi o carte, pentru a învăța ceva nou, pentru a reflecta. Iar dacă ieșiți in stradă, la magazin ori doar să duceți gunoiul, nu uitați să zâmbiți. Zâmbiți chiar dacă nu cunoașteți persoanele întâlnite, zâmbiți chiar dacă nu întâlniți pe nimeni, zâmbiți pentru câ zâmbetul alungă spaima și neliniștea din sufletele noastre.

Idei încoronate 3

În primul rând țin să vă anunț că sunt bine. Am avut și eu așa olecuțică de problemă cu gâtul, dar a trecut.

Vineri, la etajul 11 am avut sărbătoare la pătrat. Două săptămâni de când fic-mea n-a ieșit din casă și ultima zi de ”școală”.

Replica fiicii, care m-a ucis:

-De mâine, în sfârșit, sunt în vacanță.   ( Ce-i drept, aceste două săptămâni, lecții făcea mai ceva decât pe timp de școală).

Sărbătoarea am făcut-o cu minim de participanți: eu, ea și motanul, dar în cel mai popular loc al casei, balconul. Înainte, ieșeam la balcon doar eu, dimineața când îmi luam cafeaua. Acum, la orice pas ieșim să vedem cum e timpul, să bem ceaiul, să citim sau să stăm să ne încălzim la soare.

Eu, un pic îngrijorată, îmi întreb odrasla dacă nu i s-a făcut dor de mers afară, dacă nu-i pare situația oprimantă. Da ei nici în bască nu i-i. Mi-a enumerat toate chestiile interesante care le are de făcut în casă: vreo 7 cărți cumpărate și necitite încă, pictură, pian, Play Station, filme, tolăneală, alintat motanul și s-o învăț să brodeze în cruciuliță.

De la o lune, la noi aici la înălțime e șezătoare. Lucrul manual merge strună. Privim filme, brodăm și discutăm mult. Ne amintim de atâtea întâplări și bazaconii, mai ales de pe timpul când fecior-mio încă mai trăia cu noi. Ne povestim lucruri pe care încă nu am apucat să ni le spunem până acum. Discutăm pe teme diferite și rămân trăsnită de maturitatea și înțelepciunea gândurilor ei. Și îmi tot dă târcoale o întrebare: Cum oare o hăbăucă ca mine a reușit să aducă pe lume și se educe așa copii înțelepți. Minune, nu alta.

PS. Felicitări tuturor cu ziua minciunilor. Cât de cinstiți nu ne-am declara, oricum măcar uneori și tot am mai scăpat câte o minciunică. 😉

Idei încoronate 2

Astăzi mi se făcuse cam lene să scriu, dar pe urmă, mi-am dat seama că de nu zic nimic astăzi îți mai crede că m-am lăsat bătută de o neputincioasă de răceală. Nu de alta s-or mai porni unii, care-s pe aici mai aproape, la priveghi și nu se cuvine să încălcați carantina. Var-mea de peste drum, suflet blând și săritoare la nevoie, deja a zis că lumânarea mi-o ține prin internet. Nici carantina n-o încalcă, nici pe mine în întuneric nu mă lasă.

Aceasta mi-a amintit o întâmplare asemănătoare de acum câțiva ani dintre mamele noastre.

Pe atunci, var-mea locuia în același bloc cu mine dar la etaje diferite. Mamele noastre veniseră pe ospețe și cum noi eram cam toată ziua la lucru, ele, toată ziua se plimbau. Mama mea ajunsese să cunoască mai bine orașul decât mine.

Aveau ambele cam vreo 70 de ani, să dea Domnul să ni le țină sănătoase încă mulți ani înainte. În una din zile, de diminecioră, mama o sună pe cumnat-sa să combine ruta. Mătuș-mea se jeluie că nu se simte chiar bine și cred că nu se mai duce nicăeri. Mama îmi cere o lumânare, eu i le arăt pe toate, ea o alege pe cea mai mare, rămăsese la mine de la niște ”credincioși” care o aduseseră tocmai de la Santuario de Fatima. Eu o întreb ce-i trebuie. Ea îmi zice să merg cu ea.

