Fiecare vârstă cu preocupările ei …

 

Copila mea a terminat clasa a patra, dar pe lângă bucuria notelor bune de sfârșit de an și a vacanței mult așteptate, are și  tristețe și preocupări pe suflet.

Tristețea mare este, că n-o să-și mai vadă profesorul drag atât de des ca până acum (m-a făcut să scap câteva lacrimi, la înmânarea diplomelor, văzând-o cu ochii în lacrimi când și-a luat rămas bun de la profesor).

Iar marea preocupare este, dacă va avea norocul să fie în aceeaș clasă cu prietena ei indiană. Câteva zile mi s-a tot văicărat că ea o să se topeasca de dorul prietenei toată vara.

Pentru prima data am auzit de Asha (nume modificat), când odorul îmi era în clasa a doua. Proaspăt sosită din India, copila nu înțelegea și nu spunea mai nimic în portugheză. Fic-mea în una din zile, începe să-mi povestească tristă, despre noua colegă, despre faptul că prietenele ei au decis că nu trebuie să se joace cu noua venită, pentru că-i ”proastă” și nu știe nimic.

– Da mie mi-e milă de ea și aș vrea să mă apropii să o ajut ori să mă joc, dar mi-e frică să nu se supere prietenele mele, îmi confesa fata.

Atunci, i-am povestit fiicei despre cum l-am adus pe fratele ei incoace la numai 3 ani, cum nu înțelegea nimic ce se spunea la grădiniță și-mi zicea plângând: ”Mamă, educatoarea vorbește și vorbește, dar eu nimic nu înțeleg”, cum având susținerea și ajutorul educatoarei și a celorlalți copii, în numai câteva săptămâni, el a reușit să învețe portugheza.

-Acum, imaginează-ți cum s-ar fi simțit fratele tău dacă în loc de ajutor și colaborare avea să fie tratat cu ostilitate și dușmănie. Pune-te în locul acestei fetițe, ea a lăsat acolo departe, în țara ei, tot ce-i era cunoscut și drag: casă, prieteni, școală. Respingerea voastră o face să se simtă și mai nefericită. Iar dacă voi ați ajuta-o, prin joacă, prin comunicare poate și adaptarea la noua viață i-ar fi mai ușoară. Mâine, când mergi la școală, încearcă să le explici prietenelor tale toate acestea, poți să le povestești și de fratele tău și cred că o să reușești să le schimbi atitudinea.

-Și dacă n-o să înțeleagă?

– Tu te simti bine când o vezi pe Asha singură și tristă?

-Nu.

– Atunci fă așa cum simți că e corect.

***

Acum sunt cele mai bune prietene. Fic-mea a învățat câteva cuvinte în indiană. Asha deja vorbește perfect portugheză. Asha s-a dovedit o fetiță veselă, bună la suflet și foarte comunicabilă. Grupul vechi de prietene tot s-a menținut de-a lungul anilor, cu unele supărări și împăcări din când în când.

Mă uit la fic-mea, la toată ”tragedia” că nu-și va vedea prietena câteva luni și mă gândesc, încă câte prietenii vor apărea și vor dispărea pe parcursul vieții. Cât de puține dentre ele vor supraviețui timpului…

 

La săniuş.

Cum sărbătorile de iarnă se află în plină desfăşurare, nu mi-a trecut, încă, nostalgia şi dorul de copilărie, iarnă cu zăpadă şi jocuri de copii. Numai ce nu inventam pentru a simţi mai multă adrenalină. Trenuri din mai multe sănii, poziţii care mai de care, deochiate şi imposibile din punctul de vedere al adulţilor. Alegeam drumurile cele mai abrupte şi mai lungi ca sa simţim viteza. Mamă, ce chiuială, cântece şi hohote de râs se auzea tot satul din capăt în capăt. Sărmanii soferi, le era frică să iasă cu maşinile pe drumuri, căci iarna cine avea prioritate erau săniile. 🙂

