Copiii trebuie sa zâmbească

„Ceea ce facem noi astăzi cu copiii, vor face ei mâine cu societatea”

Karl  Mannheim

Mesaj de la învăţător pentru părinţi din zilnicul fiicei:                      crianca_chora

„ Stimaţi părinţi, vă rog frumos, să verificaţi copiii

D-voastra minuţios,pentru că în clasa noastră s-au descoperit păduchi. Cu respect, învăţătorul.”

Eu întreb: – Cui i-au găsit?

–          Nu stiu, răspunde copila foarte uimită de întrebarea mea.

–          Şi cum, chiar nu ştii cine din clasa voastră are păduchi? Mai insist eu o dată.

–          Nu, mami,învăţătorul a scris la toţi şi a zis neapărat să arătăm la părinţi şi gata.

Corect! Foarte corect!

Pentru a nu trauma, ruşina şi îndepărta copiii cărora li s-au găsit „oaspeţii” s- a optat pentru această modalitatea.

*

Iar eu mă duc cu gândul la timpul când eram copil la şcoală. Nu ştiu cum o fi fiind acum la şcolile din Moldova, dar pentru mine procesul de control pentru pediculoză se asocia cu imagini din filmele despre lagărele de concentrare fasciste.

Sora medicală trecea pe rând prin toate clasele.  Cei care aveau nenorocul să aibă vizitanţi în păr erau scoşi în faţa clasei şi stăteau acolo ruşinaţi până se încheia controlul. După ce erau depistaţi toţi „păduchioşii” din toate clasele, erau scoşi în curtea şcolii, li se aplica un lichid puturos pe cap, şi erau trimişi acasă să faca baie. Nu am avut niciodată „norocul” să fiu printre cei supuşi tratamentului în văzul tuturor, cu toate acestea, încă câteva zile după cele văzute, aveam coşmaruri cu sora medicală care arăta la mine cu degetul şi striga „Păduchioaso, nu ţi-i ruşine?! Afara la spălat capul!”. Nici nu pot sa-mi închipui ce se petrecea în sufletul sărmanilor copii, supuşi unei înjosiri atât de mari.  Chiar şi acum când mă gândesc se ridică o revoltă în suflet ca un uragan. Dacă eu ca simplu spectator rămâneam atât de marcată de situaţie, ce era cu ei?

E adevărat, că erau unii copiii care mereu aveau păduchi, şi de la ei, în orice moment, se putea molipsi toată şcoala, dar cu ce-i vinovat sărmanul copil că părinţii nu aveau  grijă de igiena lui. Erau şi atunci zilnice, se putea scrie mesaj şi  trata întrebarea cu părinţii, să le dai peste nas lor dar nu bieţilor copii. Mulţi dintre ei acasă nu auzeau un cuvând de bine şi la şcoală nici atât. Copiii cresc, se maturizează, multe le uită multe le ţin minte, dar toate, chiar şi cele uitate, lasă o amprentă importantă în sufletele lor.

*

Mă uit în păr la fată, nu văd nimic, dar pentru orice eventualitate hotărăsc să aplic un tratament ( fiica mea are parul des,ondulat şi lung până la centură de aceea prefer sa fac tratament de prevenire). Mergem la farmacie. Îi spun doamnei de ce am nevoie. Ea se uită zâmbind la noi, o mângâie pe fetiţă pe cap şi zice : – Aşa-i cu copiii când sunt mai mici, se joacă împreună, pun hăinuţele în cuier una peste alta e normal sa aveţi şi „oaspeţi nedoriţi”.

Atitudinea ei fireasca mi-a amintit de alt caz asemănător  pe când eram Învăţătoare la clasa 1 la o şcoală din Chişinău.  După o vizită de inspecţie la clasa mea , sora medicală imi spune ca am vreo 3 copii cu pediculoză ( am prevenit-o sa-mi spună numai mie,  eu pe urma discut cu părinţii). După ce mi-am îndeplinit misiunea şi am transmis informaţia părinţilor, mergând spre casă mi-am dat seama că aflându-mă zi de zi în contact cu copiii aş fi putut şi eu să înnhaţ cadourile. Începe să mă mănânce capul , de fiecare dată când se vorbrşte pe aceasta temă mă mănâncă capul, e ceva psihologic.  Intru în prima farmacie găsită. Cer doamnei remediu pentru pediculoză.

Sub privirea dispreţuitoare şi acuzatoare a duduiei m-am simţit mizerabil,    mă privea de sus parcă aş fi fost eu un păduche. Mi-au trecut iar prin minte imaginile din lagărele de concentrare.  Îmi venea să mă apropii de ea şi sa-mi flutur părul lângă cocul ei din vârful capului s-o sperii măcar.Dar cum nu mi-au plăcut niciodată conflictele, am privit-o drept în ochi şi i-am zâmbit.  Cred că aşteptase să pun capul în jos şi să roşesc, când mi-a văzut zâmbetul şi privirea drept în ochi s-a cam fâsticit ea în locul meu.

Eu sper ,din tot sufletul, că după atâţia ani s-au mai schimbat lucrurile şi pe cei-mai-fericiti-copii-din-europa-traies-940b

la şcolile din Moldova, se ţine cont mai mult de psihologia copiilor de

sentimentele lor, şi nici un copil nu este nevoit să treaca prin momente descrise mai sus.