Ne coborâm la etajul vară-mii, batem la ușă, deschide var-mea, ne salutăm.

Mama:

-Unde-i frumoasa cea bolnavă?

Var-mea:

-În sală.

Trecem în sală, mătuș-mea fără nici un gând, mama scoate lumnăroiu de după spate:

-Eu, cumnată, iaca am grijă de tine. Ți-am adus lumnarea, nu cumva să mori pe întuneric și să nu găsești drumul pe lumea cealaltă.

Am râs toți cu poftă, mai ales mătușa.

**

Cu răceala o duc bine, adică ea încă nu s-a dus cu totul, dar eu încă nu m-am lăsat de tot. Tratativele continuă dar deja sunt pe sfârșite.

Și cum ziceam ieri, gospodinele, acum cu atâta stat în casă, s-au scăpat la curățenii și gătit, iar astea cu Facebook, postează fotografii cu bunătăți de dimineață până seara. Și doar v-am rugat, să aveți un chiculeț de ”sovisti”.

Ia uitați-vă ce ați făcut voi din mine.

Eu colaci și pâine coceam numai din Paște în Crăciun.

Nici nu-i spun mamii, s-a speria sărmana.

P.S. Colacii sunt pentru fic-mea,  ei îî place multă coajă.

Și nu pentru gropari cum m-au întrebat unii, un pic mai devreme. Deam se apuca și groapa să mi-o sape numai să se pricopsească cu un colăcel.

Ce înseamnă să ai noroc de neamuri.

Idei încoronate 1

Și dacă tot a intrat în modă să scriem și să postăm despre noul virus, care a bagat toată omenirea prin bârloagele lor, ap dă să scriu și eu nițel.

Treaba asta la început părea o glumă, vorba unui om ”deștept”: așa olecuțică de probleme cu nasul, și trece.

Când au fost depistate primele cazuri la noi în orășel (pentru cine nu știe, locuiesc la sudul Portugaliei, într-un orășel turistic cu peste 50 000 locuitori) și s-au închis 2 școli, lumea părea parcă îngrijorată, unde nu te întorceai se vorbea doar de virus. În rest, cafenelele lucrau, magazinele lucrau, toți își continuau rutina. Când s-au închis toate școlile în Portugalia (luni 16 martie), agitația a devenit un pic mai mare, lumea încă mai mergea la lucru, dar mai rar prin cafenele și mai des pe la magazine după hârtie de veceu :).

La mine la lucru, haos, zboruri anulate, telefoanele de la lucru și al meu personal se înfierbântau, veneam acasă ucisă. Fic-mea nemulțumită că ea stă acasă iar eu în fiecare zi îi aduc viruși .

Pe la o joi s-a declarat carantină, gata aici s-a schimbat totul radical.

Problemele cu nasul” s-au dovedit serioase.

Fic-mea fericită că eu tot stau acasă și nu răspândesc virus peste tot.

Sâmbătă seara pe mine începe să mă furnice prin gât. Eu sunt calmă, știu care-i motivul, de dimineață mă furnicase prin altă parte a corpului și mi-am spălat coama și am deschis ferestrele. Simptomele eu le cunosc, că am așa furnicături în c..r periodic, și de fiecare dată răcesc. Problema este că ele sunt foarte asemănătoare cu simptomele covidului, iar fic-mea, spre deosebire de mam-sa, e foarte responsabilă în chestiile acestea. Și, m-am trezit cu o morală ținută de la o înălțime de 15 ani, despre iresponsabilitatea mea care m-a pus pe gânduri. Am cotrobăit prin toată casa și am găsit termometrul, sunt ani de zile de când nu l-am mai folosit. Pentru mine răceala e răceală și dacă te ții pe picioare, înseamnă că o să treacă și fără termometru și panică, de aceea nu prea l-am folosit.

37.4 – nu este motiv de panică.

A doua zi gâtul mă doare mai tare, dar temperatură, ori alte simptome nu am. Mâncăm pe rând, toată ziua fiecare în camera lui, numai motanul se plimbă de la una la alta.