Unul din drumurile cu mare extrim era drumul care trecea pe lângă şcoală, nu era tare abrupt, dar destul de lung cu câteva cotituri usoare, trebuia un pic de îndemânare ca să nu-ţi rupi nasul până-n vale şi mai mult curaj, pentru că era un drum principal, folosit des de mijloacele de transport existente în sat.  Într-o zi, deja inserase de-a binelea, am hotărât noi cu toată gloata că şoferii s-or fi aciuat pe la casele lor şi avem drumul şcolii numai pentru noi. Ne-am aşezat în trenuţ, săniile mai mari în faţă, cele mai mici în spate. Eu eram cu o săniuţă mică aşa că-mi căzuse colacul să fiu la coada trenului, numai că nu ştiu ce-am făcut că m-am desprins de tren pe la jumate de drum. Enervată, m-am întors repede înapoi, m-am aşezat pe burtă, ca sa reuşesc o viteză mai mare şi m-am pornit la vale, ajutăndu-mă cu mâinile să merg mai repede iar cu picioarele indreptam sania ca să nu mă trezesc în vreun gard. Când sania îşi luase o viteză destul de bună, văd doua lumini în faţă şi aud claxonul unei maşini. Şi acum ce-o fi crezut şoferul, că dacă claxonează apoi eu reuşesc să opresc sania? Era un camion mare, şoferul s-a priceput să frâneze, iar eu m-am priceput numai să-mi strâng picioarele şi mâinile cât mai aproape de corp, să bag capul căt mai tare  în sanie şi să închid ochii.Deam ce-o fi o fi. Ochii i-am deschis numai când am simţit că sania s-a răsturnat într-un troian. Ceilalţi copii stăteu speriaţi pe marginea drumului. Linişte totală, toţi erau muţi. M-am ridicat, m-am scuturat şi mi-am luat săniuţa de frânghie. În toată liniştea aceasta se auzea şoferul alergând la vale şi înjurând cât îl ţinea gura:

-Dumnezăii mamei voastre de baistruci, că din cauza voastră eu nu vreu să fac puşcăria. Care-i măi?

Toţi tac, partizani adevăraţi. Eu cu sania lângă mine,tac şi eu. M-o fi învăţat părinţii, că nu-i bine să spui minciuni şi că trebuie să ne recunoaştem greşelile, dar analizând bine situaţia am decis că e mai bine să trec peste principiile acestea, altfel nu mai văd eu săniuş pân la cealaltă iarnă. Dar omul enervat tot zice mai departe:

-Cine-a fost, măi? Care nebun s-a săturat de viaţă? Asta-i joacă nouă la voi, să treceţi pe sub maşini? Spuneţi sfinţii şi răsfinţii voştrii, că de nu vă rup la toţi săniile.

A început să se apropie pe rând de fiecare şi să ne impungă cu degetul în piept:

-Tu? Ori poate tu?

Mai muţi ca noi, nici peştii din apă nu erau.

-Tăceţi, da? Lasă că eu o să vă arăt vouă săniuş. Să mă ţineţi voi minte.

Şi tot dând din pumn şi ameninţând, s-a dus enervat

Noi, însă, ne-am reluat extrimul mai departe, până mult mai târziu.

Numai că şoferul s-a ţinut de cuvânt. A doua seară când am mers la săniuş, tot drumul şcolii era presărat cu cenuşă din metru în metru. A trebuit să mergem tocmai în cealaltă mahala pentru cursele cu sanie.

Unul din fericitele momente în care m-am simţit copil chiar dacă datele din paşaport afirmau altceva.

Femeile, frumusețea și jertvele

Când sora mea mai mare a împlinit 18 ani, părinţii i-au cumpărat cadou o pereche de cercei de aur. Eu aveam 8 ani şi m-am indrăgostit de cerceii ei, micuţi si atât de fin lucraţi, pareau ceva din poveste. îmi închipuiam eu că şi prinţesele tot trebuie să poarte aşa cercei.  Cred că atunci a şi început renaşterea mea ca fetiţă, până atunci mă simţeam bine în rolul de băiatul tatei.

Câteva zile m-am tot frământat de dorinţă şi cu întrebări. Că vreau şi eu aşa cercei, am priceput deodată cum i-am văzut în urechi la soră-mea, dar m-am ciocnit cu o mare problema unde sa-i bag,căci nu aveam găuri. Deci, mai întâi trebuia rezolvată aceasta problema cu găurile şi numai pe urmă puteam să încep tratativele pentru cercei frumoşi ca la prinţese.

-Mamă, da eu de ce nu am găuri în urechi? -am întrebat-o pe maică-mea aşa direct, fără mari înconjoruri şi introduceri.

Mama m-a privit lung,nu ştiu cum.Sigur a rămas un pic şocată, până atunci nu mă prea auzise dând întrebări legate de preocupările fetiţelor,în general.Mai degrabă putea să mă audă întrebând unde a pus tata ciocanul cel mai mic, căci cel mare îmi cade mereu din mâini, cum să baţi ţintele ca să rămâi cu unghiile întregi şi necolorate, cum să mă cobor de pe acoperiş căci de urcat e mai uşor decât de coborât… şi cam aşa. Dar nu s-a pierdut cu firea şi a început a îndoi câte un degent în timp ce enumera cauzele lipsei găurilor pentru cercei:

-Mai întâi, draga mamei, până acum nu te-ai prea arătat mare doritoare de cercei, mărgele şi alte accesorii feminine.În al doilea rand, după stresul avut când am făcut găuri la una din surorilor tale am preferat să las chestia asta pentru mai târziu,cănd o să vrei singur.

