Părinţi şi copii

“Când părinții fac tot pentru copii, nepoții ajung cerșetori”– proverb japonez

Când se întâlnesc două femei, care sunt mame, discuția, mai devreme ori mai târziu ajunge la copii.

Stăteam cu o cunoscută pe terasa unei cafenele și ne încălzeam la soare, sorbind cu plăcere licoarea amărui-dulcie și sărind de la un subiect la altul, până când am ajuns la inevitabilul subiect despre copii, părinți și educație. Doamna, o femeie trecuta deja de 60, mamă a doi ”flacăi”, trecuți și ei de prima tinerețe, avea în suflet un jăratec, care mocnea de mult timp. A început un monolog pe care nu m-am încumetat să-l întrerup decât cu câte un ”uhu”,”mmm”,”daa”,…

-De când aveam 14-15 ani, întotdeauna mi-am rezolvat singura problemele. Nici nu-mi place să cer ajutorul cuiva și nici nu prea am eu încredere că altcineva o să-mi rezolve problemele mele mai bine decât mine. Când m-am căsătorit, soțul facea bani și-i aducea acasă, restul resolvam eu, și pentru el, și pentru mine, și pentru copii. Mă bucuram că le reușesc pe toate, și mă bucuram că reușesc să prelungesc copilăria băieților mei un pic mai mult, îmi părea că așa e corect, că or avea ei timp, când or crește să rezolve probleme și să se preocupe. Dar… ,m-am greșit amarnic, și abia acum îmi dau seama de aceasta.

Cel mic, cel puțin s-a căsătorit cu o fată de categoria mea, el face bani, ea conduce. Pe de-o parte mă enervează că-i dus ca un bou de curmei, pe de altă parte sunt conștientă că altfel nu s-ar descurca. Se împacă, se simt ambii confortabil cu rolurile lor și asta mă liniștește cumva. Cel mare, la 40 de ani e încă holtei și e durerea mea de cap permanentă. La cumpărături trebuie să meargă cu lista făcută de mine, la medic ori la alte instituții fără mine nici nu se pornește. Dar eu deja nu mai am nici 30 și nici 40 de ani, pe an ce trece simt tot mai mult oboseala, vreau liniște și odihnă. Oare nu-mi ajunge mie cât am alergat, cât m-am zbătut? Știi care-i partea cea mai dureroasă în toată situația aceasta, draga mea? mă întreabă, doamna cu ochii în lacrimi.Și fără să aștepte răspunsul continua:

– Că vina e numai a mea, toată. Cu toată protecția mea exagerată am crescut doi oameni nepregătiți pentru viață. Unul și-a găsit altă ”mamă” care acum ”îl cară în spate”, altul e pierdut. Ce se face el când eu n-o să mai pot ori n-o să mai fiu?…Cu ce inimă să plec eu pe lumea cealaltă, când o veni mometul, știind că las un ”copil neputincios” singur?…Tu încă ai timp, copiii încă-s mici, nu comite aceiaș greșeală, încheie ea monologul, parcă citindu-mi gândurile.

În timp ce vorbea, eu mă regăseam un pic în cele spuse. Îmi vedeam cu groază greșelile comise. Mi-a revenit în memorie o altă istorioară, povestită, cândva demult de una dintre colegele mele de universitate. Mama ei a fost de tipul acestei doamne. Având în spate o copilărie și o adolescență foarte grea, s-a străduit din răsputeri să-și ferească odraslele de orice responsabilitate, de orice grijă. Până și banalele treburi casnice, precum curățenia și spălatul veselei, nu le împărțea niciodată cu ei. Ca să aibă timp de joacă, căci ea în copilărie n-a avut. Toate acestea au dus la faptul că, aceștor copii supraprotejați, chiar și când erau mari nu le venea niciodată ideia s-o ajute pe maică-sa chiar dacă o vedeau cărând sacoșele grele de la piață ori alergând din ultimele puteri prin casă, pentru a le reuși pe toate. Pentru ei aceasta era ceva firesc, ea doar era mamă, iar mama era pentru a servi copii săi. Ideia că această atitudine nu-i corectă, a venit la această colega a mea doar în adolescență. Într-o zi frumoasă de vară, stătea pe uliță la sfat cu alte fete de vârsta ei, admirând pasiv cum din celălalt capăt de drum venea încet mama-sa, cu două sacoșe grele în mâini. Fetele s-au uitat lung la femeia care cu greu căra sacoșele, apoi la fiica care stătea mai departe la sfat cu ele, fără să facă vreo mișcare pentru a-și ajuta mama ,și au întrebat-o mirate:

– Nu vezi că vine mama ta spre casă?