-Mam, eu mă duc să beau apă tu nu ieși….Gata, bucătăria liberă poți să te duci.

Eu râd.

-Auzi fic-mio, tu știi că eu dacă mor acum o să mor ”regină” ?

-Adică?

-Dap o să mor încoronată.

Printre hohote de râs

-Mamăăăă! Parcă ești un copil. Uneori am impresia că tu ești mai copil ca mine.

-Se spune că familia fericită este cea care are copii. Cum tu deja ai crescut, trebuie cineva să țină fericirea și echilibru aici în casă.

*

-Sanda, m-am săturat să stau în casă, mă duc să beau o cafea și să scot motanul la plimbare.

-Care plimbare, noi nu plimbăm motanul?

Eu înhaț cafeaua și motanul și ne instalăm la balcon. Fic-mea râde, își ia un ceai și se instalează la celalalt capăt al balconului.

*

Cu cine nu vorbesc zilele acestea, se laudă că fac curățenie generală în casă, care spală perdelele, care curăță parchetul, care vopsește pereții, etc. Fetelor voi ”sovisti” aveți, deam încep să mă simt negospodină de tot ( olecuțică negospodină eu am fost mereu). Gata, va las, mă duc să spăl și eu un capăt de perdică, să fiu în rând cu lumea.

Mâine revin cu situația actualizată despre cine pe cine o bătut : eu răceala ori răceala pe mine. Aveți grijă de voi.

Vis de vară

Fetelor, dacă aveți vreun vis de realizat nu așteptați să vină ”prânțul” să vi-l realizeze. Stuchiți de doua ori în palme și începeți acțiunea. Iar dacă v-a mai binecuvântat soarta cu prietene/cumătre cu care și la râzboi și în cosmos nu ți-i frică să te duci, apoi să mai dea Domnul visuri.

**  

Era ultima seara de vacanșă a Olguței pe meleagurile portugheze. Și trebuia petrecută fata omenește, ca să nu uite vacanța chiar a doua zi după ce se bagă iar cu capul în lucru. Așa ca eu,cumătra mea Lina, Olguța și fiica cumătrei ne-am împodoghit și ne-am dus să tragem câte un Mohito(și nu numai) la despărțire.

Eu nu știu dacă-i drept că bărbații când se adună vorbesc numai de armată, dar vă garantez că, femeile la întrunirile lor nu vorbesc mereu doar de naștere. Noi am vorbit de visurile noastre de copii, de cele care s-au îndeplinit, cele irealizabile și cele care ar fi putut, dar nu au ajuns sa se realizeze.

Olguța cu tristețe:

– Unul din visurile mele, înca de pe când mergeam cu părinții la Marea Neagră, era să mă scald noaptea în mare..

Afară cald, trecut de miezul nopții, cer frumos presărat cu stele și oceanul la doar câteva sute de metri de noi. Ne-am înțeles din priviri. În câteva minute ne învăluia mirosul oceanului, iar sub tălpi simțeam nisipul fin.

Cineva și-a amintit că nu avem costume de baie, celelalte doar au râs. Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, nici țipenie de om. În depărtare erau luminile orașului și se auzea vag musica de la discoteca și barurile din apropiere. Pe mal stătea copila cumătrei și trei movilițe de haine, iar în apă în lumina lunii, se bălăceau 3 frumuseți în costumul evei.

Și poate că logic ar fi trebuit să încheiem peripeția aici. Petrecere am facut, visul fetei l-am îndeplinit, acum era momentul să ne ducem fiecare la bârlogul lui. Dapoi, după așa o baie incepuse să ne cam taie la linguriță de foame și ne-am pomenit la mine la bucătărie potolindu-ne foamea și întărindu-ne cu olecuțică de rachiu făcut de mama mea. Cam la al nuștiu câtelea tost de drum bun pentru Olguța, cumătra mea Lina își dă seama că și-a pierdut ceasul. Și când se apucă să ne povestească cu amănunte și cu mare jale, cum a cumpărat ea cu 5 euro o bunătate de ceas la o piață tipic portugheză, și ce cuvinte i-a zis vânzătorul, și cât de mare valoare sufletească are bucățica de metal pentru dânsa apoi nouă ni s-a muiat sufletul de tot.