– Da cum a fost cu sora?

– Când era de vreo 4 ani am hotărât să-i facem găuri. La prima ureche a stat ea, la a doua ureche n-a mai vrut. A plâns doua nopţi şi două zile. Plângea că vrea cercei şi nu ne lăsa să i-l scoatem pe cel deja pus, dar plângea şi că-i era frică să-l pună pe al doilea. Până am văzut-o cu ambii cercei puşi am căpătat câteva fire albe in păr. De aceia, cred că e mai bine să  aştepţi un pic şi să-ţi pui cercei când îi fi mai mărişoară.

– Ei, uite că ai găsit şi matale cu cine să mă compari. Ele au fost dintotdeauna nişte fricoase, doar ştii că eu sunt curajoasă şi nu mă tem de nişte înţepături în urechi.

Se mai uită mama o data la mine aşa lung şi parcă să creadă, parcă nu. Scoate o pereche de cercei vechi ( se zicea că prima oară găurile trebuie făcute cu cercei deja purtaţi) mi-i întinde şi zice:

-Uite, i-ai şi du-te la tanti Varvara, că ea ştie să facă găuri. Eu nu merg cu tine. Până acolo te gândeşti bine, să ştii că doare un pic. Înapoi vii ori cu ambii cercei, ori fără niciunul.

Am luat fericită cerceii și m-am indreptat spre casa femeii cu pricina. Pe drum, tot deschideam pumnul și admiram cerceii din palme și numai îmi închipuiam cum o să vin mândră cu cercei în urechi.

Tanti Varvara avea o căsuță mică, tipic moldovenească, cu prispe joase. Pe praguri era așternut un țol în dungi de diferite culori, în fața casei se vedeau multe lalele . Ea era îmbrăcată intr-un halat de culoare albastru deschis ca cerul și cu un șorț albastru închis cu flori, multe și mărunte în nuanțe de roșu.

-Buna ziua, chia Vârvarâ! Iaca mi-a dat mama cercei și a zis că matale poți să mi-i pui.

Deschid pumnul, întind palma ca să-i vadă și mai adaug grăbită:

-Te rog frumos.

-Precis vrei?

Eu dau din cap ca caii în semn că da.

-Promiți să stai cuminte și să nu te miști? Altfel se primesc gaurile urâte.

-Da, promit.

Și s-a început procesul. Aceasta a fost prima mea experiență din categoria ”Frumusețea cere jertve”.

A luat cerceii, i-a dat pe fiecare de câteva ori de prag ca să-l ascută mai bine.M-a așezat pe un scaun, mi-a sters urechile și cerceii cu alcool, a luat o farfurioara cu sare și a început să-mi masajeze cu forță lobul urechilor cu sarea. O procedură foarte neplăcută și chiar dureroasă. Dar eu răbdam, vroiam să fiu frumoasă. După ce a considerat ea că urechile mele au luat sare cât trebuie, iar mie mi-a părut că au trecut câteva ore, a luat pe rand fiecare cercel și mi l-a infipt in fiecare urechi. Mi-au țâșnit lacrimile , m-am apucat de marginea scaunului cu toată puterea, dar din gura mea n-a ieșit niciun sunet, vroiam sa fiu cu cercei. Tanti Varvara a inspecționat urechile cu atenție, a tras concluzia ca totu-i bine, mi-a dat instrucții ce să fac următoarele câteva zile ca să nu se infecteze și mi-a dat și câteva bomboane pentru că m-am purtat frumos.

Jumătate de drum până acasă mi-am tot șters lacrimile cu dosul palmei, cealaltă jumătate am afișat un zâmbet pe față de mandrie, că nu m-am făcut de râs în fața femeii și că am deja cercei.

Acesta este unul din momentele din copilărie pe care mi-l amintesc în cele mai mici detalii. Să fie din cauza durerii trase, ori a dorinței puternice pe care o aveam la acel moment de a fi și eu cu cercei?

De ce “baiatul tatei” ?

 

Am fost intrebata zilele astea, de ce categoria despre copilaria mea se numeste “Baiatul tatei”.

Am promis ca scriu explicatia aici pe blog.