-Văd, și?

-Nu te duci s-o ajuți să ducă sacoșele, par destul de grele? au întrebat prietenele, cu o nota de acuzare în glas.

Când s-a apropiat de mamă și i-a luat o sacosă ca s-o ajute, a văzut în ochii acesteia o privire mirată, dar foarte mulțumită. Acesta a fost un moment important în viața ei, a înțeles că modul în care a privit relația de mamă-copii, până atunci, nu era chiar cel mai corect. Păcat că această revelație a venit atât de târziu, și au fost necesare persoane din afară care s-o facă să înțeleagă un lucuri atât de elementar ca respectul față de părinți.

Am auzit undeva afirmația, precum că copiii vin pe lume fără carte de instrucții, și fiecare părinte face ceea ce crede el mai bine și mai corect. Există mii de lucrări de psihologie și educație a copiilor în general, sfaturi și păreri, unele mai deocheate decât altele pe care trebuie să le adaptăm fiecarui copil în parte. Mulți spun că copii au nevoie numai de dragoste pentru a crește și a se forma. Numai dragostea, nu ajută. Dragoste combinata cu educație – da, dă rezultate. Ori mai bine zis o educație și o instruire făcută cu multă dragoste și cu bune exemple din partea celor adulți face minuni.

Crize de isterie

“ Cea mai sigură cale de a-l face pe copilul tău nefericit, este sa-i permiţi orice. Mai întâi, el îţi va cere bastonul din mâna ta; pe urmă, ceasul tău; pe urmă, pasărea care zboară;pe urmă, steaua care străluceşte pe cer; el va cere tot ce va vedea; cum o să-l poţii satisface nefiind Dumnezeu?”

Jean Jacques Rousseau

Stau concentrată pe rândul cu jucării care mai decare mai colorate şi mai deocheate, a unui Centru Comercial. Fic-mea avea zi de naştere la doi gemeni,un baiat şi o fată, de la ea din clasă şi-mi dăduse indicaţii precise ce să cumpăr de cadou: o păpuşă cu câteva rochii de schimb, pentru fetiţă şi un camion ori un robot pentru băiat. Mă uit la rafturile supraîncărcate, îmi fug ochii în toate părţile şi nu mă pot hotărâ ce să iau.

La un moment dat simt un fulger pe lângă mine, mai nu m-a băgat în grămada de păpuşi. Mă uit speriată şi descopăr motivul furtunii: un îngeraş de băiat de vreo 4 ani, cu părul blond şi cârlionţat, cu ochii albaştri şi zâmbitori fix micuţul Lenin de pe insignele de octombrei . S-a postat fericit în faţa roboţilor şi a început să-i răscolească cu mare interes. Din celălalt capăt de rând se vede venind o doamnă, copia mărită a îngeraşului.

-Andrei, nici nu te gândi, astăzi nu cumpărăm nimic.

În două secunde,îngeraşul de lângă mine a suferit o transformare radicală de la reprezentantul lumii sfinte la cel a lumii total opuse.Numai corniţe nu i-au crescut, în rest faţa i s-a schimonosit într-o mimică oribilă, ochii au prins o sclipire răutăcioasă şi a început să strige:

-Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!Vreau jucărie!!!birra

-Bine,bine, uite, o luăm pe aceasta că aşa ceva încă nu ai,

zice mamă-sa arătându-i o maşinuţă mică.

-Nuuuuuuuuuuuuu!!!N-o vreau pe asta, vreau robotul acela de sus.

-Andrei, ăla e prea scump. Ori luăm maşinuţa ori nu luăm nimic.

„Îngeraşul” s-a pus pe urlat(nu pot numi altfel sunetele scoase de acest copil), de ţi se părea că-l bate cineva cu toată pădurea.

Maică-sa, s-a uitat ruşinată la cei câţiva „spectatori”, încearcă să-l ia în braţe şi să-i explice, dar fără mare rezultat. Copilul, bun psiholog, ştia el până unde şi cum poate să ajungă.

-Robotul!!! Vreau robotul!!!!! AAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!

Eu dacă aş zbiera aşa timp de un minut, sigur rămân fără glas pentru câteva zile, dar el o ţinea o gură de începuse să se ivească persoane şi de pe alte rânduri pentru a descoperi ce-i cu concertul.

Maică-sa ruşinată, a înhăţat robotul de sus, a luat copilul isteric în braţe şi s-a îndreptat spre casa de plată. Trebuia să vedeţi mutra copilului de pe umărul mamei: un surâs de la ureche la ureche, fara pic de lacrimi, cu o satisfacţie răutăcioasă în priviri. Şi unde a dispărut ,oare,îngeraşul de acum câteva minute?