-Haidem să căutăm ceasul!

Unica minte limpede era fiica cumătrei, destul de mare pentru a consuma alcool și destul de deșteaptă pentru a nu o face. Se uită la noi incredulă:

-La ora aceasta? Pe întuneric, în nisipul mereu bătut de valuri? Mam, lasă ceasul că nu costă nimic. Exact cum ai căuta un ac într-un stog de fân.

Da noi cum să lăsăm așa, femeia, cu sufletul distrus. Hai și gata.

Se urcă iar fata la volan, noi aterizăm pe banca din spate și cu cântece și veselie ajungem la plaja. Noaptea deja era spre sfârșite, încă mai era întuneric, dar se întrezăreau primele semne ale dimineții. Lina se apucase să-i țină o lecție de sentimentalism Olguței, și îi tot explica cum lucrurile fără vreo valoare materială pot să fie importante în viața unui om, și parcă uitase de tot la ce a venit.

Auzind zgomotul tractorului care curăță nisipul și văzând că se îndreaptă spre noi, eu și copila care ne-a fost de șofer și dădacă toată seara, am luat-o repede spre locul unde câteva ore mai devreme ne scăldasem.

Știți vorba moldovenească :” Prost să fii noroc să ai” ? La mine s-a primit un chic diferit: ” Beat să fii, noroc să ai”, pentru că nici acum nu înțeleg cum. Cum, după vreo 3 Mohito și idee nu am câte doze de rachiu moldovenesc, să faci câțiva pași pe plaja întunecată, prin nisipul răvășit de mii de turiști o zi întreagă, să vezi un punctișor mai întunecat, să te apleci și să ridici ceasul pierdut de jos?

Nu știu ce a avut mai mare impact asupra Olguței, scăldatul noaptea în pielea goală în apele oceanului Atlantic ori noi, fete de la avioane, care i-am ajutat să-și îndeplinească visul, dar peste câțiva ani a aterizat cu totul pe aceste meleaguri.

P.S. Fetele care s-au recunoscut in această istorioară, cer scuze dacă undeva, cumva, ceva am încurcat, dar după atîția ani și atâta petrecanie…

Povara răutății

         Între Ionela și mâca Ioana era o dragoste specială. Parcă le lega un fir nevăzut, nu puteau una fără alta nici o zi. Încă de pe când era în fașă, era de ajuns să audă vocea bunicuței că înceta plânsul și mofturile și se transforma într-un îngeraș cuminte și zâmbitor. Pe cât de mare îi era dragostea față de bunică, pe arât de mare era ura față de bunic. Moș Toadere era om rău. Nu uneori, nu cu unii ci mereu și cu toți. Umbla mereu nemulțumit, nimic nu era așa ”cum trebuie”. Copiii au crescut și au fugit care pe unde, iar bunica a rămas să țină piept mai departe răutății. La început, când Ionela era mică simțea o frică nedescrisă când era în preajma bunicului, treptat, urmărindu-l și cunoscându-l mai bine această frică s-a transformat în ură. Era unica care îndrăznea să se pună în poară cu el, dar a renunțat, după o discuție mai serioasă cu mâca Ioana.

-Mâcă, de ce nu ai fugit de el? De ce nu fugi măcar acum, doar știi că mama te primește?

-La început nu am fugit, căci nu se putea. Pe vremea aceia familia, odată făcută, trebuia să rămână familie, orice s-ar fi întâmplat, ”la bine și la rău… pănă ce moartea desparte”, cu timpul am învățat să-l înțeleg. Iaca, vouă mereu vi-i milă de mine și mă jeliți,dar nu aveți dreptate. Eu sunt împăcată cu lumea, cu mine și cu viața. Am înțeles că acesta mi-i drumul și rostul. El nu, el mereu luptă, cu toți și cu toate, și cu el însuși. Foarte greu trebuie să-i fie omului fără pace sufletească, cum să cari în suflet atâta ură, cum să nu te poți bucura de soare ori de ploaie?