*

Totul a inceput cu marea dorinta a tatalui meu de a avea un fecior. Un capriciu pe care majoritatea barbatilor il au. Cica nu se simt impliniti daca nu au un baiat. Mai,mai,mai ce mai idee. Iaca asa si tatal meu, in loc sa zica multumesc ca are doua fete frumoase si cuminti ca doi ingerasi (numai aripioarele le mai lipseau) s-a apucat de capul bietei maica-mea ca sa mai faca un copil ca el trebuie sa aiba un baiat ca sa-i continue numele si bla,bla,bla… Mama nu s-a entuziasmat tare cu ideia, avea deja 2 fete maricele de 9 si 6 ani si considera ca e deajuns, dar cand a vazut ca taicamio insista si insista si nu-i mai trece dorul de baiat, i s-a inmuiat si ei inima si a cazut de acord.

Noua luni de zile tata a fost in euforie, nu stiu de unde era el asa sigur ca va fi baiat dar nici macar nu-i trecea prin cap alta posibilitate. La siguranta asta a lui au mai contribuit si babele si cumatrele din sat. Toate isi spuneau parerea:

– Uite ca burta are o forma mai ascutita, sigur va fi baiat.

– Nu prea te-ai patat femeie pe fata, inseamna ca-i baiat ca fetele fura frumusetea de  la mama;

Mai erau diferite trucuri cu sare pe cap si ac cu ata si astea tot confirmau ca-i baiat. Eu, cred ca am simtit de la bun inceput ca ceva nu merge dupa plan cu venirea mea pe lume si am hotarat sa mai stau 2 saptamani peste termen. Acesta a fost argumentul final in apararea faptului ca se va naste un baiat, ca cica baietii sunt mai lenosi si de obicei se nasc dupa termen.

Si dupa toata invalmasala, in sfarsit a venit si ziua mult asteptata. Tata a dus-o pe mama la spitalul din satul vecin, si cum in perioada ceea nu se permitea tatilor sa asiste la minunea nasterii, a plecat inapoi acasa. Si ce nas pe sus si ce mandrie, in sfarsit va avea si el un baiat.

A doua zi de dimineata, mai nu rasarise bine soarele, se duce tata sa-si vada bogatia de fecior. Ajunge la spital si acolo ii pica norocul sa dea peste o moasa mai batrana si care nu prea stia ce-i aceea diplomatie si i-a zis printre hohote de ras :

– Iaca a venit si tata baiatului. Sa stii ca tot o fata ai!

Sa va zic ca omul a ramas socat, nu are rost, ca va dati seama. Dar si-a revenit repede si a intrebat cum se simt fetele lui, si cea mare si cea mica. Cand i s-a zis ca totu-i bine, a rasuflat si el usurat si s-a dus sa-si vada comoara.

Mama vazandu-si sotul intrand zambitor si fericit pe usa s-a gandit ca inca nu stie.

-Felicitari, femeie.

– Iar o fata avem, a zis mama incetisor, dar ii tare frumoasa. Toti zic ca-i cea mai frumoasa aici la spital, a mai adaugat mama, asa ca sa fie noutatea mai dulce.

-Bine ca sunteti ambele sanatoase, da deam fata ori baiat, tot a noastra este.

Numai ca in suflet tot a ramas el un pic intristat ca nu are un baiat. Si asa mai in gluma ori mai in serios a inceput sa-mi zica baiatul tatei si dupa dansul si rudele si satenii tot asa ma numeau. Chiar si acum, dupa atatia ani, de cate ori ma duc in sat mai intalnesc sateni, care ma numesc in gluma ”baiatul tatei”. 🙂

Toata joaca asta era interesanta, numai ca eu am luat-o prea in serios si cand cineva imi zicea ceva de felul: “ce fetita frumoasa”, ori “cum te numesti fetito?”, eu saream deodata furioasa:

-Eu nu sunt fata, eu sunt baiatul tatei.

Si daca toata chestia ar fi ramas numai la afirmatie, poate mai era cum era, dar eu o luasem tare in serios si la capitolul comportament, care era total diferit de cel al surioarelor mele si in genere, diferit de comportamentul unei fete cuminti si educate. Nu stiu daca parintii meu s-au gandit vreodata ca comportamentul meu se datora, intr-o mare masura, faptului ca ma consideram baiat, dar cand au vazut ca odata cu cresterea in varsta cresteam si in bazaconii, au inceput procesul educativ. In perioada fericitei mele copilarii copiii mai mancau cate o bataita educativa de la parinti si nu se facea mare tragedie. Avocatul meu cel mai devotat era bunica din partea tatalui, sa-i fie tarana usoara. Cat a trait ea eu am huzurit. Dupa orice trebusoara rea facuta alergam repede si ma ascundeam dupa fusta ei si gata… nu ma mai scotea de acolo nimeni.