Eu n-aş zice că copiii mei sunt în permanenţă pe postură de îngeri ascultători, mai au şi ei apucăturile lor de dresori, dar la aşa ceva n-am ajuns. Au încercat de câteva ori, când erau mici, să facă isterie de magazin, dar dacă nu le-a mers au lăsat-o baltă. Cu mine nu a mers niciodată faza cu „ce-o să zică lumea din jur, mai bine fac ce vrea numai să inchidă gura”.

Vrea copilul să ţipe şi să faca un pic de isterie, lasa-l să facă o data, de două ori şi dacă nu-i rezultat îi trece pofta. Dar să ajungi tu coşcogeamite adult, să fii manipulat în aşa hal de un copil de-o palmă şi jumate… Şi ce va fi când copilul va avea doi metri? Când în loc de robot va dori un Ferari, ori stelele din cer?…

Mă iubeşte, nu mă iubeşte…

De dimineață, nu-mi puteam trezi fetița nicicum. Cu timpul posomorât și ploios și eu m-am trezit cu greu, dar ea s-a dovedit un caz și mai grav.

Eu o trezesc, o așez pe marginea patului, îi pun hăinuțele sub nas mă duc să pregătesc micul dejun. Mă întorc, dar ea, iar e bagată cu tot cu cap sub plapumă și doarme dusă. Și așa de vreo 3 ori, a patra oară o scot din pat, o duc la baie, o spăl pe față și o ajut să se îmbrace, între timp tinându-i morală despre responsabilități, întârziere și chestii de felul ăsta. Ea mă ascultă, de nevoie că nu-și putea astupa urechile, și trage concluzia:

-Tu nu mă iubești! Declară cu mutra supărată.            romanita1

De obicei, când copiii încep să mă șantajeze și

să se joace cu dragostea la mine se termină toată răbdarea.

Nu a mers niciodată faza cu:

”Dacă mă iubești apoi îmi cumperi, îmi faci, îmi permiți … ”.

În general ei au învățat lecția dar oricum își încearcă norocul. 🙂

Astăzi, cum eram și eu pe jumătate adormită replica mi-a stârnit un zâmbet.

-Nu râde de mine, că chiar mi-i somn mami. Dacă m-ai iubi, ți-ar fi milă de mine și m-ai lăsa să mai dorm.

Zic:

-Stai așa și nu încurca tu ”coada vacii cu ștampila primăriei”. Dragostea mea față de tine este necondiționată: chiar și atunci când faci sau zici lucruri incorecte, chiar și atunci când te superi și faci concerte, eu te iubesc, dar asta nu înseamna că tolerez aceste lucruri…Și am trecut la seria a doua de morală despre dragoste de mamă și șantaj de copil.

În ușa bucătăriei dau peste fecior. Acesta mă privește cu un zâmbet înțelegător și mă bate ușurel peste umăr. El a învățat deja lecția și demult nu recurge la așa metodă. Dar a avut și el faza lui. Ultima tentativă a fost când avea 11 ani, îndată după divorț. Luându-se după colegii de la școală, care deja de ceva timp trăiau ba cu mama ba cu tata, imi vine într-o zi cu o cerință, rostită serios și cu convingerea că de data asta m-a prins:

-Dacă nu mă lași să stau la calculator cât vreau eu și dacă nu-mi cumperi jocul cutare apoi să știi că mă duc să traesc la tata.

Mie parcă mi-a dat cu ceva în cap, primul impuls a fost să-l cuprind, să-i explic că cerința e ridicolă, că eu nu vreau ca el să plece, dar mi-a venit alt gând, că dacă nu-l pun acum la punct, așa și va continua cu șantajul de fiecare dată când o să-i apară o nouă dorință. Și dacă se ajunge la așa ceva apoi vai de mine și mai ales de el. M-am uitat câteva minute la el și i-am zis:

-Eu te iubesc și mi-aș dori să fii cu mine, dar tu deja ești mare și ai dreptul să alegi. Dacă vrei să mergi să trăiești cu tatăl tău, îl sun chiar acum, te ajut să faci valiza și gata. Dacă alegi să stai cu mine, mă bucur nespus de mult și suntem prieteni mai departe. Dar aceasta nu va schimba nimic în regulile casei.

A fost ultima lui tentativă.

Știu cazuri de copii care sistematic șantajează părinții și mi-i milă, nu de părinți, căci ei sunt adulți și aceasta a fost alegerea lor. Mi-i milă de copii, ce va fi cu ei mai departe? Cu ce educație vor intra ei în viața adultă?