-Dapoi, asta-i problema lui, mâcă, de ce trebuie să te chinui tu cu ea?

-Eu nu mă chinui, fata mea. Când am înțeles că nu-i în firea lui să bată pe cineva, am pierdut toată frica. Am învățat să mă dezleg de lume. Când, el începe să strige și să-și verse ura, da eu îmi caut de treabă, număr găinile și puii, mă gândesc în care parte să pun la anul cartofii, încerc să ghicesc după nori dacă are să plouă ori nu. |Iar când trece furtuna, revin și eu din gândurile mele și îl întreb dacă vrea să manânce, ori dacă a văzut că gaina cea porumbacă șchiopătează. Atunci îi mai trage bunel-tu o sudalmă, se sucește pe călcâie și se duce să-și caută de treaba. Tu, Ionelo, iaca te apuci și te cerți cu dânsul și? Tu te enervezi, el se enervează și mai tare și oricum fiecare rămâne cu ale lui.

       Cele spuse de bunica, i-au tot frământat gândurile Ionelei timp de câteva zile. La început i se păreau cam stanii vorbele ei, dar cu cât mai mult se gândea la ele, tot mai bine întrevedea logica și înțelepciunea lor. În următoarea vizită la bunici, când era gata, gata să înceapă iar să se certe cu bunicul, își aminti de discuția cu mâca Ioana și privi spre cer, urmărind cum norii mânați de vânt își schimbau forma și încercând să îi asocieze cu animale și lucruri.

-Auzi bunele, ia uite la norul cel din dreapta, așa-i că seamănă cu o corabie?

Se uită moș Toadere la nor, se uită la nepoată, se uită la soție.

-Fa Ioană, copila asta de ce merge tot mai mult seamănă cu tine. Deam a început a zbura în nori, fix ca tine.

Bunica și nepoata s-au privit cu un zâmbet de complicitate. Iar când s-au întors spre bunic acela, s-a grăbit să ascundă cu dosul palmei, un zâmbet trădător încolțit pe buze.

*Sursa foto – arhiva personală.

La cumpărături

”În gustul omului nu te poți ……” vorbe auzite în copilărie

Eu cu fic-mea la cumpărături – comedie.

Ne strâmbăm și pufnim și ne răsflocim una la alta ca în târg.

Eu îi arăt bluzițe frumoase(după părerea mea), pentru domnișoare tinere(după părerea mea), ea pufnește se strâmbă și înhață iar un ”sac” cu glugă și cu niște desene ”prostești”(după părerea mea).

Aici eu pufnesc și mă strâmb.

Eu îi propun cizmulițe din piele, calitative, care te apără de frig și ploaie, ea dă din cap că nu. Își alege iar ghete ”universale”, pe care dacă le bagă pe picior, ap nu le scoate nici vara nici iarnă până nu-i ies degetele afară, eu dau a lehamite din mână.

-Știi ceva mamă, cine să te înțeleagă? Până acum te văicărai că fetele merg la shopping și își cumpără haine, dar mie niciodată nu-mi trebuie nimic. Am ieșit și eu o dată la cumpărături și iar nu ești mulțumită.

-Apoi eu, haine și încălțăminte normală vroiam să-ți cumperi, dar nu halamide fără formă și ghete în care toată iarna umbli cu merișoarele in vânt…

-Când erai ca mine te îmbrăcai cum vroia bunica ori cum vroiai tu?

Aici tac, are dreptate copchilu.

-Gata, hai acasă că deam nu mai vreu nica, pufnește supărată.

– Da ia-ți ce vrei, că nu eu o să le port, dă macar să văd cum îți șade.