-Daca vreti sa bateti pe cineva, pe mine sa ma bateti, asa zicea bunica si eu scapam iar nepedepsita.

P:S. Cam toate fotografiile din copilarie ma arata chitita si gatita si cu fundita pe cap. Efortul mamei, care ma imbraca si ma gatea frumos la venirea fotografului. Imi pare foarte rau ca nici unul dintre cei cu aparatul de fotografiat nu s-a priceput sa ma „potreteasca” cam dupa vreo jumate de ora dupa sesiune, ori cu vreo ora inainte 😀 . Pe imaginea de mai sus se vede clar cat de fericita eram eu „impodoghita” ca o printesa.

RODEO MOLDOVENESC

Tare straniu mai functioneaza memoria noastra. Uneori vrei sa-ti amintesti ceva si cauti si rascolesti prin toate colturile si nimic, alteori iti apar in minte memorii de intamplari  de demult, care au stat zeci de ani ascunse undeva printr-un colt de creier si nitam-nisam, hop, si ies la suprafata.

Ma uitam eu la televizor la un reportaj despre  rodeo si  imi apare in fata o imagine de care nici nu mai stiu cati ani nu mi-am amintit, o intamplare din fericita mea copilarie.

Chiar in spatele casei noastre se afla teritoriul si cladirile vechii gradinite de copii din sat. Tot materialul, lucratorii si copiii deja de catva timp se mutasera in instalatiile noi si pana cand cei de la Carmuirea sovhozului nu decideau ce sa faca cu vechea gradinita, noi copiii, o utilizam ca teritoriu de joaca si explorari iar gospodarii si gospodinele de prin mahala o foloseau drept toloaca pentru animale si pasari.  Tatal meu avea obiceiul sa priponeasca acolo porcul  ca sa pasca iarba proaspata. Avea un lant destul de lung si o curea special facuta ca sa nu iasa de pe gatul porcului si statea fericitul animal in fiecare zi cateva ore la aer liber si printre iarba gustoasa.

Dar cred ca si animalele sarmanele au zile rele fara de noroc, si uite ca a venit o asa zi si pentru Naful nostru.

Eu neavand ce sa fac acasa hai sa ma duc la gradinita veche , poate gasesc pe cineva acolo sa ne jucam. Era o zi de vara cam calduroasa si, pesemne, toti stateau pe la casele lor la umbra, numai eu nu aveam astampar. Vad  sarmanul porc pascand pasnic si-mi amintesc de un film cu cowboy si zic in mintea mea: Si cu ce, ma rog, ii mai rau Naful nostru decat caii si boii de la televizor, si eu tot nu-s chiar de pierdut, daca tot imi zice tata “baiatul tatei” da sa fac si eu ceva curajos de barbati.

Ma duc incet, incet spre porc. El nici nu a dat din urechi, ma cunostea de mic si cum nu avusesem probleme unu cu altul sta pe loc fara suspicii. Da eu il iau cu binisorul, ma dau tot mai langa dansul, il apuc de cureaua de langa gat si unde-mi fac un vant pe spatele lui – HOPA.

Of si ce-o urmat dupa HOPA aia, Doamne, fereste animalele de copii nazbatiosi…

Eu, cand a inceput porcul sa arunce cu copitele din spate si sa alerge in cerc in jurul priponului, mi-am dat seama ca am dat-o in bara cu ideea, dar deja procesul era pornit si alte idei marete despre cum sa opresc procesul nu-mi veneau. Eu strigam: Stai mai, porcule, stai prostule ca gata ma dau jos, in timp ce incercam din toate puterile sa ma mentin pe pozitii.

Da el ce auzea ceva, intelegea ceva?

NIMIC

Nu stiu cine tipa mai tare eu ori porcul , ori poate ambii la fel, dar la duetul asta a nostru a alergat un baiat din mahala. Imi amintesc ceafa porcului, fata baiatului cu ochii cat cepele si gura cascata si pe urma gata… negru si liniste.

Dechid ochii si vad fata incruntata a tatalui meu care ma ducea in brate spre casa  si zic:

-Iarta-ma tata( cu speranta sa evit o bataita care uneori era folosita ca metoda de educatie).

-Of, sa stii. ca intr-o zi am sa te priponesc ca si pe porcul cela, fata hai, poate macar asa o sa te astamperi odata.

Gandidu-ma la asa perspectiva, deschid iar ochii si-i zic:

-Nu tata, nu trebuie, mai bine bate-ma.