Cât ea măsoară, eu îmi amintesc de cizmele albe, cumpărate cu mare greu de mama mea, pe vremea când era un deficit mare de lucruri bune. Aveam aceeași vârstă ca fic-mea acum. Cizmele albe, cu blană cu talpa groasă, numai bune pentru geruri și zăpadă. Și ce am făcut eu, deșteaptă și mare modniță? Le-am vândut și mi-am cumpărat altele, fără blană, cu talpa subțire, dar în schimb cu zorzoane și uzoare. Norocul meu că era ultima pereche cu o mărime mai mare și reușeam să încalț și ciorapi de lână, altfel îmi înghețau unghiile pe gerurile de atinci. Când a văzut mama a dat a lehamite din mâna, fix cum fac eu acum.

Fic-mea mă trage de mână:

– Alo, mam, unde zbori? Eu vorbesc da tu, ești pe altă planetă.

-Mi-am amintit de cizmele albe.

Îi povestesc istoria. Ea râde și îmi arată ce a ales. Fac ochii mari, dar nu mai zic nimic, cu ce drept?

Ea mă liniștește:

– Când o să mă satur de ele, promit să ți le dau ție, acum deja suntem într-o mărime.

– Aha, o să fiu babă stiloasă. Numai să nu ieși cu mine la plimbare când m-oi împodoghi așa…

Râdem ambele, interesantă-i viața când copii sunt mari!

Vremea plății

Astăzi istoria este despre plata pentru fapte.

Nu știu dacă sunt mulți cei care au auzit, când erau mici,afirmații de felul acesta : ” Lasă că o să ai tu copiii tăi și o să vezi!” sau ” O să stăm noi de vorbă când vei avea copiii tăi!”, dar știu precis că nu sunt singura. Și, întradevăr, mai devreme ori mai târziu vine ziua când nepoții se râzbună pentru bunici. Iată de ce bunicii și nepoții au o legătură atât de strânsă și se înțeleg uneori doar din priviri.

Datorită faptului că am fost un copil ”foarte cuminte”, acum încerc să iau lucrurile încet și cu calm și am ajuns să fiu o mamă destul de tolerantă.

Rar mă supăr pe copiii mei și chiar de se întâmplă îmi trece foarte repede. De fiecare dată când începe să fiarbă ciuda și nervii, de undeva de prin colțurile colbăite ale memoriei îmi apar secvențe din fericita mea copilărie și să vezi cum se oprește din zvâcnire nervul de la ochi și se domolește furtuna.

Da, copiii mei au știut de disciplină, da au responsabilități de când erau mici, dar nu se face tragedie de fiecare dată când le mai scapă căte ceva din lene ori uitare. Se mai inchidea uneori internetul și se confiscau mobilele, dar numai uneori, ca să nu uite total de disciplină.

Cu ce nas l-aș fi pedepsit pe băiatul meu când a dat foc la scârta de ciocleji a finilor, dacă eu am făcut exact același lucru cu scârta de paie a moșului meu? Faptul că moșul meu a avut norocul ca cineva să stingă focul înainte ca să ardă paiele, iar finii mamei nu au avut acest noroc, e altă parte a istoriei. Eu, nu am avut curajul să-l pedepsesc. Da am stat de vorbă, da i-am explicat care sunt pericolele și atât.Am cumpărat o altă scârtă de nutreț pentru caprele oamenilor și s-a rezolvat problema.

Cum aș putea să mă supăr pe copiii mei că uită să spele vesela ori să-și aranjeze hainele, dacă eu, lăsam să spele mașina de spălat aceleași haine de căteva ori, numai pentru că eram la momentul cel mai interesant al cărții și nu aveam când să le întind pe sfoară? 

Mă întristez și mă doare sufletul dar nu mă supăr pe fecior-mio că nu mă sună cu lunile ori că nu-mi răspunde cu zilele la mesaje ori sunete. Cum aș putea, dacă eu, pe timpul liceului, pe care l-am făcut în România, aveam permisiunea să vin acasă cam de 3-4 ori pe an când erau vacanțele, dar uneori nu mergeam direct acasă, ori nu mergeam deloc, pentru că primeam invitația vreo unei colege să merg acasă la ea? Și sincer, nu pricepeam de ce mă rog se supăra mama, ce mare crimă am făcut. Când credeți că am început să înțeleg cu adevărat ce simțea mama atunci?

Dacă, mama mea mă prinde vreo dată în rarele momente de mamă enervată și severă, și dacă mai am nasul să încep să mă jelui că nepoții ei scumpi și-au luat nasul la purtare și nu mă ascultă și nu mă respectă, apoi ea râde. Râde cu poftă și mă întreabă:

– Da oare cui o fi semănând?

Și încep și eu să râd.

Am găsit cui să mă jelui.

Dar dacă ar fi să pun mâna pe inimă și să fiu sinceră, apoi în comparație cu ce copil am fost eu cândva, copiii mei sunt îngeri.

Sănătate tuturor copiilor, chiar și celor mai măricei. Toți suntem copii atâta timp cât avem măcar un părinte în viață sau atâta timp cât avem grijă de copilul din noi. Să dea Domnul să fim cât mai mult timp copii.

Liduța

De fiecare dată când tata venea beat acasă, Liduța era trimisă să doarmă la bunici. Numai că ea, înainte să meargă la casa bunicilor, se urca și se tupila în nucul din dosul casei, de unde se vedea ca în palmă, prin cele două ferestre mari, tot ce se petrecea în casă. Cu fiecare zi,frica și ura Liduței față de taica-su devenea tot mai mare. Ar fi vrut să fie mare și puternică ca să poată să intre în casă, s-o ia pe mama în brațe și să fugă departe, departe de tatăl beat și agresiv, de bunici, rude și intregul sat, care nu făceau nimic pentru a-i ajuta mama. Din ascunzișul ei reușea să audă țipetele de durere și disperare a mamei și înjurăturile tatălui. Ultima dată, după ce a fost bătută și cu picioarele, mama a rămas mult timp întinsă pe podea, fără să se miște. Văzând că tata a ieșit afară, s-a coborât din copac și s-a furișat încet în fața casei. Lumina în beci era aprinsă iar de acolo se auzeau sudalme și amenințări. Liduța știa ce urmează, avea doar câteva minute până când începea a doua parte a bătăii. Intră repede în tindă unde mama stătea întinsă pe covorul murdar de sânge. A încercat s-o trezească scuturând-o încet de umăr și șoptindu-i la ureche: ” Hai, mamă, ridică-te, hai să fugim. Hai,te rog, știi că acuș vine iar.”

Femeia, însă, nu se mișca. Copila știa doar un singur lucru, trebuia să facă ceva. Nu avea rost să ceară ajutor, căci toată mahalaua știa ce se întâmplă, dar nimeni nu se băga. Fetița a ieșit din casă disperată și s-a îndreptat spre beci, tata urca încet scările, ținându-se de unul din pereți. Ea stătea în întuneric și privea îngrozită. Știa că trebuie să fugă să dispară din ochii lui, dar picioarele nu vroiau să se miște. Ajuns la ultima scară, bărbatul întinse mâna și stinse lumina. Panica și frica pusese stăpânire totală pe bietul copil și în dorința de a se apăra împinse cu forță ușa de la beci. Urmă o avalanșă de sunete de după ușa inchisă timp de câteva secunde și după aceea tăcere. Liduța mai stătu un pic alături de beci ascultând, nu se auzea nimic, liniște totală, doar țiriecii își cântau melodia mai departe, indiferenți la dramele umane. Alergă repede în casă, mama stătea tot acolo nemișcată. Încercă s-o ridice, dar nu reuși nici macar s-o miște din loc. Hotărâ să meargă totuși la vecini după ajutor. Printre plânsete și suspine se deslușeau doar câteva cuvinte: mama a murit nu mișcă. Vecinii au priceput că e ceva mult mai grav ca de obicei și au mers să vadă ce s-a întâmplat.

Restul Liduța nu ținea minte. S-a trezit a doua zi la bunici după sobă, încercând să-și amintească cum a ajuns aici. Părea totul un vis. Află de la bunica, care plângea pe laiță, că mama e la spital, foarte bolnavă iar când întrebă unde-i tata, bunica începu să plângă și mai tare:

-Gata, s-o dus săracul, l-o nenorocit paharul, of,of,of…

***

În una din nopți Liduța începu să strige ceva și să plângă prin somn. Mama, o trezi, o cuprinse și începu s-o legene ca pe un bebeluș, așa cum o legăna când era mică de tot, șoptindu-i că totul e bine. Când reuși să se liniștească un pic fata încercă să-i povestească ce s-a întâmlat, acolo la beci, în acea noapte. Mama însă, a întrerupt-o cu cuvintele:

-Era prea beat și s-a împiedicat în întuneric. Restul e un vis, un vis rău puiul meu.

***

Sursă imagine: Imagini google.

Eu și harta

Înainte de fiecare călătorie spre locuri necunoscute ori puțin cunoscute, eu îmi fac ”tema pentru acasă” și mă documentez despre ce trebuie să vedem, pregătesc informații și hărți cum și unde să ajungem. Cu toate acestea, dacă întrebați copii mei despre ce le-a plăcut cel mai mult în călătoria în Italia, de exemplu, ei răspund acelaș lucru:

-Cum mama se pierdea prin oraș cu tot cu hartă!

Și printre hohote de râs încep:

-In Milan ne-am pierdut de câteva ori, pentru că mama mergea un pic dupa hartă și pe urma se începea: ia uite în dreapta ce biserică frumoasă, dar mai încolo ce perete vechi, vai dar în stânga este o ruina,..o floricică, un copăcel…..acum nu ne mai întoarcem mergem pe de-a dreptul că oricum ieșim unde ne trebuie. Și ne pomeneam cu totul în altă parte.

-Îți amintești la Veneția? Am mers de 3 ori pe acelaș poduleț și de fiecare dată, mama cu harta în mână era 100% sigură că ”e pe aici”.

-Dar cum vorbea mama italiana englezată, când întreba drumul…”Buongiorno, mi scusi, train station, per favore”…

Și cam așa râd odraslele mele de mine( bineînșeles că înflorind un pic) și râd și eu cu dânșii.

Ultima călătorie, la Madrid, am făcut-o împreună cu nașii fiicei mele. Eu, cum deja am mai fost de câteva ori, știam cam pe unde trebuia să ne ducem, dar, pentru orice eventualitate mi-am pregătit căteva hărți. La aeroport, așteptând avionul, scot hărțile și mă laud: uite mai întăi mergem la Parcul El Retiro, pe urmă Plaza Mayor, Mercado San Miguel, Palatul Regal.

Fic-mea se uită la mine, se uită la ei și zice:

-Eu nu m-aș increde prea mult în hărțile mamei, că ea, cu hartă ori fără, oricum o sa ne prăpădească prin Madrid.

Vorbele i s-au adeverit chiar în parcul El Retiro,

Palácio de Cristal del Retiro

când i-am învârtit de doua ori pe aceeași alee și în oraș, când m-am abătut de câteva ori de la hartă. Noroc de copil care mi-a confiscat hărțile și a început să ne ducă ea, și noroc de mobilul lui nan-su cu internet si gps, altfel nu vedeau ei nici jumate din cele plănuite.

Da eu nu-s de vină că nu merg numai după hartă. Harta îi una dar în orașele vechi numai ridici ochii de pe hartă și vezi o căsuță veche pe o străduță tot veche. Iar mai încolo o biserică, un monument, un museu, etc. Ei și cum să treci așa pe alături fără să tragi măcar cu coada ochiului. Și dacă la toate astea mai adaugi și simțul meu ”excelent” de orientare în spațiu apoi se primește o călătorie foarte veselă.

Bine că spaniola mea este un pic mai bună ca italiana și nu prea a avut fic-mea de ce se lega.

În ultima zi a călătoriei, chiar înainte să mergem la aeroport,

podul restaurantului

Podul restaurantului.

datorită darului meu de rătăcire, am reușit să descoperim pe una din străduțele din apropiere de Porta del Sol, un restaurant spectacular.

Clădirea veche, decorațiile, picturile pe pereți tot în stil vechi. Mâncare gustoasă și la preț accesibil.

Uneori e bine să te mai abați de la hartă.

  • Sursă imagini: arhiva personală.